Aleea e pictată toată cu pete de soare și umbra azvârlite în tușe lungi prefirate printre ramurile aplecate ale brazilor aliniaţi unul după altul, înalţi şi negrii. Sunt cam singuratici și cam triști. Deşi e plină de oameni, aleea e și ea cam singuratică. Se închide într-un capăt cu porţi de fier forjat curbat dulce, terminat cu suliţe zvelte. Trece apoi prin faţa clădirii lungi şi demodate şi cuminte se varsă fără murmur în curtea pietruită potopită de soarele bonom al toamnei aurii ce cantă blând în văzduhuri.
Oamenii de pe alee sunt grupaţi în dreptul clădirii alb-cafenii către intrarea cu cinci trepte în evantai deopotrivă deschis către alee şi către curte. Sunt adunaţi în pâlcuri mici şi vorbesc cu însufleţire. Sunt de toate felurile. Doamne venerabile cu coafuri argintii bătând în violet, cu inele de familie stând greu pe degete îmbătrânite, bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, serioşi, lipiţi de bordurile văruite, vorbind cu aer grav, femei mai tinere etalând decoltee largi peste sâni ţinuţi sus de sutiene cu două numere mai mici, fete şi mai tinere cu pantaloni strâns lipiţi de coapse şi fese, cu bluze largi şi lenjerie colorată perfect vizibilă, alţi bărbaţi în haine sport râzând gros, doamne la mijlocul vieţii, îngrijate şi atente, cătând cu infigurare prin mulţime. Toţi au aerul că au trebi importante de făcut. Îşi aşteaptă copii să iasă de la şcoală. Apoi îi duc târâş-grăpiş către case sau aftărscul.Automobilul lung şi negru rulează lent şi se opreşte neauzit în faţa porţilor. Portiera din spate se deschide şi băiatul coboară încet. Întinde mâna şi din întunecimea maşinii îşi ia rucsacul. Şi-l atârna pus invers de umărul drept. Geamul şoferului coboară şi un bărbat strigă spre băiatul care îşi târâie paşii spre poartă. „Să te duci la ore, auzi? Să nu mai întârzii!”. Băiatul întoarce capul şi face un gest: „Bine, bine... am înţeles”. Apoi intră pe poarta cea mică deschisă larg. E un băiat de vreo doisprezece ani. E subţirel şi ‘năltuţ. Are treningul albastru şi pontofi sport tot albastrii cu şireturi late şi albe legate numai pe jumătate. Rucsacul e şi el albastru intens. Părul lui blond lung lăsat peste ceafă și urechi, fața albă, ochii verzi şi gura frumoasă îmblânzesc norul albastru care îl înconjoară. Merge încet pe alee şi în ochi îi luceşte o lume numai a lui. „Dragoş!” Băiatul întoarce capul mai întâi, apoi se opreşte şi se întoarce de-a binelea spre poartă. Dincolo de barele curbate şi răsucite în arabescuri e o fată. Priveşte fix la băiat. E brună şi înaltă. Părul închis cu nuanţe castanii curge drept peste umeri, îi cade pe frunte şi peste ochii căprui şi adânci şi ea și-l da cu mâna după ureche cu un gest iute. Jeans, jachetă scurtă, o geantă mare petrecută pe umărul stâng. „Dragoş!” Băiatul abia acum zice moale: „Da, ce-i?” Şi ea îl priveşte lung: „Ce întrebare e asta, hai!” El rămâne pe loc: „Nu vin.” Ea îl ţintuieşte cu privirea. El e nehotărât şi se lasă când pe un picior când pe altul. Rucsacul i-a alunecat şi a ajuns la încheietura cotului. Îl lasa să atârne aşa, la o palmă de asfalt. Fata se smulge din locul ei şi cu paşi lungi trece de poartă şi se proţăpeşte în faţa băiatului. „Dragoş?” El nu zice nimic. Ea se apropie, e mai înaltă cu o jumătate de cap decât el. Îi spune ceva - șoptit, scurt, rapid.. El tace. Ea se lipeşte aproape de el şi îi mai şoptește din nou. Apoi se întoarce legănat şi face câţiva paşi. Băiatul rămâne nemişcat. Ea se opreşte, întoarce capul pe-un umăr, îşi trece degetele prin păr, şi-l aşază după ureche, se uită scurt la el. Zice cu o mirare nesfârșită, colorată cu reproş îngăduitor și rugăminte ascunsă: „Ce-ai, ma’, te duci la biologie... ?!? Hai odată!”. Apoi îşi îndreaptă privirea înainte şi păşeşte liniştit şi decis. Băiatul îşi săltă rucsacul înapoi pe umăr şi o ia pe urmele ei. O prinde în poarta şi păşesc alături dincolo de ea luminați de raze venite vertical. Pete de soare şi umbră joacă în urma şi înaintea lor lor şi tușe lungi aurii le desenează drumul.
Aerul se răceşte un pic. Aleea rămâne liniştită şi singuratică. Brazii prefiră lumina şi o azvârle în stropi calzi peste tot - peste oameni, peste străzi şi clădiri, prin văzduhul în care toamna cântă blând.
