marți, 24 ianuarie 2023

Neînceput

 „And all I lov'd – I lov'd alone”

E. A. Poe


„Am impresia că ne-am mai întâlnit”

 

Mi-am dat seama că femeia din fața mea se amuza. Sunase a replică răsuflată. Dar nu fusese nimic de genul acesta. Era exact ceea ce simțeam, precis, net. Trăiam puternic impresia  că am mai întâlnit-o şi nu doar pasager, o simplă intersecție între doi oameni. Era că şi cum ea era cineva din trecutul meu, cineva care îmi fusese apropiat. Stăpânindu-se să zâmbească, dar nu de tot, mi-a răspuns cu un „nu-mi dau seama… poate…” care lăsa în aer remarca mea. Ceea ce îmi transmitea însă, nespus în cuvinte,  era foarte limpede.

 

„C’mon… Poți mai mult de atât!”

 

Mi-a mai spus numele şi de unde era. Era de undeva de departe şi asta excludea aproape orice posibilitate să ne fi întâlnit vreodată. Oricum nu în felul în care simțisem eu. Însă în timp ce vorbea nu se îndepărtase de mine, n-o simțisem că vrea să plece, rămânea într-un fel de apropiere. Atentă cât să nu devină nepotrivit în acel spațiu, dar deschisă, neascunsă.

 

Ne aflam într-un hol mic din care pleca o scară spiralată îngust spre recepția de la parter. Holul era vopsit rece cu alb-de-luna, iar stucaturile în opalin nu reușeau să îndulcească atmosfera. Oglinzi înalte îmbrăcau pe jumătate pereții cu fâșii din podea până în tavan. Undeva într-un colț se înghesuia un fotoliu arcuit pe care nu părea să fi stat cineva vreodată. Ușile de crom ale unui lift leneș, care refuza să vină,  se insinuaseră în spațiul strâmt dintre șurubul cu unghiuri drepte al scării şi un perete acoperit de o draperie cu țesătură  rigidă, de culoarea frunzelor de fag înainte de prima zăpadă. Cromul și luminile high-tech ale liftului nu contrastau prea tare cu spațiul din jur.

 

„Din cauza albului acesta înghețat şi impersonal”, mi-am spus.

 

Dar asta fusese mai înainte.

***

 

De fapt, întâi îi auzisem vocea care venise din spate, dinspre publicul adunat în sala de evenimente. Un accent șlefuit, timbrat, accent de adult degajat, dar care nu şi-a pierdut amintirea adolescenței. Cuvintele ușor cântate, frazele terminate într-un contralto care putea fi doar ușoară emoție, plutiseră limpezi în încăperea cu pereți înalți și ferestre joase, lungi, tăiate sus pe zidul sudic, înșirate spre strada care de acolo cobora aproape abrupt. Vocea mi se părea un pic neobișnuită, dar şi familiară. Stăteam în primul rând al acelei săli, trebuia la un moment dat să mă ridic şi să spun un cuvânt celor adunați acolo. Ea răspundea celor care făcuseră deschiderea conferinței. Trebuia să mă întorc să văd cine vorbește. M-am întors. Am făcut-o ca mine, perfect vizibil pentru toata lumea, târând o parte din locul care mă înconjura în mișcarea circulară a umerilor şi a capului.

 

Sacoul alb şi topul negru dantelat, decoltat îndrăzneț, se așezau ferm pe femeia înaltă, care își ținea spatele drept şi bărbia ușor ridicată. Părul brun, lung, cu reflexe roșii, lăsat până la mijlocul spatelui, încadra o un profil mediteraneean, aproape exotic, cu fruntea curată şi ochi orientali, mari şi întunecați.

 

Ea continua să vorbească, auzeam doar inflexiunile vocii, nu şi cuvintele care se mișcau prelung, menținând-se înalte şi rectilinii în aerul care, în acel demisol, nu primea încă lumina directă a soarelui.

 

O mai văzusem? Impresia de déjà-vu venise rapid şi fără dubiu. Putea fi şi doar o simplă reflexie a vreunui episod pe care îl parcursesem la un moment dat, dar n-aș fi vrut să fie așa. Devenise important să fie o legătură, chiar firavă, dar reală.

 

Dar asta fusese mai înainte. Mult mai înainte.

 

 

***

 

Terasa în care intrasem arăta ca fundul unui acvariu de lumină galbenă şi albastră căzută inegal printre fațade neregulate, pereții corpurilor de clădire care o încadrau. Ferestre înguste şi multe se înălțau mult deasupra, înșirate în linii oblice intersectate de benzi orizontale colorate. O fantă îngustă de cer rămăsese deschisă între ziduri spre sud-est şi pe acolo soarele construia un turn de lumină albastră deasupra şi galbenă către jos, un turn sprijinit pe podelele din lemn cafeniu, dens, striat. În lumina de consistența mierii oamenii se mișcau lent-brownian-mov-gri-alb, umbrelele imense de deasupra meselor pluteau ocru, se zbăteau în verde marin plante cu frunze lungi, chelneri aferați şi inutili înotau monocrom printre scaune.

 

Organizatorii evenimentului se agitau cu invitații şi am decis să îi scutesc de încă o grijă. Am ales o masă mai îndepărtată, într-o margine străjuită de un contrafort al zidului care obliga lumina blondă să se sfâșie în panglici întretăiate, intrate unele în altele, împletite pe suprafața de sticlă a mesei, înnodate pe brațele scaunului din ratan. M-am așezat şi benzile aurii, orange, arămii s-au curbat în jurul meu şi au foșnit moale. Nu mi-era foame. Aș fi băut ceva lung şi rece. La barul terasei era o coadă ridicolă. La bufetul unde era mâncarea, la fel. Cineva vorbea lângă mine. Un el şi o ea se interesau dacă se pot așeza acolo. Am zis un „da” plat, ei şi-au pus farfuriile pline pe masă şi au început să mănânce.  Nu i-am întrebat, dar mi-au mai spus că mâncarea e bună şi în adiție s-au mirat politicos că eu nu mănânc. Mâncam însă şi m-am dus la coada care trebuia. Până la urmă nu am stat atât de mult pe cât crezusem. Mi-am așezat cu atenție farfuria pe masă. Carnea şi salata erau bune, nu foarte bune, dar perfect mâncabile. Aș fi vrut totuși să schimb gustul cu o cafea. Convivii mei vorbeau exclusiv pe subiecte profesionale, abordate la modul sobru, parcă proiectau experimente de laborator. Deși era limpede că se cunoșteau de aproape, erau din aceeași instituție şi din câte îmi dădeam seama, prieteni. Am avut impresia că felul în care discutau era condiționat de prezența mea, o condiție pe care şi-o autoimpuseseră de altfel, dar oricum generată de mine. La un moment dat s-au întrebat dacă mai prind dulciuri şi bărbatul a plecat să aducă desert. Femeia a comentat ceva legat de conferința la care participam, am răspuns neutru, ea a deschis gura să mai spună sau să mă întrebe ceva, dar a renunțat. Poate mi se păruse. Oricum celălalt se întorsese cu o farfurie plină de prăjiturele mici în nuanțe pastel. Au continuat să discute între ei, în felul acela ușor artificial, cu pauze lungi între fraze şi subiecte.

 

Am terminat repede ce aveam în farfurie,  am rupt una din chiflele din faină neagră şi am mestecat un colț crocant. Îmi plăcea să mănânc la finalul mesei o bucățică de pâine bine coaptă, un vechi obicei din copilărie care îmi revine câteodată, pe negândite. M-am dus să îmi iau o cafea, deși văzusem că poate fi comandată direct la masă. M-am întors cu ceașca de cafea călduță. Ei trecuseră la desertul bogat, colorat şi eterogen pe care îl împărțeau de pe aceeași farfurie. Nu mai vorbeau acum, își manevrau cu atenție furculițele care se apropiau, dar nu se atingeau. Era ceva intim şi frumos în felul în care mâncau desertul acela al lor.

 

Am golit ceașca şi m-am ridicat. Am tras de gulerul cămășii bleu, mi-am încheiat sacoul gris-écossais şi am mulțumit pentru companie. Am mai zis ceva care semăna a salut. Am plecat.

 

M-am mișcat prin lumina densă de chihlimbar. Până la ieșirea din terasă, către holul întunecat al hotelului, erau vreo treizeci de pași.  Dintr-o dată a devenit clar că unitatea de distanță nu mai era o măsură de lungime comună. Şi în același timp am simțit un gust dulce-amărui, ca o tristețe cuminte şi potolită, transparentă, un fel de dor nedefinit, plăcut de trăit. Ieșirea se desena în argintiu şi negru și m-am gândit că, o dată ieșit din paralelipipedul de lumină, timpul se va închide în spatele meu. Așa, definitiv.

 

Dar asta fusese mai pe urmă.

 

***

 

Holul cel mic devenise strâmt. O mulțime de oameni ieșeau din sală, vorbeau mai tare decât ar fi făcut-o în mod obișnuit. Unii se opreau în fața liftului şi așteptau. Apoi doi sau trei dintre ei intrau şi liftul de umplea. Urma o lungă așteptare până la revenirea cabinei. Ușile culisau fâșâind ușor. Alți doi-trei înghesuiți intrau. Și din nou așteptare. Încercam să vorbesc cu ea, dar era gălăgie, unii o salutau, îi adresau întrebări care erau puse doar pentru ca aceia să-şi marcheze prezența. „Dar nu veniți la masa?!” părea să fie una din preferate.

 

Ea spunea ceva. Nu-i plăcea liftul îngust, cabina minusculă, puțin înaltă, ermetizată, adăugată în spațiul strâmt din clădirea veche care nu fusese gândită pentru a o găzdui. Voia să meargă pe scări şi felul în care vorbea lăsa loc pentru încă cineva alături de ea. 

 

„Nu e mult de urcat, nu?”

 

Şi a zâmbit cu buzele şi cu ochii.

 

Mă gândeam că trebuia să fi fost deja plecat de acolo, dar am zis.

 

„Merg şi eu pe scări, mergem împreună.”

 

Şi am făcut un gest spre treptele acoperite cu mochetă groasă de culoarea sângelui proaspăt, fixată la baza treptelor de vergele de alamă. Nu aveam loc amândoi, scara era tare îngustă. Ea a început să urce încet, în fața mea. Călca cu talpa pantofilor pe marginea treptei, tocurile înalte nu atingeau decât rareori şi în treacăt suprafața mochetată, vedeam gleznele bine desenate ieșite din pantalonii negri lipiți de coapse, sacoul luneca în fața mea în tușe lungi şi albe schițând umerii drepți, spatele cambrat pe care parul cădea în valuri, șoldurile ronde care aveau un fel de mișcare proprie, independentă, aproape hipnogenă.

 

Am trecut prin recepția placată cu marmură roz-cafenie şi am intrat pe altă scară, scara mare a hotelului. Acum aveam loc să mergem unul lângă altul. Nu era mult de urcat, doar până la nivelul al doilea unde era amenajată terasa-restaurant. Pe fiecare palier erau canapele stil și fotolii adânci. Şi mai are o oglindă mare, de sus pana jos, în care ne vedeam când mergeam așa alături până la următorul tronson de scară. Mi-ar fi plăcut să ne oprim acolo, pe una din canapelele acelea, să nu ajungem nicicând la destinație şi să nu ne întoarcem niciunde, iar oglinda să ne reflecte, să ne dubleze la nesfârșit. Dar am continuat să urcăm încet, umăr la umăr, vorbind de toate și nimic. Era atentă la ce spune, aproape reținuta, dar cu o bună-dispoziție solară în voce. Eu încercam să fiu mai puțin grav decât eram de obicei.

 

Un ultim cot, un palier în care canapeaua se lățea calm şi bordo între două fotolii capitonate, oglinda cea mare din capăt şi am văzut intrarea către locul unde urma să mâncam. Trecerea de la semi-umbra holurilor la scena de lumina acvatică a terasei era trasată în linii geometrice, descompuse de căldura din exterior. Am trecut granița de umbră şi după câțiva pași, de undeva de-aproape, de la o masă unde se așezaseră deja trei-patru persoane, cineva a strigat-o invitând-o să se așeze. Ea s-a oprit, a ezitat puțin. Probabil se întreba cum să procedeze. Am tranșat situația urând celor de acolo bon-apetit şi m-am îndepărtat. 

 

Asta fusese mai înainte. Însă nu mult înainte.

 

***

 

Mă îndreptam lent spre ieșire. Prânzul se prelungea pentru o parte din invitați. Nu mai mâncau da fapt, dar unii mai ciuguleau din prăjituri şi majoritatea sorbeau cafele pe care chelnerii cei aferați se chinuiau să le aducă de la un espressor care avea ritmul său propriu, foarte departe de cadența cererilor.

 

„Plecați? Nu beți măcar o cafea cu noi?”

 

Întrebarea venise de la femeie bine coafată şi machiată, unul din organizatorii evenimentului, de care mă apropiasem pentru a-mi lua la revedere.

 

M-am uitat la ceas, îmi propusesem să plec încă dinainte de prânz. Eram acolo încă.

 

„Haideți, o cafea, să stăm aici.”

 

Şi mi-a  indicat o masă din apropiere la care mai erau două femei. Una dintre ele era femeia cu sacou alb, decolteu dantelat şi ochi migdalați. Cealaltă, o femeie pe care o cunoșteam puțin.

 

Cu siguranta celui care știe că nu va fi refuzat.

 

„Fetelor, ne primiți?”

 

Şi către mine.

 

„Ce vreți? Cafea, cappucino?”

 

Am spus ce voiam şi m-am așezat. Lumina a virat în galben de floarea soarelui, s-a topit în alb pe măsura ce urca, iar straturile de albastru de deasupra au devenit mai transparente.

S-a mai așezat cineva alături și apoi încă cineva. Se vorbea destins, cu lipsa de griji care însoțește mereu trecerea părții mai solicitante dintr-o treabă. Fusese prânzul, activitatea rămasă de făcut era simplă și mai puțin importantă. Se va trece la concluzii, în timp ce invitații râmași în sală, mai puțini decât înainte de prânz, se vor gândi cum să își umple după-amiaza, oscilând între o plimbare în zona istorică a orașului și o sesiune de shopping prin marile magazine. Chelnerii aduceau cafele cremoase în cești albe şi groase pline până în buză.

 

„O poți lua pe a mea, eu mai aștept”

 

Ea a refuzat. Spusesem asta deoarece cafeaua fetei cu sacou alb nu mai ajungea. Chelnerul căruia îi  atrăsesem atenția mi-a spus că îi pare rău și că se ocupă imediat. Dar a durat destul, eu deja îmi terminasem propria cafea, cea pe care ea o refuzase.  Apoi a venit o cafea dusă pentru ea chelnerul căruia îi vorbisem şi peste un minut încă o cafea, adusă de alt chelner, tot pentru ea. Râdea.

 

„Am două cafele acum, a meritat așteptarea... Ce am sa fac eu cu două cafele acum?”

 

„Beau eu încă una”, am zis.

 

Nu voiam să plec.

 

„Bineînțeles, te rog!” şi ochii i-au sclipit.

 

M-am uitat atent la ea şi în mod neașteptat şi-a plecat ochii. Mi-am coborât şi eu privirea către ceașca în care pusesem lapte. Am luat lingurița şi am amestecat încet. O dată cu ce aveam în ceașca şi cu aceeași linguriță mi-am amestecat gândurile. O aveam în fața mea şi doream tare să o am aproape. Să rămân, să rămână. M-am uitat din nou la ea, mă privea tăcută. Zâmbea şi căuta să îmi țină privirea. O fată cu ochi adânci, cu o gură frumoasă şi zâmbet vag, nedefinit, o fată cu părul lăsat greu pe umeri, o fată care vorbea cu voce limpede, inteligentă, într-un ușor contralto. O fată frumoasă pur şi simplu, pe care o voiam  în preajma mea.

 

M-am gândit ce ar putea fi. Putea fi mult, cardinal, puternic. Puteau fi nopți frumoase şi dense, cu miros pastelat şi gust intens, dimineți cu treziri senzuale şi după-amieze cu soare poleind pielea ei translucidă, luminată auriu din interior.  Ne-am spune povești, sunetele şi semnele ar curge lin sau tumultuos, povesti din sunete argintii şi albe, reale şi imaginate. Un fel de viață cu emoții căutate, proiectată în sus, febril-atentă şi contemplativă  deodată. O viață  condensată în care percepția şi reacția  vor încetini pentru a lăsa spațiu plăcerii trăite. O construcție sonoră a minții, a inimii şi a trupului, o construcție în linii drepte şi curbe, cu accente perfect armonice, continuate în forță brută, uneori patetice în curgerea lor.  Ea mi-ar picta în suflet cu ochii, cu vocea, cu zâmbetul şi cu degetele, iar eu aș mișca stelele prin cerul ei. Cămășile mele albastre ne-ar ține umbră, ar colora aerul pe care l-am respira şi am trăi iluzia că avem aceeași părere despre viață.

Şi mai putea fi altfel. Rar. Distanțat. Cu așteptări fără sfârșit şi gânduri lungi azvârlite peste geografie fără să știm când vor ajunge la destinație şi cum vor ajunge acolo. Ce se va întâmpla cu ele ajunse, cum vor fi primite, cum se vor întoarce. Cu dorințe uneori refulate, cu vederi mereu prea puține şi scurte, cu păreri de rău mai mari sau mai mici.

 

Am oprit lingurița din mișcarea ei circulară, chinchetită. M-am uitat la ea şi cred că în mine se vedea tot ce amestecasem  în ultimul minut o dată cu zahărul, laptele și cafeaua. Ochii ei se voalaseră, zâmbea din nou şi am deslușit o mic tremur în zâmbetul ei de acum. O priveam direct şi am știut că şi atunci când nu mă uitasem la ea, ea mă văzuse. Vreau să zic mă văzuse cu adevărat. A vorbit şi contralto-ul din glas se simțea mai mult acum, deși cuvintele coborâseră cu o octavă.

 

„Sper să mai vorbim”

 

În buzunar nu aveam decât un marker uitat, l-am scos şi pe dosul micului dreptunghi de carton am scris cu roșu brutal câteva cifre şi litere. I-am întins cartonul. L-a luat. A zis ceva. Nu știu ce a spus.

 

„Trebuie să plec.”

 

Am urat drum bun celor care, la rându-le, urmau să plece. Sacoul alb era printre ei. Am spus la revedere. Am vrut să spun că îmi pare rău că plec, n-am spus. Am plecat.

 

Partir, c'est mourir un peu. Şi asta a fost tot.

 

***

 

Afară soarele era cum era el de obicei la vreme de trecere între două anotimpuri vii. Sus pe cer, topit în propria căldură şi culoare, stropea cu aur clădiri, copaci, oameni. Verdele se topea în acel aur şi se dizolva în albastru.

 

Știam unde vreau să merg, dar nu mai era o destinație acum. Urma să ajung acolo, atât.

Am revăzut ochii orientali ai fetei cu sacou alb, gâtul rotund, un pic încordat, dantela discretă pe pielea bronzată a pieptului. Aceeași senzație  puternică că ne-am mai întâlnit, că fusese la mine, în mine. Era că şi cum aș fi mers prima dată într-un loc în care mai fusesem. Déjà-vu. Senzația că am regăsit ceva pierdut. Şi că l-am pierdut din nou.

 

Şi toată după-amiaza aceea lungă și plină de soare am păstrat cu mine tristețea aceea cuminte, aproape dulce, potolită şi transparentă.

vineri, 11 iunie 2021

Omul cu pălăria mică

 

                                                                                                                                 „Ce nu știu este când  te-ai trezit,

cum te-ai trezit, care au fost gândurile tale…”



 În recepție nu era nimeni. Spațiul circular urca cilindric şi din ce în ce mai întunecat pe înălțimea celor șapte etaje. Lumina se așezase în discuri fragile, cu margini franjurate, intensă la parter şi din ce în ce mai moale, topindu-se în urcare. Era o un hol de recepție luxos, ușor neconvențional în arhitectura lui cu linii futuriste, îmbinate cu mobilierul Louis XVI. Fotolii cu picioare bondoace, tapițate şi pline de perne în verde marin şi turcoaz se risipeau pe podele lucitoare de marmură, alături de câteva canapele lascive, un secretaire, două mese franceze mici şi chiar de un bufet ce își etala rafturile greu decorate şi goale. Printre mobile se intercalau covoare de culoarea ierbii răsărite toamna-târziu, pictate cu purpuriu stins şi sânge uscat. Un Pleyel întunecat se răsfăța înconjurat de scaune aurii. Undeva, jumătate-ascunsă de plante indecent de verzi, o canapea tete-a-tete rupea ritmul în stil seconde-empire.

 

Bărbatul în albastru sta nemișcat lângă ferestrele panoramice prin care noaptea se străduia, tăcută şi neostenită, să pătrundă.

 

„Cos I miss you more each day…” se auzea curgând din difuzoare nevăzute. Vocea femeii vibra rond. Se ghicea o nuanță de abandon în dorul acela al ei, iar timbrul cald dădea volum cuvintelor comune. Bărbatul din fața ferestrei o credea pe femeia nevăzută.

 

„Locul acesta are totuși ceva lugubru”, își spuse bărbatul în albastru şi se uită în jur în spațiul acela bogat şi luminat, dar pustiu, plin de foșnete mici.

 

„Contrastul e prea mare între luminile acestea…”, mai gândi el şi nu-şi continuă gândul. Dar simți fizic noaptea nebună de afară, prezentă peste tot, atât de contrastantă cu locul în care se afla. Aer aburit se lăsa încet peste pădurea de stejar, greu vizibilă. Se rupse de lângă ferestrele reci înfipte în podele de piatră şi se trase către mijlocul turnului de lumină uscată, cu vârful pierdut în întuneric. Dincolo de construcția în curbe verzi de marmură a tejghelei recepției, doua fantoșe cu fețele date prin faină stăteau tăcute şi aproape nemișcate. Una dintre ele își îndreptă ochii, pete întunecate pe masca decolorată, către bărbat, apoi cu mișcări foarte lente își plecă privirea către ceva aflat sub nivelul înalt al tejghelei pe care sclipea anacronic şi fără rost un clopot de alamă.

 

„Nimeni nu se atinge de clopotul acela, pun pariu” zise bărbatul cu voce joasă, dar clară.

 

Cuvintele au zburat drept în față şi au căzut moarte pe o porțiune carmin de covor. În cădere s-au amestecat cu muzica, acum neinteligibilă.

 

 

*

 

Se trezi afară, rememorând rotirea de nichel a ușii. În fața lui, rampe de beton alb curgeau diedric, ascuțit, printre trepte late şi puțin înalte. Strecurate între rampe şi trepte, jardiniere cu tufe mici se succedau pe linii de nivel aproximative. Tufele înfipte în pământul pietrificat rămâneau neidentificate.  Poate erau trandafiri pregătiți de iarnă. Însă orice ar fi fost, erau ciuntiți sălbatic. Parcarea pornea din parapete şi margini de gradene şi se deschidea în șoseaua îngustă strecurată între pădurea neclintită din stânga ş către hotelurile şi restaurantele intercalate cu pâlcuri de copaci din dreapta. Sedii de companii necunoscute, dar prospere după numărul etajelor, firmelor colorate cu știință şi tipul mașinilor din fața lor, se înălțau retrase strategic, separate de marginea drumului cu bariere high-tech. Undeva mai departe, peste marginea neagră a copacilor se ghiceau luminile orașului propriu-zis.

 

„Locul acesta era pustiu acum câțiva ani…”, își zise tare. „E pustiu şi acum, chiar cu toate astea în jur”, se mai gândi. Trecu prin parcare şi o lua în direcția orașului.

 

„E bine. Jumătate de oră de plimbare. În întuneric. Pe frig”. Era iarnă, dar o iarnă aflată la început, uscată şi încă nedecisă, parcă își testa puterile. La fiecare răsuflare înghețată, pământul opunea căldura sa acumulată într-o lungă vară indiană , iar din frigul suflat rămânea doar o umezeală subliniată de aburii expirați.

 

„E chiar plăcut”, spuse tare. Își descheie fermoarul jachetei şi își băgă mâinile în buzunare. Telefonul îl deranja, îl scoase şi îl puse în buzunarul adânc, cu rafilet, de la piept.

 

„O să-l scot greu de aici” gândi în timp ce îl lăsa să alunece înăuntru.

 

În dreapta lui, ca o copie patetică a pădurii adevărate de peste drum, defilau copaci subțiri, deși, amestecați cu tufe ajunse până în trotuar. Ierburi uscate cu fire lungi se amestecau cu arbuști şi copăcei, desenând un perete iluzoriu între șosea şi spațiul acela semi-salbatic. Frunze ghicite ruginii se mențineau pe crengile subțiri, frunze încă lucitoare rămăseseră pe arbuștii mai joși.

 

„După câteva ploi şi un pic de vânt nu va mai rămâne nimic”.

 

Păduricea cea încâlcită se terminase. După o străduță laterală, pierdută repede în umbră, drumul continua pe lângă un zid albicios, interminabil. Dincolo de zid, prin grilajele cu zăbrele rombice fixate pe coamă, se zăreau monumente şi cruci înalte.

 

Trotuarul pe care pășea rămânea îngust, dar peste stradă, trotuarul celălalt se lățise mult, părea mai mult o promenadă însoțită de un dublu rând de copaci foioși, fâșâitori, cu frunze miraculos rămase întregi, țesând lumini galbene şi roșcate cu negru-obscur. Dincolo de cortina mișcătoare de culori şi umbre se aflau case întunecate, tăcute, părtașe la noaptea ce se lăsa din ce în ce mai sigur pe Pământ.

 

Șoseaua  se termină într-un fel de piață circulară, nu chiar mică, dar plată şi aproape pustie, înconjurată de clădiri vechi. Apăruseră şi oamenii, câte unul, câte doi. Grăbiți, treceau pe trotuar şi traversau strada către ceea ce părea o stație de autobuz. Un întreg sfert de cerc al pieței era ocupat de clădirile anexe şi intrarea în cimitirul pe lângă al cărui zid mersese îndelung. Poarta cimitirului era desenată într-o ogivă turtită de lărgimea sa uriașă. Arcadele se tușau neglijent cu ultramarin pe cerul lacteic-opalescent. Luna la răsărit, încă nevăzută, ascunsă de orizontul apropiat, trimitea vapori de argint bidimensionali, înfipți printre cei câțiva stratus suspendați peste pădure.

 

Nu traversă piața, se opri la capătul trotuarului rectiliniu, înainte ca acesta să se curbeze larg către dreapta, urmând vastul sens giratoriu al pieței. Undeva în fața lui, aproape diametral opus se zărea ceva ce ar fi putut fi un pub.

 

„Ai putea bea un bourbon acolo şi poate îl ating la regalitate cu o coca-cola”, zise cu voce tare, fără fereală, indiferent la oamenii care se scurgeau pe lângă el. Avea acest obicei, de a vorbi cu el însuși, sfătos şi așezat. Când făcea câte o prostie își adresa cu același glas neferit, fără patimă, cate o înjurătură zdravănă. Se mai uită o dată în direcția pub-ului presupus. Dar își dădu seama ca avea de traversat vreo capete de trei străzi până acolo şi poate ca nici nu era un pub. Poate ca era o pizzerie nenorocită, combinată cu fast-food, așa cum sunt adesea la porțile orașelor, un loc în care se sleiau triunghiuri atrofiate, înecate în brânză veche şi sos de roșii plin de glutamat de sodiu. Sau sandvișuri din care ieșeau  foi de salată pleoștită şi felii transparente de cașcaval decolorat şi șuncă din care picura apa. Acolo puteai bea în siguranță cel mult o bere la sticlă. Îi era un fel de sete, dar nu asta voia.

 

Se uită la ceas.

 

„Patruzeci şi șapte de minute: am mers ceva! Nu m-am grăbit, să zicem vreo cinci kilometri, poate cinci şi jumătate. Mai bine o iau înapoi, poate pe partea cealaltă.” Dar nu traversă, ci reluă trotuarul îngust în sens invers, mergând încet. Era mult mai liber, practic gol după ce treceai de porțiunea din capăt. Pe lângă el au trecut alți oameni grăbiți, dar nu rămâneau pe partea aceea a străzii. Parca îi alunga zidul cimitirului. Toți traversau către stația de autobuz şi către casele de dincolo de rândul dublu de arbori sau preferau pur şi simplu să meargă pe acolo. Unul dintre aceștia, un individ mic de statură, parca turnat într-o scurta kaki, încercă sa traverseze, dar renunță când o mașina se apropie în viteză. Un autobuz se oprise, doi-trei au coborât, alții urcau. Mititelul șovăi un moment, dar mașina se apropia vertiginos, autobuzul se pusese în mișcare legănându-se, așa că omul nu mai încercă să traverseze. Se întoarse şi continuă să meargă pe lângă zidul cimitirului, depășind stația de autobuz.

 

„Nu stă departe” gândi bărbatul în albastru. „Probabil pierdea cam tot atât timp așteptând următorul autobuz sau mergând pur si simplu pe jos”.

 

Bărbatul mititel mergea viguros, Purta o pălărie mică, cu bor îngust, parcă înfiptă pe cap, cap înțepenit la rându-i în gulerul înalt al scurtei strânse bine pe trup. Deși era încălțat cu o pereche de ghete cu talpa foarte groasă, ce păreau grele, nu i se auzeau pașii.

 

„A mai câștigat trei centimetri în înălțime…”  își spuse în barbă privind ghetele omului care  ținea strâns în mână o sacoșă dintr-o pânză verde, lucioasă, cu aspect rezistent.  Prin pânză se ghicea un obiect lunguieț şi îngust, destul de greu, care dezechilibra sacoșa făcută probabil să care alimente, făcând-o să se balanseze descentrat la două degete de betonul trotuarului.

 

„A luat ceva de la serviciu”, își imagină, „ceva ce îi trebuie acasă, dar sacoșa nu e pentru așa ceva, orice ar fi acolo”

 

La un moment dat bărbatului în albastru i se păru că celălalt se uită discret în spate.

 

„Îi e frică, săracul…” gândi.

 

Şi imediat își aminti un vers din crizele luceafărului simbolist: „Ce bine se potrivește!”

 

Îl înțelegea pe omuleț în locul acela singuratic, dar nu-i displăcea sâcâiala aceluia, așa că de amuzament își potrivi pasul şi păstră distanța față de el, nelăsându-l să se îndepărteze. Merseră minute bune în tandem. Bărbatul în albastru tocmai își spunea că omul cu pălărie sta mai departe decât şi-ar fi imaginat, când acesta își încetini pașii, așa că trecu pe lângă el. Omul era scund de-a binelea, nasul abia dacă îi era la nivelul umărului bărbatului în albastru. Un cap prea mare pentru trupul acela, prea mare pentru orice trup de fapt, față perfect netedă, un nas zdravăn, drept şi alb, un obraz dreptunghiular, imberb sau foarte bine bărbierit, o falcă pătrată aruncată înainte şi ochi depărtați, bridați, nepotriviți cu fața aceea albă, rectilinie.

 

„O fața desprinsă dintr-o stampă, aproape…” se gândi şi vru să se întoarcă să vadă unde merge omul cu pălărie, căci pe partea cealaltă a străzii nu se vedea mare lucru înafara parcului forestier, iar alături continua inexorabil zidul cimitirului. Dar renunță, în fond se cam ținuse după el, n-avea rost să facă gesturi echivoce. Dar continua să se gândească la personaj.

 

„Parcă e mai mult dintr-o comedie bufă, cu piciorușele alea ale lui şi chiar şi fața… trage a teatru popular, parca-i grimat.”

 

Fu surprins când omulețul cu pălărie trecu pe lângă el mestecând serios din picioare şi trăi tentația de-ai adresa o vorbă oarecare. Doar să vadă cum reacționează.

 

Dar ridică din umeri: „La ce bun?!” 

 

Nu se mai osteni să îl urmeze, ba chiar încetini gândindu-se la altceva în timp ce pălăria celuilalt se topea printre umbre.

 

Se uită la ceas. „Mai am de mers cam 20 de minute”, rosti, după obiceiul lui, cu voce tare,. 

 

Apoi se gândi la barul hotelului şi dacă merită să bea un pahar acolo sau să îl bea în doi, în camera unei colege care se lauda cu un coniac grozav, luat direct de la sursă, sticlă fără etichetă, seulement pour les fins connaisseurs etc. Poate era mai sănătos să se înfunde în camera unde era cazat. O cameră prea mare, împărțită bizar într-o zonă de dormit şi una de zi, o împărțire prost inspirată, care nu păcălea pe nimeni, căci spațiul rămânea unul singur. Arhitectul (sau altcineva) nu suportase ideea unei camere single atât de mari şi din rațiuni de profit o transformase într-un fel de apartament. Dar arcada liberă dintre cele doua semi-spații, abia schițată, nu lăsa dubii, ba mai mult, atrăgea atenția asupra faptului că nu e un apartament. Poate un ochi foarte puțin atent putea fi păcălit.

 

„Sau unul nepretențios…”, își murmură. „Oricum sunt un tâmpit, de fapt nimeni nu se gândește la chestii de-astea, înafară de mine. Un om sănătos s-ar bucura pur şi simplu de ce are la dispoziție.”

 

Colțul zidului albicios se frânse unghi drept şi se topi pe străduța plină de ceață. Nu părea să ducă nicăieri străduța aceea: de o parte zidul care continua cert, mult în direcția aceea, de partea cealaltă, păduricea cu stejari rahitici întinsă pe o bucată bună. Bărbatul în albastru mergea acum fără nicio grabă. Frunzișul din stejarii subțiri suna a metal prin negura tot mai rece. Pe ierburile împletite în tufe străluceau picături de apă. Își încheie jacheta şi trase de fermoar. Zgomotul zuruit se pierdu zăngănind pe asfaltul de lângă el. Oscila  între coniacul acela nemaipomenit şi eventualitatea de a rămâne singur citind cartea pe care o îndesase în geanta de voiaj.

 

Era prea liniște şi prea multă singurătate ca s-o spună cu voce tare, dar murmură totuși: „Oricum, mâine voi regreta orice aș face astă-seară: coniac sau citit.”

 

Şi tot murmurând: „Văd eu când ajung.”

 

Departe se puteau ghici luminile hotelului sau își închipuia că sunt luminile hotelului. O mașină cu faruri albăstrui, extrem de puternice, venea din sens opus şi cel de la volan acceleră puternic. Motorul urlă pe șoseaua pustie, treptele de viteză se schimbau rapid. Mergând, întoarse capul şi mai apucă să vadă urmele roșii ale mașinii dispărând după o curbă largă a șoselei.

 

Reveni cu privirea în direcția de mers. Dintre tufe, din stânga, se auzi un zgomot mic, uscat. Întoarse şi mai mult capul cu un început de surpriză. Apoi simți șocul loviturii care îi paraliză o parte din trunchi şi brațul stâng. Senzația de șoc electric şi arsura din ceafă  îl amețiseră de tot. Se înțepeni pe picioare şi se întoarse bâjbâind cu mana dreaptă către locul de unde credea ca venise lovitura. Dar primi o nouă lovitură cumplită, se împletici şi căzu între ierburile acelea lungi amestecate printre arbuști mici, duri şi țepoși. Se ridică în genunchi şi o luă orbește printre tufe. Încă o izbitura venită din spate îl nărui, răsucindu-l cu fața în sus. Nu mai simțea deloc mâna stângă, iar dreapta cu care încercase să se sprijine de o creangă țepoasă, se spintecase între index şi degetul mijlociu până la mijlocul palmei. Probabil încercase să se protejeze cu aceeași mana şi fusese lovit, căci devenise aproape inutilă şi dureroasă, arătătorul şi policele atârnau, separate de restul. Încercă sa-și miște mâna şi izbuti cu prețul unei dureri cumplite s-o îndoaie din cot.  

 

„Dreapta e ruptă”, gândi şi se cutremură când durerea îi explodă din nou în cap şi braț.   

 

Gulerul cămășii, năclăit, i se lipea de gât. O lovitură piezișă sau finalul alteia directe îi atinsese maxilarul în aceeași parte stângă. Simțea  sfărâmături de dinți tăind prin gingii şi prin limbă, obrazul îi amorțise ciudat, se mărise monstruos şi parcă nu îi mai aparținea. Respira greu, îl durea adânc în zona coastelor, probabil rupte şi ele. Se îneca cu propriul sânge gâlgâit. Telefonul din buzunarul de la piept ii apăsa coastele şi cântarea o suta de kilograme. Știa că nu poate ajunge la el. N-ar fi ajuns nici dacă era în alt buzunar. Își înfipse călcâiele în pământul rece şi se împinse încă puțin pe frunze şi fire de iarbă rară, tăvălită. 

 

Vedea ca prin febră, dar desluși deasupra lui omulețul cu pălărie mică, care îl privea atent, cu buzele strânse.  Nu spunea nimic, îl privea şi strângea în mână un rangă metalică, lunguiață şi grea, îndoită la capăt ca un semn de întrebare.

 

„Avea un levier în sacoșă…”  Se chinui s-o spună cu glas tare, vorbind de parcă era singur, dar cuvintele erau neinteligibile, bolborosind o dată cu ele bășici de sânge şi salivă.

 

Înghiți greu lichidul cu gust de fier ce i se strânsese în gură, se zgârci de durere când se întoarse pe o parte. Apoi cu mâna care atârna, dar pe care încă o simțea, încercă să se sprijine fără a mai putea recepționa lucid întreg valul de durere care îl străbătu.

 

Omulețul îl privea cum se întoarce şi cum încearcă să se ridice.

Apoi fără grabă, cu aceeași expresie netedă, îl lovi din spate de doua ori, deasupra cefei dezgolite de tentativa delirant-instinctivă de a se ridica. Loviturile se împiedicaseră în crengile joase, dar își atinseră totuși ținta. Cel lovit căzu încă o dată. Fără un scâncet.

 

Omulețul îl mai privi un timp, tăcut şi atent. Șterse cu grijă levierul cromat de gluga albastră ajunsă ghem pe umărul bărbatului care murea încet. Nu se mai atinse de nimic altceva. Scoase din buzunar sacoșa verde de pânză şi puse înăuntru bara aceea de metal greu.

 

Pălăria ridicolă, absolut nemișcată, părea turnată pe țeasta prea mare atunci când își reluă mersul concentrat pe marginea drumului. Sacoșa  se legăna periculos la câțiva centimetri de pământ.

 

 

*

 

 

În locul în care căzuse bărbatul în albastru nu mai era nimeni.

 

Mai avusese o zvâcnire oarbă şi se mai târâse o jumătate de metru. Cincizeci de centimetri neînchipuit de lungi, inutili şi chinuitori. De undeva îi veni un gând. O voce cu timbru cald, vibrând rond a abandon, îi spusese ceva. Se chinui să-și amintească  vorbele, dar nu reuși şi pe buzele pline de cruste de sânge închegat tremură o părere de rău. Ultima.

 

Spațiul circular și strâmt din jurul lui urca cilindric printre copacii chinuiți, îndreptați divergent către cerul plin de întuneric.

 

Bărbatul în albastru se cufundă în beznă şi o dată cu asta liniștea se așeză mulțumită şi feroce peste tot.