„Nu, nu sunt frumoasă! Nu sunt...”
Fraza se terminase într-un foșnet reținut, ca un
oftat.
„Nu
sunt frumoasă, auzi? Nu sunt frumoasă, nu-mi mai spune așa…”
Cuvintele tremurau ca flacăra unei lumânări într-o
noapte de vară.
„Fac
numai ce vreau eu, numai ce…”
Gâfâitul se accentuă în strigăt sugrumat.
„Ah,
e bine, e bine… Vreau, vreau acum iubitule! Da, acum, te rog! Haide, acum!”
Şi liniștea a căzut în eclipse moi, oarbe şi
neregulate, punctate cu șoapte guturale şi cuvinte murmurate neinteligibil.
Sărut lung, ars, așa începuse. Dar asta venise mai
târziu, mult mai târziu, după ce el pusese în paharul înalt băutura acaju
închis, o băutură dură, fără nuanțe. Un pretext, în fond. Un pretext fără
nuanțe. Ea băuse o înghițitură, se așezase pe marginea patului, întoarsă
aproape cu spatele la el, cu ochii în fereastra care reflecta luminile din
tavan. Rămăsese în picioare cu sticla îngustă în mână. Mirosul femeii urca lent
spre el, natural şi discret. Pusese atent sticla pe masă şi făcuse un pas spre
ea. Ea nu se mișcase si lui i se păruse ca își ținuse respirația. Își pusese
palmele pe umerii femeii si le mișcă încet către mijlocul spatelui şi apoi spre
ceafă, îi cuprinsese gâtul într-o strânsoare scurtă, își desfăcuse şi își
lunecase palmele cu degetele întinse pe sub cămașa descheiata la doi nasturi
peste pieptul care zvâcnea lent. Își trăsese mâinile în sus, fără a-și dezlipi
palmele de pielea ei, își împreunase degetele sub bărbia feminină și fermă, apoi
îi prinsese obrajii în palme, dându-i capul cu totul pe spate. Îl ținuse capul tras
spre el, mult lăsat, cu parul căzut pe umeri şi îi ascultase respirația
șuierată. Abia într-un târziu se aplecase pe ea.
Şi venise sărutul acela lung, ars. Ars ca vara care
își făcea de cap pe dealurile înalte, prin pădurile cu frunze torsionate de căldură.
Ceva neprogramat, dar anticipat de amândoi. Un sărut dăruit, puternic, un
abandon neascuns. Ea se răsucise, i se strecurase pe sub mâini şi își înfipsese
unghiile în brațele lui nefiresc încordate. Își păstrase o palmă pe gâtul ei, cu
cealaltă îi apucase încheietura şi îi îndepărtase blând unghiile care apucaseră
sa lase urme palide pe antebrațul său. Pielea femeii sclipise creol în fulgerul
alb al cămășii smulse, urmase un fulger violet care dezgolise sânii grei, cu
areole intense şi mameloane tari, aţâţător modelate de maternitate. Luminile
galbene au căzut sparte pe podele, s-au scurs prin crăpături, s-au ascuns prin locuri invizibile. Paharul cel înalt s-a
rostogolit și lichidul dinăuntru s-a întins pe parchetul negru într-o pata
fulgurantă de sticla fluidă. Cearșafurile s-au adunat ca dunele de nisip în furtună.
Tăblia patului a gemut îndelung, adânc, repetat, ca un copac dezgolit în vântul
ierni.
Întuneric. Luna arunca pete reci de lumina, puține,
firav reflectate în jur. Totul părea sculptat în piatră. Pereții, mobilele
joase și vechi, fereastra îngustă, femeia, cu silueta ei de statuie atent desenată,
cu pulpe, șolduri, pântec şi umeri de calcar auriu, cu sâni şi gât de marmură,
cu ochi de chihlimbar verde-albastru lucind. O statuie dăltuită precis în linii
lungi, continuate în ele însele, ca un set inele ale lui Möbius înlănțuite, aranjate
savant şi ardent într-o femeie frumoasă ale cărei dorințe cu privire la ea
însăși erau greu de ghicit. Își așezase
obrazul pe umărul lui şi lipit de șold îi simțea abdomenul ferm-delicat,
fierbinte, încă palpitând. O iubise în acel moment.
„Ești
nebun…”
Şi când el nu răspunsese, ea repetase: „Ești
nebun!”
Iar el fusese de acord cu ea, deși ar fi vrut să-i
spună ca existenta lui accidentată îi dă dreptul lui de a fi așa cum este.
Inclusiv dreptul de fi sfâșiat între opțiuni afective.
„Miros
a tine” mai spusese ea şi
el o iubise din nou, trăind sentimentul în felul său, interiorizat. Şi vara răsucise
frunzele încă o dată, iar dunele şi copacii dezgoliți trecură din nou prin furtună,
fremătând. Dincolo de dune şi copaci,
semnale din lumea cealaltă clipeau tăcut şi repetat în ecrane multimedia.
Mai târziu, mult mai târziu, el se pregătise să
plece. Descompusă de lumină, ea îi întindea ceasul aproape fără să îl
privească. El îl luase, dar nu-l pusese pe mână. Voise să o întrebe ce va face
în ziua care se năștea din noaptea muribundă, dar ea i-o luase înainte şi dăduse
răspuns întrebării nerostite. Răspunsul nu îl includea şi pe el. Fusese gata să
întrebe: „Maine?”, dar înțelese ca nu era vorba doar de acea zi. Zâmbise si nu
mai spusese nimic. Își trecuse ceasul pe încheietura mâinii şi mecanismul de
închidere clinchetise sec.
Sigur pe el, își luase rămas bun.
„La
revedere, atunci.”
Sigur pe el și ușor ironic. Sigur și puțin trist. Ca
un om în fața unei vitrine în care vede un obiect scump, dar pe care nu-l poate
avea şi de aceea, onest, fără resentiment, nici nu şi-l dorește.
Plecase grăbit, fără sa întoarcă capul şi doar mai
târziu, mult mai târziu, se întrebase daca ea rămăsese pe loc şi privise în
urma lui.
2020 Radu Comșa
