Bicicleta stătea cuminte, rezemată de gardul cândva
alb, acum spălat de ploaie. Colora galbenă şi stingheră locul, sub picurii
lungi şi căzuţi deopotrivă din norii albăstrui şi din crengile încărcate de apă
şi frunze verzi. Era lăsată pe o parte, foarte aproape de poarta deschisă,
rezemată în grabă de gardul scund și întins fără compromisuri pe lângă pâlcul de
arbuşti si copaci negri de greutatea clorofilei. O alee cu pietre cenuşii se
lungea către casa de dincolo de straturile de flori şi de bolţile de caprifoi.
Bineînţeles, toate acestea le-am putut vedea mai târziu.
În acel sfârşit de zi de sfârşit
de mai - un sfârşit de zi ploios cu cerurile lăsate ostenit peste vârfuri de
deal - mă strecuram pe drumul anonim şi cam hărtănit din care se desprindeau şi
se pierdeau printre păduri alte drumuri mai anonime şi mai hărtănite. Dacă ai
fi apucat pe drumurile acelea, în scurtă sau în mai lungă vreme ai fi ajuns
prin locuri cu toponime voievodale. Iar dacă ai fi ascultat şi ai fi citit ceva
poveşti, ai fi ştiut că prin locurile acelea oameni vechi şi aprigi luptaseră,
poposiseră sau căutaseră adăpost pruncilor, averilor şi câteodată lor înşile.
Pe acest drum treceam deci, cu albastra mea fâşiind prin perdele moi de ploaie,
asprite de viteză, sfâşiind lumina cernita şi omorând în răstimpuri liniştea
ropotită când agregatele tracţiunii integrale urlau potolit în urcări scurte.
Ei, şi pe marginea
acestui drum zărisem bicicleta luminând locul cu vopseaua ei galben-orange.
Până s-au legat toate cele în capul meu, trecusem bine de ea şi am frânat fară
socoteală, ridicând stropi cenuşii pe asfaltul crăpat în toate felurile. Am dat
înapoi şi m-am strecurat pe fâşia de iarbă de peste drum de locul acela. Şi atunci am văzut
toate cum vi le-am spus mai înainte, adică ştiţi voi: poarta deschisă, gardul
văruit, copacii verzi şi plini de apă, poteca cu pietre lătăreţe, flori
crescute de nebune şi caprifoi gătit în bej şi alb peste căsuţa din fundul
curţii.
*
Şi de vreţi să ştiţi de ce m-am oprit - vă spun.
Căci nu e secret, măcar că e adevărat că n-am vorbit nicicând cu nimeni despre
asta. Şi tot adevăr e că de mult nici macar nu m-am mai gândit la asta. Adică
de atât de mult cât poate însemna mult anii de adolescență și de prima tinerețe.
Așa. Și de-acum știți că bicicleta galbenă e de
undeva din trecutul meu. Da, fireşte, nu aceasta bicicletă galbenă, ci una care
îi semăna, redusă la scară în milimetri şi în ani. Şi bicicleta cea galbenă,
cea din copilăria mea, mi-a umplut aproape o vară, o vară lungă şi arsă ca
toate verile copilăriei mele. Şi ea, bicicleta, venise o dată cu o fată de
vârsta mea, cu părul castaniu tăiat drept pe umeri şi breton trasat cu rigla
deasupra ochilor căprui deschis. Şi eu şi fata cu breton ne-am împrietenit. Nici
repede, nici încet, ci aşa cum se împrietenesc copiii care îşi petrec vara la
bunici. Bunicii aceia care voiau doar să vii la masă, să mai aduci câte o
găleată de apă sau vreun braţ de lemne, să îti faci baie sâmbăta, să nu faci
prostii prea mari şi să mergi la culcare nu foarte târziu în noapte. În rest te lăsau în
pace cât era ziua de lungă. Şi eu petrecusem multe ceasuri din zile încărcate
de soare şi din seri lungi şi molcome aşternute pe pământ alături de fata aceea
şi de bicicleta ei cea frumoasă colorată atât de neobișnuit. O vedeam sprijinită
de gardul gradiniței de flori a bunicii ei, o grădină care semăna foarte bine
cu grădina propriei mele bunici și știam că fata era acasă și că o pot aștepta
să iasă. Şi acum înțelegeți de ce v-am spus că vara aceea a fost cumva alături
de fată şi de bicicleta ei. Iar de multe ori, bicicleta însăși ne aștepta îndelung
pe margini de șant, cuminte cumpănita de vreun copacel sau întinsă de-a dreptul
în ierburi unduite de vânt.
Dar nu mai ştiu prea bine ce vorbeam cu fata şi
nici ce povesti băieţeşti îi spuneam, deși vorbeam și îi povesteam.
Doar îmi amintesc bine cum aşteptam să apară pe lângă garduri, de cele mai
multe ori mergând pe lângă bicicleta ei şi cum o luam amândoi pe drumeaguri
uscate, tăiate sub poala pădurii, în argila coastelor de deal. Găseam căpşuni
sălbatici cam trecuți în iarba plină de cimbru şi mure pitite prin vâlcele,
printre rugi sângerii și ierburi cu frunza lungă și subțire. Doar ca să arăt că
mă pricep, meşteream arcuri de alun şi căutam pene porumbace pentru săgeţi. Ea
se lăsa convinsă să le încerce şi săgeţile zbârnâiau către ţinte iluzorii. Îmi
amintesc bluzele ei cadrilate cu roz şi alb, guler rotund şi mâneci scurte şi bufante. Îmi amintesc părul ei castaniu, mereu curat, prelins drept şi
egal pe umeri şi bretonul care spre sfârşitul vacanţei trebuia dat la o parte cu
două degete pentru a lăsa ochii neumbriţi. Ochii aceia căprui deschis, aproape
de culoarea mierii, limpezi şi transparenţi pe faţa prelungă ce trecea din
copilărie în feminitate. Şi îmi mai amintesc, deşi atunci nu ştiam asta, ce
bine era când stăteam umăr la umăr pe malul înalt şi râpos al dealului
spintecat de unde vedeam până departe zăvoaiele ce însoţeau râul ce albea din
loc în loc în drumul său spre sud.
Mâncam mere nu de tot coapte cu gust dulce,
un pic acid, un pic amărui. Și cerul se rotea lent albastru sau plin de stele
și noi o dată cu el. Apoi merele s-au făcut roşii-roșii şi frunzele s-au
răsucit în felul acela al lor care arata limpede ce urmează. Serile se
scurtaseră şi vacanţa se sfârşea aşa cum se sfârşesc vacanţele. Prea repede şi
de neînţeles. Fata cu părul ei castaniu și bretonul de-a binelea căzut peste
ochi a plecat. Nu ştiu ce mi-a spus înainte să plece şi nici ce i-am spus eu.
Bicicleta a mai rămas câteva zile rezemată de zidul casei. Apoi a dispărut şi
ea. Vara aceea avusese gust de măr bun de mâncat, dar nu de tot copt. Un pic
dulce, un pic amărui. Şi aşa l-a avut şi după aceea, căci vara despre care v-am
povestit a rămas multă vreme lipită de mine. Nici anul următor, nici cel de
după şi nici cel de după acela de după n-a mai apărut bicicleta. Şi tot aşa,
nici fata cu părul drept și ochi ca mierea n-a mai venit. Iar mai apoi am pierdut șirul și nu am mai știut și n-am mai văzut nimic.
*
Picuri se preling fractalic pe parbriz. Seara se lasă şopotind pe dealuri, păduri şi case. Din maşină, văd prin poarta deschisă bicicleta în
ploaie cu apa scurgându-se în şuviţe neauzite, strecurate printre pietrele
lucioase înfipte în pământ. Galbenă, tăcută, licărind stins prin umbrele
copacilor.
Ştiu, e altă bicicletă şi plouă. Dar eu am să mai
aştept puţin aici. Încă nu s-a făcut noapte.
