O dilemă modernă

„Auzi! Cică să le organizăm picnic! Să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic!” Vocea se auzea crescând sacadat într-o mirare vecină cu indignarea. Altă voce mai coborâtă, dar dură, foşnind sec a ambalaj vechi: „Cine zice, dragă?” Răspunsul a ţâşnit înalt şi definitiv:  „Mama lu’ Robert!!!”

Dialogul se aude din spate, nealterat de lumea ce se scurgea în toate părţile. Întorc şi eu capu’ ca prostu’ să văd cine e, domn’e,  persoana aşa de supărată pe mama lu’ Robert. Indubitabil posesoarea vocii înalte e ea. Spre patruj’, mică de statură, cu sân bogat înghesuit într-un sutien mai mic cu un număr, din fericire acoperit cu o bluză violet deschisă la doi nasturi, cu doua lanturi subtiri de aur amestecate pe pieptul gol. Plinuţă, şi-a lipit de fundul măricel şi de coapsele-i ronde jeans-i căzuţi îngust pe gleznele deloc urâte. Jeans-ii arata a second-hand, ceea ce mă face să cred că-s scumpi serios. E blondă, par bogat tăiat scurt, ten roz şi bine hrănit, priviri verzi şi ochelari alungiţi periculos. Jacheta de piele (violet şi ea!) îi stă strânsă pe umeri şi braţe, curge evazat pe şolduri şi se opreşte scurt. Lângă ea ambalajul foşnitor, femeie în vârstă cu părul des, cenuşiu înspicat cu şuviţe negre, tunsă paj. Solidă şi ciolănoasă, cu fața sănătoasă peste care însă timpul a curs lăsând linii lungi. Are ochi ageri, falca dură şi bărbie pronunţată.

Foşnet: „Cine dragă? A lu’ Robert ăla înaltu’?”  Răspunsul vine limpede şi tare a descărcare: „Da, a lu’ ăla. Îi ştii.”  După două respiraţii de revenire... „Auzi şi tu, cică să nu facă copiii banchet, să facă picnic că e mai ieftin. Şi cică e mai frumos aşa! Cum dracu’ să fie!” Eu la trei pasi în fața lor mă gândesc că o fi ieftin picnicu’, da’ nişte cai şi iepe de liceu numai asta nu-și doresc. „Mama lu’ Robert, îmi zic, ai dat-o-n bară. Lasă-i bre să facă banchet, să sugă şi ei ce-or putea în linişte, care un whiskey, care un vodka, care ci-o putea... că picnicu’...  vorba aia...”. Baba spătoasă foşneşte şi ea a înţelegere: „Ei, dragă... nu-i ştii p’astia? Au mereu idei...”. Blonda dă iar în clocot: „Auzi, picnic! Să iasă afară! Să mănânce! Să se aerisească! Să alerge! Să se joace!” Și pufnește iar trăgându-și sufletul... Zic în gându-mi: „Mama lu Robert, blondă atomică are dreptate, bre! Eşti dusă! Alergat şi joacă? Mă faci să râd...” Se aude iar foşnet ciolănos şi cenuşiu: „Haide, dragă, nu-mi spune, așa a zis!?!” Îmi imaginez ochelarii periculoşi stalucind şi aud imediat: „Da! Să se joace, auzi? Picnic în loc de banchet. Păi ăştia să se joace? Că nu mai sunt copii mici! Trebuie să se distreze şi ei! Să danseze! Au şi ei unșpe ani!!!” Eram deja departe şi nu am desluşit bine foşnetul ce a urmat, iar mai apoi m-am îndepărtat şi mai tare şi nu mai ştiu cum a urmat convorbirea, deci nu vă pot spune cum a rămas pana la urma, picnic sau banchet.

Dar ceva mi-a mai rămas. Mi-a mai rămas un lucru de făcut: „Mama lu’ Robert, te rog să mă ierţi!”