POVESTI DE NECALUREA

„Te iubesc! Te iubesc, numai la tine mă gândesc, numai pentru tine trăiesc, trebuia însă fac asta, să mă văd pe mine în povestea asta, să mi se întâmple, să mă simt femeie. Dar nicio secundă nu m-am îndepărtat de tine, niciun minut nu te-am avut departe. El nu contează. Tu eşti bărbatul meu, înţelegi ? Pe tine te iubesc, tu eşti uriaşul meu, lângă tine mă simt la adăpost, de tine vreau să ştiu, de braţele acestea puternice, de mintea ta şi de pasiunea ta am eu nevoie cu adevărat. Fac orice vrei, nu pot trăi fără tine! Am vrut doar să ştiu că pot, să nu mă ascund, să fac ceea ceva ce voiam. Eu nu pot lăsa asta să stea între noi, nu te pot lăsa să pleci de lângă mine, nu vreau o viaţă care e lipsită de tine. Vreau să fii cu mine, să te iubesc cum ştiu eu, să îţi arăt cât pot dărui, să te simt aproape. Înţelegi? Nu se poate termina aşa… Vreau să poţi uita, să trecem peste asta, să fim fericiţi, să găsim un loc al nostru şi să ne iubim că în toţi aceşti ani frumoşi în care am fost împ...

„Ia să vedem…” şi glasul uşor cântat al fetei întârzie în aer înainte să se aşeze peste planeta din jur. „Nord. Nord mi-a spus el că e cel mai important.” Şi caută nordul prin preajmă. „Aici trebuie să fie!” se bucură ea şi întinse mâna către dealurile îndepărtate, lungi şi înalte, pictate pe orizont cu albastru ceţos. „Aşa trebuie a arate nordul, nu?” îşi întări ea convingerea şi se răsuci pe un picior: „Pe unul l-am găsit!”. „Ia să vedem, ia să vedem... Cum zicea? Pe cer, deasupra capului trag o linie... aşa... de la nord, mai departe... mai departe.... merg, merg... Sud! Uite-l!” Şi sudul i se arată aşa cum îl ştia ea că trebuie să fie. Cald, plin de lumină, cu soare punctat în licăr auriu. Bătu din palme: „Ce bine!” I se aprinseră steluţe în ochi şi începu să murmure un cântec pe când căuta estul. Acesta i se înfățișă sub forma câmpului tuşat cu verde limpede. Iar vestul apăru după ce mai căută un strop. Nu mai încăpea îndoială, era în partea aceea topită în văile lungi printre ca...

Dupe cum mă ştiţi, se întâmplă câteodată să mă rătăcesc în lumea din jur şi să mă trezesc fără trebi anume prin vreun colţ în care mai ’nainte nu aş fi zis că m-aş trezi. Şi aşa că printre ploi şi ceruri albastre şi limpezi ca ochii de copil – ştiu, e o comparaţie răsuflată, da’ nu mă lasa inima să folosesc alta – printre ceruri albastre zic, la început de mai, m-am trezit la intrarea în Cișmegiu (Nenea Iancu citire ... ), aia dinpre rondul cu nume de erou de la ”77 Zic Măriei-Mele: „Ia-o frumuşel prin parc şi fă o plimbare lungă, c ă timp ai şi de rătăcit eşti rătăcit gata. Iaca: soare, primăvara, floricele... Lasă dracu’ gândurile prea adânci!” Măria-Mea, cică: „Bine,  bre!” O iau, deci prin parc. Acolo, ce să vezi? Lume multă, nene. Nu stau acu’ să îi înşir pe toţi că erau prea mulţi, da’ puteţi să mă credeţi pa cuvânt. Adevăru’ e că era un fel de zi de vacanţă. O zi de sărbătoare cu istorie așa, cam eroică, transformată aujourd'hui în prilej de umplut burdihanu’. ...

Dacă ar fi să te iei după ploaia despletită în picuri lungi şi grei, primăvara se arată numai în calendarul care se încăpăţânează să ne anunțe că april e pe terminate. Norii se scutură peste tot, de sear a până dimineaţa şi de la prânz până după-amiaza târziu. Iarba nouă plezneşte de prospeţime, frunze crude îmbraca ramuri lungi, însă cerul rămâne coborât şi vineţiu. Doar lalelele multe şi colorate luminează deasupra pământului. Roşu, galben, roz, alb perlat şi din nou roşu şi galben licăre în aerul umed cu miros de verde crud. Ici şi colo lilieci albi și violeţi se scutură timizi în adierile reci. Flăcări de gheată albă şi roz, magnolii, frumoşi de parcă nu-s din lumea asta, îşi leapădă în răstimpuri straiele pictând delicat cu tuşe de mătase iarba din juru-le. Într-o astfel de zi am luat-o prin oraş, cu puţine trebi şi multe gânduri şi am văzut,  aşa cum numai eu văd,  ce v-am înfățișat mai ‘nainte. Vântul bătea cu treziri bruşte şi stropi reci se împrăştiau pe haina me...

„ Auzi! Cică să le organizăm picnic! Să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic!” Vocea se auzea crescând sacadat  într-o mirare vecină cu indignarea. Altă voce mai coborâtă, dar dură, foşnind sec a ambalaj vechi: „Cine zice, dragă?” Răspunsul a ţâşnit înalt şi definitiv:  „Mama lu’ Robert!!!” Dialogul se aude din spate, nealterat de lumea ce se scurgea în toate părţile. Întorc şi eu capu’ ca prostu’ să văd cine e, domn’e,  persoana aşa de supărată pe mama lu’ Robert. Indubitabil posesoarea vocii înalte e ea. S pre patruj’, mică de statură, cu sân bogat înghesuit într-un sutien mai mic cu un num ă r, din fericire acoperit cu o bluză violet deschisă la doi nasturi , cu doua lanturi subtiri de aur amestecate pe pieptul gol . Plinuţă, şi-a lipit de fundul măricel şi de coapsele-i ronde jeans-i căzuţi îngust pe gleznele deloc urâte. Jeans-ii arata a second-hand, ceea ce mă face să cred că-s scumpi serios. E blondă, par bogat tăiat scurt, ten roz ...

Părul ei e castaniu închis. Când prinde o rază de soare şuviţele se fac roşcate, translucide. Cu reflexe aurii de sticlă. Într-un fel e neschimbată. Dar riduri fine se adună la colţul ochilor. Se vede asta când zâmbeşte. Zâmbetul este acelaşi. Cu buzele şi cu ochii. Cu verde topit în irişi căprui. Cu buze arcuite de bucurie, desenate în sidef. Bucurie reţinută. Doar a ei. Acelaşi zâmbet. Venit de undeva. Neliniştitor. Jeans-ii îmbracă aceleași coapse zvelte. Bluza verde-marin îi cade asimetric pe şolduri. Pe umărul stâng, rămas gol, o bretea verde închis. Pictată în satin pe pielea bronzată. Merge prin soare surâzând. Se apropie de mine cu paşi mici tuşaţi de sandale fără toc. Ne pupam. Un pic convenţional. Parcă e totuşi mai mică decât o ştiam. Sau sunt eu mai mare. Nu glumesc. N-am mai văzut-o de douăzeci de ani. Suntem pe malul lacului verde-cenușiu. De-a lungul malului defilează pari înverziţi de ape. Albiţi de soare. Înnegriti de ploi. Îngropaţi în mâl. Crapați. În varfurile ...