Ce i-a spus ea

„Te iubesc! Te iubesc, numai la tine mă gândesc, numai pentru tine trăiesc, trebuia însă fac asta, să mă văd pe mine în povestea asta, să mi se întâmple, să mă simt femeie. Dar nicio secundă nu m-am îndepărtat de tine, niciun minut nu te-am avut departe. El nu contează. Tu eşti bărbatul meu, înţelegi ? Pe tine te iubesc, tu eşti uriaşul meu, lângă tine mă simt la adăpost, de tine vreau să ştiu, de braţele acestea puternice, de mintea ta şi de pasiunea ta am eu nevoie cu adevărat. Fac orice vrei, nu pot trăi fără tine! Am vrut doar să ştiu că pot, să nu mă ascund, să fac ceea ceva ce voiam. Eu nu pot lăsa asta să stea între noi, nu te pot lăsa să pleci de lângă mine, nu vreau o viaţă care e lipsită de tine. Vreau să fii cu mine, să te iubesc cum ştiu eu, să îţi arăt cât pot dărui, să te simt aproape. Înţelegi? Nu se poate termina aşa… Vreau să poţi uita, să trecem peste asta, să fim fericiţi, să găsim un loc al nostru şi să ne iubim că în toţi aceşti ani frumoşi în care am fost împreună. Iubitul meu, eşti iubitul meu şi nimic nu va schimba asta. Eşti omul meu, eşti cel de care am eu nevoie cu adevărat, te rog, nu fă nimic de care să ne pară rău apoi. Nimeni nu se poate compara cu tine, nimeni si nimic nu poate fi nici măcar pe aproape de ceea ce eşti tu pentru mine. Nu înţelegi că te iubesc? Ştiu că acum ţi se pare că nimic din ce am făcut nu se potriveşte cu ce spun, dar e adevărat, te iubesc şi nu pot să mă gândesc că te-aş putea pierde. În mintea mea totul avea un sens, eu făceam ce îmi doream atât de mult şi tu trebuia să rămâi lângă mine. Simt că am făcut greşeala vieţii mele, dar nu se poate să se termine. Noi trebuie să fim împreună! Nu se poate termina aşa. Lasă-mă să stau în preajma ta, lasă-mă să am grijă de tine. Nu poţi să dispari, nu mă poţi lăsa singură. Am nevoie de tine, am vrut doar să fiu eu întreagă şi ştii cât îmi doream, hai să mergem mai departe, să trecem peste asta. Am nevoie de tine, nu pot trăi fără tine, cine mă va învăţa ce să fac, cine îmi va spune cum e bine? A fost o rătăcire, nici măcar atât, nu contează nimic altceva, eu sunt a ta, ai uitat? Vorbeşte cu mine! Spune-mi ceva! Spune-mi că o putem lua de la capăt. Lasă-mă să stau lângă tine, să te ating. Iubitul meu! Fac ce vrei tu! Te iubesc de mor, înţelegi ?”

El nu înţelese. Şi plecă pentru totdeauna.

Fata care căuta punctele cardinale

„Ia să vedem…” şi glasul uşor cântat al fetei întârzie în aer înainte să se aşeze peste planeta din jur. „Nord. Nord mi-a spus el că e cel mai important.” Şi caută nordul prin preajmă. „Aici trebuie să fie!” se bucură ea şi întinse mâna către dealurile îndepărtate, lungi şi înalte, pictate pe orizont cu albastru ceţos. „Aşa trebuie a arate nordul, nu?” îşi întări ea convingerea şi se răsuci pe un picior: „Pe unul l-am găsit!”. „Ia să vedem, ia să vedem... Cum zicea? Pe cer, deasupra capului trag o linie... aşa... de la nord, mai departe... mai departe.... merg, merg... Sud! Uite-l!” Şi sudul i se arată aşa cum îl ştia ea că trebuie să fie. Cald, plin de lumină, cu soare punctat în licăr auriu. Bătu din palme: „Ce bine!” I se aprinseră steluţe în ochi şi începu să murmure un cântec pe când căuta estul. Acesta i se înfățișă sub forma câmpului tuşat cu verde limpede. Iar vestul apăru după ce mai căută un strop. Nu mai încăpea îndoială, era în partea aceea topită în văile lungi printre care ea ştia că se scurgea liniştit un râu numit după o veche seminție războinică. Se aşeză un pic obosită: „Va să zică aşa sunt ele... Dar parcă mai era ceva...” Se încruntă un pic şi se ridică în genunchi. „Nord, am zis, vest, am zis, est, am zis, sudul, uite-l aici lângă mine, îl ating cu măna... Ce mai era? A, da!” Şi se sculă de-a binelea în picioare umplând lumea cu gesturi mici şi respirații grăbite. „Miazăzi!” Şi aşeză miazăzi pe câmpuri cu flori roz, albe şi roşii. „Răsărit!” Şi puse răsăritul la locul său peste copaci subţiri încărcaţi de frunze mici. Apoi aranjă apusul molcomit printre coline pline  de rouă. „Miazănoapte...” şi se înfioră strecurându-l printre brazi negri, frematând reci, strânşi unii în alţii.

„N-a fost greu deloc! Le-am găsit” şi zâmbi mulțumită. „Acum stai să le iau cu mine!” Şi cu mâinile adună toate punctele cardinale. Ţinu mâna stângă căuş, cu dreapta le adună delicat pe toate şi le strecură sieși la piept. „Acum veți rămâne mereu cu mine” le spuse ea si le mangaie pe toate deopotrivă, bucuroasă să le simtă așa aproape.

Râse încântată, își dădu bretonul la o parte cu un deget şi plecă mai departe să facă alte minuni.

O plimbare prin Cișmigiu

Dupe cum mă ştiţi, se întâmplă câteodată să mă rătăcesc în lumea din jur şi să mă trezesc fără trebi anume prin vreun colţ în care mai ’nainte nu aş fi zis că m-aş trezi. Şi aşa că printre ploi şi ceruri albastre şi limpezi ca ochii de copil – ştiu, e o comparaţie răsuflată, da’ nu mă lasa inima să folosesc alta – printre ceruri albastre zic, la început de mai, m-am trezit la intrarea în Cișmegiu (Nenea Iancu citire...), aia dinpre rondul cu nume de erou de la ”77


Zic Măriei-Mele: „Ia-o frumuşel prin parc şi fă o plimbare lungă, că timp ai şi de rătăcit eşti rătăcit gata. Iaca: soare, primăvara, floricele... Lasă dracu’ gândurile prea adânci!” Măria-Mea, cică: „Bine,  bre!” O iau, deci prin parc. Acolo, ce să vezi? Lume multă, nene. Nu stau acu’ să îi înşir pe toţi că erau prea mulţi, da’ puteţi să mă credeţi pa cuvânt. Adevăru’ e că era un fel de zi de vacanţă. O zi de sărbătoare cu istorie așa, cam eroică, transformată aujourd'hui în prilej de umplut burdihanu’.

Eu, cam ameţit de mulţime, da’ politicos: „Nene Parcule, da’ ce faci cu toată lumea asta aice?” Parcul, mormânt! N-avea chef de vorbă, da’ înafară de asta era cum îl ştiam... Copaci şi arbuşti pictaţi în verde bezmetic, flori ameţite de soare în roz şi violet, atârnate în dorul-lelii de ramuri lungi cu frunze late, bănci înşirate pe alei ronde, peluze cu iarba linsa, apă întunecată oglindind coroane foşnitoare, Podul de Nuc arcuit peste lac, frumos turnat şi pus de oameni cu socoteala la loc potrivit. Nimfa, cuminte şi misterioasă încremenită în mişcarea ei lacustră. Iată și felinarele pe stâlpi ştrengari de fontă cu aer parizian, gardurile de fier forjat boiereşte, pavajele cu plăci de bazalt ca nişte ziduri de cetate culcate sub paşi, clădirile vechi pe margini de parc cu ferestre deschise printre crengi, lăcuşorul îngust patrulat de lebede negre şi raţe mandarin, păunii albi, neliniştiţi şi fantomatici, căţăraţi în pomi firavi... Da, dom’ilor şi doam’elor, erau toate la locul lor. Aşa că, urmare a indemnului de mai ’nainte, mai rămânea să mă bucur de soare, primăvară şi floricele. Zic să le iau în ordine.

Soare.

Domn’e, ăsta se prezenta parţial, căci pe cer călătoreau acum nişte nori făţoşi, potoliţi şi aşa de pufoşi de-ţi venea să crezi că lumea era făcută numai din blonde pistruiate, cu ochi verzi, buze pline şi cupa D la sutien. Era mişto. Am luat-o aşa pe aleile dinspre Schitu Măgureanu şi m-am lăsat la vale în direcţia Dâmboviţei, ştiţi voi cea cu apă dulce, sanchi... Am trecut pe la rondul scriitorilor care era ocupat de puberi suferind cu toții de aceeaşi boală, şi anume un soi de lingus captivus (nu rânjiți superior că știu cum se spune corect (linguam captant), da’ nu avea rezonanța căutată de mine și oricum voiam să vă verific ce mai știți din latină). Am ajuns în punctul „La şahişti”, care era ocupat de şahişti, of course. Partidele în desfăşurare le-am apreciat ca fiind eroice, da’ nu din cauza încleştării intelectualo-pisice, ci din cauza condiţiilor de mediu, căci să-mi dați voie să vă spui că acolea mirosea a rahat mai vârtos decât într-o latrinunei unități militare după ce la prânz s-a servit fasole cu slănină şi la cină varza murată ținută doi ani la saramură și călită în untură. Mai departe lucrurile stăteau mai bine şi m-am bucurat să constat că înafară de o tipă tinerică ce îşi mardea puștiul de fo’ doi ani, era linişte. Tocmai d’aia am şi auzit interesantă conversaţie între două doamne, ca să le zic aşa, una mai bătrâioara şi alta mai puţin. Zice aia mai puţin „Ce zici, o să fie război cu Ucraina asta? Că mă tot uit la ăştia şi unii aşa zic. Și mi-e frică de mor, că proștii aștia sunt în stare să se bage”. „Fugi d’aici” zice bătrâioara, „păi n-ai văzut că Banciu a zis că n-o să fie război?!?” Am răsuflat uşurat – ca să vă zic adevăru’ mă cam luase inima când vorbise „aia mai puţin”, da’ mi-am revenit când „aia mai mult” a pus lucrurile la punct cum numai o bătrână înţeleaptă ştie să le pună. Doar mai tre’ să aflu cine e Banciu ăsta și să ii mulțumesc.

Primăvara.

Mi-am văzut mai departe de drum (ar trebui să zic „mi-am văzut de alee”) și am luat-o către întrarea dispre Regina Elisabeta cu gând să văz primăvara în toată splendoarea ei. La rondul mare se vindea vată pe băţ. La ceasul de flori se vindea suc de portocale la preţ de coniac VSOP, mai încolo un pic nu se mai vindea nimic. Peluzele râdeau colorate şi pe lângă mine râdeau, cum să le zic.... aaa, da, persoane, deci râdeau persoane care clefăiau vârtos gogoşi fierbinţi strălucind de ulei. De unde le cumpărau - mister! Am trecut pe Aleea Macilor unde am văzut cam şapte maci, am trecut de Rigas unde n-am văzut nimic care să sememe a Rigas şi înainte să ajung la Aleea Platanilor l-am văzut pe EL îndreptându-se energic către spaţiul verde de lângă Intrarea Eftimiu. Era înalt, cu barba de trei zile, cu părul aproape alb, cam unsuros, lăsat lung pe ceafă. Purta o pereche elegantă de pantaloni de trening şi o cămaşă cu carouri mari, în roșu şi verde, strânsă îngrijit de elasticul pantalonilor. A intrat pe spaţiul verde între tufele rare, fix în faţa blocului de la marginea parcului, la distanţă de maximum doi metri de ferestrele şi balcoanele deschise în acea zi frumoasă şi cam la trei (tot metri) de alee. A băgat mâna în pantaloni, a scos ceva (nu ştiu ce, iertaţi-mă, da’ n-am vederea prea ageră) şi s-a pişat în pace. E posibil ca acea pace să îi fi venit şi din faptul că în juru-i lumea se plimba liniştit, copii se jucau fără griji... ştiţi voi cum e. A terminat, a făcut o întoarcere de balet şi a luat-o în sus, pe aleea de lângă gard. Mergând (tot energic), a întins mâna (v-am zis că era ’nalt), a apucat o creangă de dud lăsată neprevăzător deasupra aleii şi şi-a şters degetele pe funzele lucioase. Mă cam bate gândul să nu mănânc dude anul ăsta. Câte o pauză nu strică...

Floricele.

M-am strecurat pe lângă intrarea dinspre strada cu cel mai frumos nume din lume, pe care nu mi-l mai amintesc acum, e ceva cu ape care clipocesc. Ei, şi după ce am trecut de aia de am zis, am ajuns la grădina de trandafiri  unde binenteles din motive de calendar am găsit doar ierburi,  tufe de buxus şi oameni extrem de gravi, pătrunşi de importanța faptului că ţineau în lesă nişte patrupede cam bizare, unele semănând a plăpumi vechi făcute ghem, altele a ascuțitori. Ăștia cu ascuțitori erau cei mai gravi. Am dat ocol Lacului Lebedelor şi m-am zgâit printre gratii la păsări. Pasările se mișcau pe apă, se ciuguleau, se plimbau pline de emfază, dar cel mai mult părea să fie preocupate să le doară la bască de onoratul public. M-am învârtit spre palatul Kretzulescu... Copaci, da, frunze, da, floricele... nu ştiu ce să zic. Mă opresc să reflectez şi dacă tot m-am oprit, hai să mă și hodin un pic. Şi pe când reflectam hodinindu-mă pe o bancă tare, da’ ciudat de comodă, văz trecând prin fața-mi un grup de trei. Două fete, douj’inci – douj’pt şi una bucată mamă de familie, patruj-opt – cinzeci. Fetele – una (aia douj’opt) jeans neidentificat, curu’ jos, bluza semitransparentă cu flori aplicate, alta (cea douj’cinci) fustă scurtă, ţeapănă, picioare deloc rele, cămaşa ca dracu’ şi vestuță cu dungi. Mama de familie - jeans burlan, lată peste tot, bluză încheiată cu fundă la gât şi jachetă pe umeri (niciodată nu ştii când vine vremea rea). Toate – coafura cu părul ridicat în vârful capului, gen antebelic (la première guerre mondiale, bien sûr, că doar nu vorbesc de Furtună în Deșert), balerini (verde, galben, negru - în ordinea asta) şi poşete încăpătoare de birou. Ei, astea le-am văzut aşa în treacăt şi abia după ce „douj’opt” a zis cu glasul încărcat de ințeleaptă resemnare: „Nişte zgârciti, dragă. După un an de relaţie nu sunt în stare să îţi cumpere un telefon ca lumea de ziua ta!” „Douj’cinci” a aprobat cu glas subţire. Mama de familie le privea cu admiraţie pe amândouă.

Mie mi-a venit aşa dintr-o dată să mă las de soare, primăvară şi floricele. Ce-mi treb’e mie, domnule, plimbare în parc? Ce, altă treabă n-am? Eeeii... M-am ridicat, am trecut repede pe sub palatul cel frumos, am urcat scările dinspre Știrbei, m-am prelins pe sub poala arborilor seculari de la intrare (sau ieșire, cum preferați) şi m-am pierdut pe o stradă cu un nume teribil de frumos, nu mi-l mai amintesc acum, ceva cu o fântână şi  nişte copaci cu frunze neliniștite.

Zi cu ploaie, cafea și dileme

Dacă ar fi să te iei după ploaia despletită în picuri lungi şi grei, primăvara se arată numai în calendarul care se încăpăţânează să ne anunțe că april e pe terminate. Norii se scutură peste tot, de seara până dimineaţa şi de la prânz până după-amiaza târziu. Iarba nouă plezneşte de prospeţime, frunze crude îmbraca ramuri lungi, însă cerul rămâne coborât şi vineţiu. Doar lalelele multe şi colorate luminează deasupra pământului. Roşu, galben, roz, alb perlat şi din nou roşu şi galben licăre în aerul umed cu miros de verde crud. Ici şi colo lilieci albi și violeţi se scutură timizi în adierile reci. Flăcări de gheată albă şi roz, magnolii, frumoşi de parcă nu-s din lumea asta, îşi leapădă în răstimpuri straiele pictând delicat cu tuşe de mătase iarba din juru-le.

Într-o astfel de zi am luat-o prin oraş, cu puţine trebi şi multe gânduri şi am văzut, aşa cum numai eu văd, ce v-am înfățișat mai ‘nainte. Vântul bătea cu treziri bruşte şi stropi reci se împrăştiau pe haina mea de piele. Îmi bag şi eu mâinile în buzunare şi merg printre oameni cu fruntea răcorită şi cu ochii în cerul pe care norii în alb şi oţel se alungă molcom. La o vreme mi se arata mirajul unei cafenele pitite într-o casă boiereasca, albind printre arbuşti înalţi şi pomi în floare. Mi-e în în gând o măsuţă la fereastra tăiată către gradina veche, înecată în plăcută salbaticie, o ceaşcă aburindă, blues în surdină şi ceva fără pretenţii de citit printre amintiri, aburi de cafea şi acorduri moi de chitară.

Zic Măriei-Mele: „Ia-ţi, dară, ceva de citit, pă'cum ai cugetat şi fă bine de grăbeşte către locu’ cu pricina”. Drept aceea, mă îndrept aţă către un chioşc de ziare pictat şi scris peste tot în culorile unei bănci care declară cu mâna pe portofelul clienţilor, că cică, sanchi!, am gândi la fel. O femeie cu faţa curată şi privire vie, vânzătoarea, îmi dă bună ziua cu voce plăcută şi spălată. Îmi zâmbeşte. Zic, găndindu-mă la lecturi dulci-amărui: „Doamnă, mai aveţi Cațavencii?” Şi ea răspunde frumos: „Vai, domnule, nu mai am, îmi pare rău. Am avut doar unul și s-a dat.” „Ia uite, domn’e – reflectez eu – ce căutare are onorabilu’...” şi cu voce tare „Mulţumesc, doamnă.” Şi dau să plec. Dar ea deodată cu ton de confesiune: „Dar a venit Dilema [veche], să ştiţi... tema săptămânii e neîncrederea”. Eu, impresionat de încrederea ei, zic pătruns: „E o temă bună, Doamnă. Daţi-mi o Dilema...”

S-a înţeles acolo în spate? Fac impresie destul de bună ca să mi se recomande Dilema, chiar dacă-s la prima vedere, în jachetă de piele cu fermoare, jeans, ghete nu foarte curate și barbă de-o zi. Vă daţi seama ce impresie pot face dacă mă îmbrac mai acătării?!?

Acum stau în dreptul fereastrei înalte ce dă în grădina înecată de verde neorânduit. Cafeaua abureşte înţelept, vântul şi stropii de ploaie vibrează în geamuri. Neîncrederea stă deschisă pe masă.

O dilemă modernă

„Auzi! Cică să le organizăm picnic! Să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic!” Vocea se auzea crescând sacadat într-o mirare vecină cu indignarea. Altă voce mai coborâtă, dar dură, foşnind sec a ambalaj vechi: „Cine zice, dragă?” Răspunsul a ţâşnit înalt şi definitiv:  „Mama lu’ Robert!!!”

Dialogul se aude din spate, nealterat de lumea ce se scurgea în toate părţile. Întorc şi eu capu’ ca prostu’ să văd cine e, domn’e,  persoana aşa de supărată pe mama lu’ Robert. Indubitabil posesoarea vocii înalte e ea. Spre patruj’, mică de statură, cu sân bogat înghesuit într-un sutien mai mic cu un număr, din fericire acoperit cu o bluză violet deschisă la doi nasturi, cu doua lanturi subtiri de aur amestecate pe pieptul gol. Plinuţă, şi-a lipit de fundul măricel şi de coapsele-i ronde jeans-i căzuţi îngust pe gleznele deloc urâte. Jeans-ii arata a second-hand, ceea ce mă face să cred că-s scumpi serios. E blondă, par bogat tăiat scurt, ten roz şi bine hrănit, priviri verzi şi ochelari alungiţi periculos. Jacheta de piele (violet şi ea!) îi stă strânsă pe umeri şi braţe, curge evazat pe şolduri şi se opreşte scurt. Lângă ea ambalajul foşnitor, femeie în vârstă cu părul des, cenuşiu înspicat cu şuviţe negre, tunsă paj. Solidă şi ciolănoasă, cu fața sănătoasă peste care însă timpul a curs lăsând linii lungi. Are ochi ageri, falca dură şi bărbie pronunţată.

Foşnet: „Cine dragă? A lu’ Robert ăla înaltu’?”  Răspunsul vine limpede şi tare a descărcare: „Da, a lu’ ăla. Îi ştii.”  După două respiraţii de revenire... „Auzi şi tu, cică să nu facă copiii banchet, să facă picnic că e mai ieftin. Şi cică e mai frumos aşa! Cum dracu’ să fie!” Eu la trei pasi în fața lor mă gândesc că o fi ieftin picnicu’, da’ nişte cai şi iepe de liceu numai asta nu-și doresc. „Mama lu’ Robert, îmi zic, ai dat-o-n bară. Lasă-i bre să facă banchet, să sugă şi ei ce-or putea în linişte, care un whiskey, care un vodka, care ci-o putea... că picnicu’...  vorba aia...”. Baba spătoasă foşneşte şi ea a înţelegere: „Ei, dragă... nu-i ştii p’astia? Au mereu idei...”. Blonda dă iar în clocot: „Auzi, picnic! Să iasă afară! Să mănânce! Să se aerisească! Să alerge! Să se joace!” Și pufnește iar trăgându-și sufletul... Zic în gându-mi: „Mama lu Robert, blondă atomică are dreptate, bre! Eşti dusă! Alergat şi joacă? Mă faci să râd...” Se aude iar foşnet ciolănos şi cenuşiu: „Haide, dragă, nu-mi spune, așa a zis!?!” Îmi imaginez ochelarii periculoşi stalucind şi aud imediat: „Da! Să se joace, auzi? Picnic în loc de banchet. Păi ăştia să se joace? Că nu mai sunt copii mici! Trebuie să se distreze şi ei! Să danseze! Au şi ei unșpe ani!!!” Eram deja departe şi nu am desluşit bine foşnetul ce a urmat, iar mai apoi m-am îndepărtat şi mai tare şi nu mai ştiu cum a urmat convorbirea, deci nu vă pot spune cum a rămas pana la urma, picnic sau banchet.

Dar ceva mi-a mai rămas. Mi-a mai rămas un lucru de făcut: „Mama lu’ Robert, te rog să mă ierţi!”

Reflex de afectivitate

Părul ei e castaniu închis. Când prinde o rază de soare şuviţele se fac roşcate, translucide. Cu reflexe aurii de sticlă. Într-un fel e neschimbată. Dar riduri fine se adună la colţul ochilor. Se vede asta când zâmbeşte. Zâmbetul este acelaşi. Cu buzele şi cu ochii. Cu verde topit în irişi căprui. Cu buze arcuite de bucurie, desenate în sidef. Bucurie reţinută. Doar a ei. Acelaşi zâmbet. Venit de undeva. Neliniştitor. Jeans-ii îmbracă aceleași coapse zvelte. Bluza verde-marin îi cade asimetric pe şolduri. Pe umărul stâng, rămas gol, o bretea verde închis. Pictată în satin pe pielea bronzată. Merge prin soare surâzând. Se apropie de mine cu paşi mici tuşaţi de sandale fără toc. Ne pupam. Un pic convenţional. Parcă e totuşi mai mică decât o ştiam. Sau sunt eu mai mare. Nu glumesc. N-am mai văzut-o de douăzeci de ani.

Suntem pe malul lacului verde-cenușiu. De-a lungul malului defilează pari înverziţi de ape. Albiţi de soare. Înnegriti de ploi. Îngropaţi în mâl. Crapați. În varfurile lor stau pescăruși. Albi. Cu aripi cenuşii. Cu capul negru ca noaptea. Cu ochi mici, întunecaţi, inteligenți, necruţători. Pontonul pe care ne-am aşezat e pustiu. Pustiu e și restul locului. În față balustrade ce-şi exiba fibre vechi sub straturi de lac crăpat. O piscină patetică în lapis-lazuli vibrează goală în spatele nostru. Canapele prea late în culori de pământ. Stau lungite. Suspendate. Pe stringheri groşi, întinşi peste ape clipocind. Mese scunde, înguste. Paharul meu, înalt, lansat, plin până-n buză. Lichid verde smarald şi albastru viu. Frivol. Miros. Gust precaut. Infect. Înecat în dulce. Mentolat. Camforat. Ca o pastă de dinţi. Paharul ei. Larg. Se leagănă în chihlimbar şi aşchii argintii. O invidiez. Ea şi-a tras un picior sub celălalt. Se sprijină de perne. Fumează cu gânduri lungi bobinate în fumul acela. Întins în volute peste aerul dintre noi. Vorbele zboară. Fâlfâie moale. Rămân agăţate de aerul cald. De stâlpii de lemn brun. De fâşiile de pânză spânzurate între stâlpii aceia. Se rostogolesc pe lemnul mesei. Cad grămadă pe podele. Se scurg printre scândurile groase, geluite, tocide de paşi. Se scufunda încet şi se îneacă în apa verzuie. Se adună încet pe fund. Dune în miniatură. Din loc în lorc cioburi de cuvinte. Lungi. Casante. Împung aiurea în opalul apei. Luminate inegal de raze pierdute. Scăpate razant de soarele la apus. Vorbim mereu. Intimităţi în non-șoapte. Degajaţi. Adulţi. Amuzaţi de viaţă. Trecuţi prin experienţe interesante. Rare. Puternici. Un pic trişti. Singuri. Noi. Nu. Eu. Ea. Vorbim. Poveşti. Întâmplări noi. Vechi. Reînviate. Vorbim. Despre toate. Despre nimic. E prea devreme. Sau prea târziu. Nimeni. Nimic nu tulbură aerul cald încă. Toate însă, de la dealurile ce închid orizontul cu pante arse, până la frunzele răsucite ale arbuştilor de pe ţărmul prăvălit, chiar şi agitația păsărilor cu ochi sclipitori, prevestesc toamna. Ea pândeşte în apropiere. Ascunsă prin păduri. Prin vai adânci. Înecată în umbre umede, reci.

Lumina se frânge pe dealuri şi cade şchioapă pe margini de lac. Dau cu mâna. Cu palma deschisă. Cu degentele întinse. Împrăştii aerul încărcat. Se duc spriralele de fum blond-cenușiu. Cuvinte ondulate se desfac în fâşii de hârtie veche, fragilă, decolorată. Spaţiul plin până acum o clipă se goleşte brusc. Nu rămâne mare lucru între noi. Ea e totuşi aici. Aproape neschimbată. Frumoasă. Magnetică. Într-un fel ca atunci când o cunoscusem. Ca atunci când am dansat prima oară. Waiting for that day. Ca atunci când am făcut dragoste prima oară. Şi de sute de ori după aceea. Ca atunci când ne iubeam. Ca atunci când mergeam pe stradă şi se întorcea lumea să ne privească. Să o privească. Ca atunci când purtam  salopetă verde, maron, neagră. Cu aripi stilizate pe umeri. Când ne vedeam un timp mereu prea scurt. Ca în vara aceea toridă. Când ei îi lucea transpiraţia pe gât și pe piept. Când o ştergeam cu degetele apropiate trecute lin pe sub bărbie și peste adâncitura dintre sâni. Ca atunci când citea în fereastră aşteptându-mă. Ca atunci când îi lucea părul în noapte. Ca atunci când cămaşa albă îi cădea de pe umeri. Ca atunci când rămânea sclipind în întuneric nemișcată, fermătând. Ca o statuie vie de bronz. Bronz sclipind. Turnat în şolduri ronde şi coapse lungi. Bronz tras în glezne fine de fată.  Bronz liniat blând în pântec tulburător. Bronz modelat dulce în sâni fermi şi tineri. Bronz cioplit îngrijit în braţe, în palme. Scurs în degete cu unghii înguste, lungi. Bronz turnat în umeri, în gât încordat, în păr căzut neorânduit, impecabil, pe umeri. Bronz turnat în frunte înaltă, în ochi văpăind sub sprâncene arcuite. Bronz sculptat în obraz limpede şi buze senzuale de femeie abia ieşită din crisalida de copil. Bronz împrăştiat de vânturi apoi. Căzut pe pământ în ore şi zile. În săptămâni şi luni. Căzut greu. Implacabil. În lingouri grele de ani. Clădite unul peste celălalt. Lipite de praful deceniilor. De vijelii. De ceruri grele prăbușite peste lingourile acelea. Sudate de picături de soare curse prin crăpături şi interstiţii. Aerul din jurul meu se răcește. Capete negre cu ochi punctează asfințitul. Ochi inteligenți, intunecați se întorc spre mine. Mă urmăresc necruțător.

Lumina cade în cascade scurte și se prăvale în pământuri. Soarele se împlântă în crestele ferestruite din faţa noastră. Timpul trece printre noi, vuind în linii lungi şi drepte. Ne agăţăm de liniile acelea şi ne scurgem prin tuneluri lunecânde. Ne topim printre bule de chihlimbar şi aşchii de argint. Îi simt umerii şi pieptul lipite de mine. Îi simt mijlocul subţire în palme, pielea de pe pântec arzând. Îşi întoarce capul peste umăr şi îi simt sărutul. Lung. Ars. Ca verile copilăriei mele. Ca atunci. Dar mai moale. Mai stins. Buze fierbinţi. Caramel. Bourbon. Piele. Parfum scump. Dintr-o dată nu-i mai ştiu gustul şi mirosul. Pe care le ştiam. Pe care credeam că le ştiu. Haine cad. Se deschid. Se închid locuri. Se topesc. Se pierd unele în altele. Aerul fierbinte ne învăluie. Linţoliu strâns. Un alter-ego iese de acolo zbătându-se. Se uită la mine curios. Cel rămas prizonier în bula de aer ars privește la rându-i. Prizonierul unei simţiri ce nu e. Ce ar fi putut fi. Ce a fost. Lințoliul se desface în franjuri lipicioși. Imaginea mea şi a ei se proiectează într-o oglindă iluzorie. Ea întinde mâna. O înmoaie în apa rece ce curge în şopote. Îmi trece degetele şi palma peste frunte, peste obraji, peste ochi, peste buze. Simt. O clipă numai. O scânteie. Din ce fusese cândva. „N-avem destul timp...” O scânteie. A zburat. S-a stins. S-a şters urma ei roşietică trasată în aerul dens. S-a topit. Nu mai e nimic.

Lumina se frânge în drumul ei spre pământ. Stele oţelii sclipesc rece și îndepărtat. Cauciucuri fâșâind pe asfalt. Faruri lingând clădiri înalte. Imagini fără adâncime plutind. Foşnet de oameni. Decor anodin. „Aici.” Ne despărţim. Se opreşte în stradă. Merg lângă ea. Totul e pe repede-inainte. „Ne mai vedem...” Sunt tâmpit. Ne pupăm convenţional. Grăbit. Se îndepărtează. Bluza verde ca o mare de malahit sclipeşte fantomatic. Se îndepărtează prin aerul ceţos. Se subţiază. Devine transparentă. Dispare. Gata.

V-am mai spus? Are părul castaniu, roşu translucid cu reflexe aurii de sticlă în lumină multă. Când zâmbește soarele se topește verde în ochii ei căprui. Acum e departe. Drumul meu se întinde șerpuit printre dealuri, râuri și lacuri. Luna face o pată albă pe cerul ultramarin. Voaluri dese de întuneric se aştern peste întregul pământ. Culmi negre, apropiate şi înalte se zimțuie pe cer. Mă strecor prin văi, mă pierd printre copaci cu trunchiuri arse şi frunziş de oţel sfâșiat. Cerul îngust de deasupra mea se îneacă în pulberi de antracit.  Noaptea coboară nebună prin păduri.