Afaceri pe picior mic

„Mă bucur mult că te văd! Da, o cafea. Lungă, da! Cu lapte, hă, hă... Ce faci, domnule...? Nu te-am mai văzut... Stau oriunde, e bine aici. Aşa... ce zici că mai faci? Cum merge? Eu sunt bine, îmi merge bine. Da... cu nişte treburi, caut ceva pe aici, prin P., am venit de dimineaţă, dar am timp să vorbim un pic. Sunt foarte ok, pe bune. Îmi place ceasul tău. Uite ş-al meu. Fossil! Două milioane! Am prins ocazia, mi-a plăcut, l-am luat. Eu nu îmi fac probleme, când îmi place ceva, îmi iau. Oricum am ceasuri si pot sa fac rost de orice. Dacă ai nevoie de un ceas, îmi zici. Aduc. Vrei haine, ceva, îmi zici. Îmi spui ce vrei, mărimea, fac rost. Tommy, Hugo, ţoale tari, preţ bun, am surse bune. Cu chitanța, asa e corect, dai omului chitanță, e cel mai corect, nu te doare capu'.  Mă descurc bine, prin C. toţi mă invidiază. În oraş toţi vorbesc: bă, ce se descurcă asta. Le e necaz pe mine şi pe frati-miu, dar eu n-am treabă. Mă descurc, n-am nevoie sa mă bag cu alții. Eu nici la tata n-am apelat, chiar dacă e cine e, respectu’ pe el de la toţi. Ca și preot de atâta timp în oraș, e cunoscut, îl știe toata lumea. Are vechime, hă, hă. Eu la Teologie aveam treiej-două de examene pe sesiunea de vară, le treceam pe toate. Tata n-a dat o dată pe acolo, o dată nu i-am zis să facă ceva. Și dacă nu puteam să ma duc la un examen, și p-ăla îl luam. Fără probleme. Știi ce bine se ține bătrânu'... aproape mă face la niște chestii, înțelegi. Hă, hă! Știi ce vorbesc toţi vorbesc de mine... Bă, ce mașina are ăsta, ce fac ăștia... și de frate-miu, știi... Proști, se oftică. Da' eu sunt corect, îmi văd de treaba mea, sunt corect, dau chitanță. Coco Chanel?! Vrei Coco Chanel, nicio problemă. Am, aduc, oricând. Cu chitanță, stai liniștit, original, garantat. E mobilu' meu, stai un pic. Da, iubi, da. Sunt aici, da. La o cafea, pe terasă. Ce terasă? Îi zice Un băiat şi o fată, în centru. M-am întâlnit cu un prieten, un prieten vechi, m-a oprit la o cafea. Și depănam amintiri, ca să zic aşa... Da, mă duc. Da, acolo deschide la zece, eu parcă aşa ştiu, mai e un pic. Stau până la zece şi mă pun în căutare. Da, caut, rezolv, stai liniștită. Bine. Pa, te pup şi te iubesc... Nevastă-mea. O fată extraordinară, o cunosc din cămin de când eram studenți. O pâine dacă aveam, pe aia o împărţeam. Am mare încredere în ea, avem o familie extraordinară, o ştiu de zece ani. Și d-asta mor unii, invidioși, știi cum e. Cum ziceam, sunt foarte bine. Tu, cum eşti? Hai că îmi pare aşa de bine că ne-am întâlnit, dacă nu mă vedeai tu de la masă, eu treceam pe lângă tine... Da, trece timpu' ăsta... Tu? Bine, a...?” 

Așa îmi fu dat să aud glăsuindu-se într-o dimineaţă cam înfrigurată de primăvară târzie, pe terasa unei cafenele din oraşul întins de-a lungul râului curs drept din munţi către fluviu. Nu vedeam persoana, dar vocea, cu un volum suficient cât să se audă perfect inteligibi la o sută de metri, venea de la o masă de undeva din spatele meu. Așa că cei trei metri dintre mine şi masa cu pricina fuseseră tăvăliți, distruşi, trimişi în nimicnicie de salvele mărețului glas. Era o dimineaţă în care înlocuisem convenţionala cafea cu un ceai foarte englezesc şi foarte negru. Și cu lapte, hă, hă! Mi-era frig, ceaşca era rece și aproape goală, monologul omului mă împiedicase să îmi citesc revista pe care o adusesem cu mine plin de speranţă. Nu mai era de stat. Am plecat. Am mers un minut și mi-am zis că ar fi cazul să fac o haltă tehnică, măcar. M-am întors.

Am intrat. Înăuntru mai era un tip de vreo douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani, sub media de înălţime, cu păr incert, pantaloni strânşi pe gleznă, tricou colorat lipit de burtică. Mi-am dat seama că e omul meu după ghiersul de Stentor. Îşi luase un suc direct de la tejghea şi acum, privit dintr-o parte de cele două chelneriţe, se adresa platinatei proprietare de cafenea. Eu am accelerat către toaletă, dar tot am mai apucat să aud vocea cunoscută declamând: „Eu am făcut judo, lupte libere şi MMA, doamnă! Se vede pe mine, dacă ai făcut sport şi ştii la ce să te uiţi...”

Helsi

Aşezat pe marginea patului îngust, lansam fraze masculine şi pretenţioase. Reacţie tipică. Bărbat în faţa unei femei frumoase. O femeie, o fată. Foarte tânără şi foarte frumoasă. Frazele mele evocau fragmente de întâmplări, construiau lucruri, aduceau înapoi oameni şi camera era acum plină de fâlfăitul înăbuşit al cuvintelor. De la becul atârnat de tavan lumina cădea într-o cascadă şchioapă, se lovea mută de colţurile mobilelor, de rafturile cu cărţi, ricoşa în ziduri, se scurgea leşinată peste marginile scaunelor, făcea pete pe covorul uzat. Ca într-un decor de epocă, perdele roşii şi grele încadrau fereastra. În spatele lor,  toamna târzie se târa pe orizont în geamăt stins. Aerul rece îmbrăca deopotrivă clădiri, copaci şi fiinţe. Colorat în violet pal şi roșu-carmin era orizontul. Violet şi roşu şters de sticlă îngheţată, aburită. Se închideau în acel orizont pământurile reci, apăsate, ţinute jos de cerul străveziu sub care pluteau neguri subţiri în răsuflet de ger.

Fata stătea cu genunchii adunaţi, cu picioarele goale ieşindu-i din jeans, cu puloverul galben-muştar  căzut lung peste şolduri, abia ţinut pe un umăr, cu celalat ieşit până la jumătatea braţului creol cu pielea lucind stins. Părul îi era lăsat pe spate şi pe piept, lung și ondulat. Şuviţe rebele alunecau peste ochii ei oblici și depărtați, iar fata le aducea înapoi cu mişcări reflexe. După puţin, şuviţele cădeau din nou, reveneau la locul acela nepotrivit, ascunzând, parcă după o ştiinţă proprie ochii încărcaţi de simboluri feminine şi ancestrale.

*

„Oraşul tău este oraşul copilăriei mele, a primei mele copilării”, îi spuneam. „Îmi amintesc cum mergeam cu bunica la plimbare și cumpărături în fiecare duminică dimineața, cum mergeam în vizită la rude, în special la fratele bunicii, unchiul Aurel, cum mergeam la librăria de pe bulevard să luăm rechizite și cărți pe care bunicul le citea cu pasiune nestinsă și bunica printre picături. Acolo am mers prima dată cu bunicul la pălărierul cel faimos. Firma lui pictată cu albastru si alb pe bleu, e tot acolo, nu? Şi tot acolo am stat şi în spital, prima mea despărţire adevărată de ai mei, de casa în care crescusem”. Găsisem un punct comun şi spuneam lucrurile acelea banale, încălzit de prezența fetei și de elegia unei copilării încă nu destul de îndepărtate.

*

La şase ani abia împliniţi, în clasa întâi, o plecare pentru o internare căpătă  dimensiunile unei de tragedii amestecată cu un fel aventură bizară. O neglijență la o vaccinare de rutină mă îmbolnăvise destul cât să fiu trimis la spital. Bunicii au fost sfătuiţi de medici să ceară amânarea anului meu şcolar, lucru pe care l-au şi făcut în ciuda opoziţiei manifestate de părinţii mei. Nu locuiam cu ei, rămăsesem încă de foarte mic la bunici, atunci când părinţii mei plecaseră amândoi să lucreze într-o mare întreprindere industrială şi socotiseră că e mai prudent să rămân la părinţii mamei mele pentru o vreme. Atât cât să le îngăduie să se aşeze în acel oraş nou. Dar, prin întâmplări fericite pentru mine, rămăsesem cu cei doi bătrâni şi mai târziu. Eram dependent de ei, mai ales de bunica şi odată ce spitalizarea mea a devenit fapt împlinit a apărut o mare problemă: nu voiam să stau singur. Bunica a rămas vreo două nopți cu complicitatea unor asistente îngăduitoare, dar nu era cât aş fi dorit eu, căci pleca dimineaţă devreme după ce stătuse o noapte pe scaun lângă patul meu. Nu departe de ferestra salonului vedeam doi brazi uriaşi şi sub crengile lor, o căsuţă cu acoperiş de țiglă roşie. În acel anotimp al solitudinii, copacii şi casa erau un fel de tablou al speranţei şi adesea încercam să îmi imaginez ce fac înăuntru oamenii care locuiau acolo. Dar căsuţa, care poate îmi părea mică din cauza brazilor masivi şi foarte înalţi, rămânea mereu tăcută şi însingurată. Cumva ca mine. Uneori stăteam plângând în tăcere lângă gardul spitalului, cu mâinile înfundate în buzunarele pijamalei şi priveam strada ce urca iute pe lângă ziduri. Într-un astfel de moment am cunoscut-o, deşi nu mai ştiu sigur cum. Cred că mi-a vorbit. M-a mângâiat şi mi-a spus câteva cuvinte. Atunci am încetat să mai fiu copilul de mai înainte. Ea era Helsi.

Acum, vorbind despre acel oraş şi despre timpuria mea aventură cu internarea, pronunţasem un nume a cărui rezonanţă era închisă undeva prin sufletul meu. Icoana albă a trecut sclipind prin faţa ochilor mei, o imagine nechemată de ani mulţi, un nume ale cărui sunete nu le mai pronunțasem de foarte multă vreme. Nu pentru că nu mi le mai aminteam, ci pentru că erau îngropate alături de copilul cu păr tăiat drept pe umeri, cu inima ca o stea palpitând şi mintea plină de visuri populate de Feți-Frumoși şi extratereştri, de cai fermecați, avioane și rachete. Şi acum, în faţa unei fetei cu puloverul căzut, abia cunoscută, recuperasem în cinci litere, primul meu fior simplu şi inocent.

„Helsi!?!” Articulate printre buzele creole sunetele şi-au pierdut sensul şi am făcut un efort pentru a înţelege că fata de lângă mine, venită din acel oraş provincial, străbătut de amintiri şi istorii, înghesuit la marginea muntelui, acelaşi cu oraşul copilăriei mele, o cunoştea şi că mirarea şoptită era imensă şi tulburarea reală și adâncă. Suprinza îi mărise pupilele şi nici măcar şuviţele complice nu o mai puteau ascunde. Sentimentul de lucru ştiut cu anticipaţie a trecut prin mine ca un cutremur: „E mama ta, nu-i aşa?”, am vrut să spun şi n-am spus-o.

*

Helsi era o fată subțire, înaltă și blondă, demnă de numele ei nordic. O adolescentă internată în acel corp de spital rezervat copiilor. Purta părul mereu lasat pe spate, pijamale deschise la culoare și un halat albastru. Mi-o amintesc mai mult tacută, stând alaturi de mine pe o bancă lipită de zidul spitalului de unde priveam strada pe care treceau prea puțini oameni, însoțindu-mă în amăgitoare plimbări prin curtea interioară sau stând pe marginea patului meu în seri lungi. Așa, tăcută, abia murmurând ceva, cu zâmbet stăpânit. Acum, de la distanța timpului o vedeam pe ea însăși sensibilă și un pic tristă, petrecându-și orele alături de mine. Fuseseră zilele acelea frumoase, intense, un pic febrile. Dar atunci nu știam ce înseamnă acea febră. Apoi, într-o zi, am văzut-o pe fata aceea blondă altfel. Lăsase pijamalele și halatul ei albastru. Îmbrăcată cu jeans decolorat și o jachetă scurtă, parea și mai înaltă. A venit la mine pe holul cu mozaic parcă dat cu lac. S-a aplecat spre mine, strângându-și palmele lipite între genunchi. Mi-a spus ceva. Eu vedeam cum lumina lamelară intrată prin ferestre îi strălucea în păr și în ochi. Apoi s-a ridicat și a plecat. Am vazut-o pentru ultima dată, alături de altcineva, o femeie, poate mama ei, traversând curtea interioară în care ne plimbam împreuna. Prin fereastră, priveam din nou căsuța de sub brazi. La puțin timp după aceea, intr-o dimineață, bunica a venit aducându-mi haine de acasă și am plecat și eu.

*

Anii aceia mulţi trecuseră natural și implacabil, ca un gheţar alunecat pe panta unui munte, netezind imposibila iubire a unui băiat de şase ani pentru o adolescentă care avea cu zece-doisprezece  ani mai mult. Emoţie. Ca un val limpede. Amintire. Copil cu inimă de bărbat. Helsi. Numele primei mele dureri.