duminică, 12 martie 2017

Poveste adevărată

Vorbele treceau alene printre oameni, printre ceşti şi pahare. În jurul mesei eram vreo cinci inşi, grup eterogen care îşi pierdea timpul în aşteptarea unor nemaipomenite lucrări ce se executau la service-ul auto nu prea arătos, dar teribil de voios unde ne căutam alinarea, care cu o servo-direcţie, care cu un electromotor, care cu alte lucrări la care reprezentanțele sau service-urile de firmă ar fi luat pielea de pe noi. Barul era înghesuit strâns între service şi un fel de depozit de ambalaje şi paleţi în faţa căruia, călare pe o ladă tip „P”, un bărbat în vârstă meşterea ceva. Ceițiva metri pătraţi din fața barului se înclinau lent către asfaltul străzii, aşa că cele două mese rotunde se înclinau şi ele în deplin acord cu cimentul sclivisit al terasei. Beam cafele în ceşti solide de faianţă, apa la sticle de jumate’ (d’aia bună) şi unul din cei de la masă îşi comandase o bere („Dă-o dracu’, un pahar, acolo, nu contează!”). Se vorbise de maşini, de probleme de specialitate, de soluţiile cele mai bune la probleme aparent fără rezolvare. Apoi am trecut la starea zilei –  „E nenorocire, cât să mai îndure poporu’ asta?!” Mai la urmă vorbele se cam pierduseră prin aer. Soarele de primăvară făcea ca bucata de stradă fără vârstă unde ne găseam să fie aproape plăcută, iar cafeaua să aibă gust aproape bun.
Unul a pomenit ceva de armată, serviciul lui militar, adică. Şi, ca în toate cazurile în care sunt bărbaţi la un loc, s-a pornit cu forţe neatinse discuţia pe această temă. Printr-o fericită coincidenţă, indiferent că făcuseră armata la infanterie, artilerie sau în vreun prăpădit de regiment mecanizat, toţi, fără excepţie, făcuseră parte din grupele de cercetare în adâncimea dispozitivului inamic. Din poveştile înşirate, reieşea că armata de acu’ douăj’-treij’-patruj’ de ani era o chestie nemaipomenită, o aventură plină de întâmplări simpatice şi mâncare bună. Iar angajatele de la bucătărie, frizerie, croitorie şi alte secţii din unităţile pe unde fuseseră povestitorii, erau nişte femei bine făcute, deşi câteodată trecute, şi tare dornice de împerechere cu militari în termen. Bineînteles, s-a citat cu bucurie nereţinută şi înţeleapta zicere: să te ferească Dumnezeu de securitatea statului şi de p... soldatului. Da, domnilor, aşa era armata în acele frumoase vremuri. Ce tari eram, ce bine ne mai descurcam! Omul care meşterea ceva călare pe lada „P” ridicase capul şi ne urmărea cu interes. Soarele strălucea, atmosfera se reanimase. În atelier reparaţia pompelor, electromotoarelor şi servo-urilor mergea de minune. Era tare frumos.
Nenea, de-acolo de unde era de-a-ncălarele pe ladă ne lansează direct: „De armată vorbiţi?” Ăla cu berea, n-are de lucru: „Da, normal.” Omul îşi lasă ce făcea el acolo şi trece la noi. Purta o salopetă curată din deschizătura căreia se vedea cămaşa călcată. Păr alb, rărit, dar pieptănat cu grijă. Obraz ras proaspăt şi mustaţa pe oală. Ăla care vorbise şi care probabil se simţea singur cu berea lui: „Bei ceva?” Salopetă îşi trage un scaun însoţindu-şi mişcarea de un „mulţumesc” solid şi completează: „Mie un rom, ştie fata. Nea Gică îmi zice, mă știe toată lumea, parcă și pe mata te-am mai vazut p-aici.
Noi cam tăcuserăm şi în afară de „noroc-noroc” care precedase sorbitul din paharul de rom nu se mai auzea nimic. Numitul Gică nu părea să ia în seamă asta şi ne-o spuse fără tranziţie: „Păi ce,  asta e armată, ce vorbiţi aici? Staţi să vă spun eu.” A mai luat o gură de rom şi a zis: „Eu, domnilor, am făcut armata pe vremea războiului” Era bătrân, dar parcă nu chiar atât să fie de vremea războiului. Dar n-am apucat să întreb nimic. Omul vorbea fără să clipească şi îşi aşeza bine vorbele: „Vă zic doar una, care e mai aşa... mai deosebită. Într-o zi, eram la regiment, instrucţie, aveam pe unu’, un plutonier de la Ghimpaţi, dat în pizda-măsii. Când, ce să vezi? Adunarea! Venise un general. Un general olandez. Olandezu’ ne pune pe toţi în rând. Se uită la noi, ne măsoară, se uită... Tu, tu şi tu, nea Gică! Un pas în faţă! Ne-a luat de acolo, ne-a pus să ne spălăm, să ne bărbierim, să ne aranjăm, șpriț!  Ne-a luat cu el. Pe drum am aflat unde ne trimitea: în Africa de Nord, să îl omorâm pe Hitler care trecea pe acolo într-o inspecţie. Târ-mâr, ne-a pus în avion. Noapte, nu se vedea nimic, beznă ca dracu’. Ăştia de lângă mine: Nea Gică, am ajuns? Unde am ajuns, domn’e? Bă, cred că am ajuns în Africa că simt cald la picioare. Apoi, un ofiţer care era acolo, ne-a zis: Să fiți atenţi, că acu’ suntem pe teritoriul Majestății-Sale. Dacă împuşcaţi vreun leu, curtea marţială vă mănâncă! Domn’e, ne-a pus la marginea unui drum pe unde trebuia să treacă Hitler. Eram obosiţi, eu l-am văzut pe unu’ din ăştia de era cu mine, de p-aci de prin Bascov, de-al meu, că i-era somn şi i-am trimis să se culce că stau eu pe gardă. După vreun sfert de oră aud nişte paşi. Mă duc să văd ce e. Un pui de leu. Al dracu’ s-a apucat să mă zgârie, să mârâie... Stai,, cuminte, nimic. Miorlăia şi zgâria. N-am de ales şi îi trag una cu baioneta, ca să nu fac zgomot. Cum l-am lovit, a căzut mort pe loc.” „Păi, ai omorât leul?! Şi curtea marţială?” „A doua zi dimineaţă s-a semnat armistiţiu şi am scăpat. Aşa a scapat şi Hitler, că pe noi ne-a trimis acasă.” Pe mine mă muncea în continuare o curiozitate: „Nea Gică, da’ aşa, prin Africa, cum era, domnule? Omul sorbea acum ultima înghițitură din al doilea pahar de rom: „Domn’e, era o frumusețe! Și o ordine... nici nu pot să vă spun. Ordine perfectă: un rând de pruni, un rând de meri, un rând de pruni, un rând de meri...!” 


Pompele, electromotoarele şi servo-urile reveneau încet la maşini. Plecam unul câte unul. Am luat sub cauciucuri strada fără vârstă care sclipea în soare și am coborât încet către perdelele de plopi dincolo de care curgea un râu nevăzut. Lumina lichidă de primăvară cădea din cer şi strălucea peste dealurile desenate în verde pal pe orizont. Am zâmbit și nu m-am putut împiedica să nu-mi spun: „Ce bine ar fi, domnule, să fie şi dealurile acelea în perfectă ordine. Un rând de pruni, un rând de meri...”.

joi, 15 decembrie 2016

Dimineața unui baiat cuminte

O cafenea cu terasă minusculă și o dimineață devreme cu soare. Atât de devreme încât e un pic înainte de deschidere și atât de înainte încât, cerând cafea, stric ordinea de început de zi și dau de lucru neașezat fetelor de acolo. Mă ofer să îmi duc singur cafeaua și apa pe terasă. Cea cu părul strâns și ochii de faianță, aceea care zâmbește reținut, îmi zice să mă așez undeva și că mi le va aduce ea. Și-așa face și îmi pune pe masă cafeaua fierbinte și apa rece și ințepătoare. Apoi se întoarce la ale ei. 


Stau cu picioarele înțepenite în podeaua de lemn a terasei, cu coatele sprijinite pe masa acoperită cu lac tern și nefericit și îmi las capul pierdut în aerul albastru  limpezit de toamnă. Cafeaua aburește reflexiv și lent în ceașca largă. Apa pocnește mic și nedeslușit în paharul înalt. Pe masă am rebusul vechi, același din copilăria mea, diferit față de trecut doar prin coperta care acum e lucioasă. Țin și creionul cu gumă așezat peste definiții, alături de careul unde începusem să completez cu majuscule înalte și ronde. Ca în vremuri trecute ce îmi par a fi fost bune.


Acum însă doar mă las străbătut de dimineața ce se scurge încet printre ceasurile cu cifre romane spânzurate rar pe clădirile înfipte în cer. Stau cuminte, pe jumătate întors cu spatele la aleea strecurată îngust de-a lungul meselor și băncuțelor tâmplărite din lemn masiv. De partea cealaltă a aleii, un lung spațiu verde își poartă magnolii și arțarii arși de diminețile lui octombrie și își etalează marginea încărcată cu iarbă autumnală strânsă în bordura de pietre albe. Trecători se scurg foșnit pe lânga mine, aproape fără să îi văd. Două-trei cupluri la cumpărături mărunte combinate cu o plimbare ad-hoc, o mână de doamne fanate ieșite la vedere, bărbați grăbiți, pășind îndesat a trebi serioase, de fapt doar cu intenția unei beri matinale și a unui bilet loto. Cățiva copii cu chef de joacă. Unul lovește pălăria mea de fetru verde, o știți, cea cu pene mici și albastre de gaiță, adunate strâns și înfipte la panglica de piele cusută. E repede apostrofat de insoțitoarea-i, într-atât de tânără că nu imi vine să o cred mamă-sa. Puștiul se reculege, pălăria se leagană periculos, dar și unul și altul își revin: copilul o ia dupa prea-tânăra-posibilă-mamă, pălăria sfârșeste prin a rămâne agățată pe colțul spătarului băncii. Trec însă, mai ales femei tinere. Le văd de la distanță, le pierd din vedere când se apropie, dar le simt pășind în felul acela în care pășesc ele adesea, cu viața țâșnind sprințară de sub tocuri, cu semi-țâfnă pocnind veselă la fiecare țăcănit pe caldarâm.


Apoi se prefiră pași mai lenți care se apropie și lângă mine aud slab, dar distinct: „E baiatul Licăi, îți zic!”. Întorc capul cât pot de discret și periferic văd un cuplu în vârstă. Au trecut de mine, îi văd din spate. Caut sa îmi dau seama cine e femeia care vorbise - o ființă micuță, cu ținuta dreaptă, dar plăpândă, cu un pas în care se ghicesc ani lungi și deloc ușori. Părul vopsit castaniu-cald, argintiu la rădăcina, stă paj pe frunte și pe umeri. Nu își dă seama că o urmăresc, a întors capul spre mine și o văd bine. O față plăcută, cu trecerea timpului gravată fin pe obraji, o față dominată de ochi albaștri în care stă aprinsă lumina descoperirii când repetă șoptit, convins și cu un fel de bucurie: „E baiatul Licăi”. Bărbatul de lângă ea, încovoiat, alb, mormăie ceva neincrezator, privește oblic și scurt spre mine și își continuă drumul. Femeia, păstrând aceeași privire plină de lumină, insistă către omul de lângă ea: „Dacă-ți spun, e baiatul ei...”. Și tonul ei îmi indică precis că Lica aceea a însemnat ceva pentru ea. Cei doi se apropie de capătul clădirii cafenelei, merg în așa fel încât e clar că o vor lua după colț și vor părăsi aleea potopită de aerul săgetat de soarele împuns printre copaci. Chiar înainte să cotească își întorc privirile încă o dată. Femeia cu aceeași lumină albastră - acum voalată de distanță. Bărbatul, rămas puțin în urmă, privindu-mă - tot nedumerit, tot neîncrezător. Apoi dispar amândoi pe după zidul de piatră inegală.


Întors pe jumatate, privisem tot timpul spre ei încercând să aud ce spun. Ochii femeii, deschiși și plini de lumină îmi dădusera un vag sentiment de „deja-vu”, dar nu îi putusem lega de nicio amintire limpede.  Mi-a trecut prin minte să o întreb de unde o știa pe Lica și cum de găsise baiatul de odinioară sub omul cu barba și părul argintate. Realizez însă de ce mă atinseseră încă de la început vorbele auzite și trăiesc mirat și adânc descoperirea făcuta de femeia cu lumini albastre. Îmi consum momentul în tăcere și nemișcare.


Mă întorc la cafeua mea. Oglinda neagră și fierbinte din ceașcă reflectă văzduhul. O las neatinsă să se răsfețe îmbrăcată cu cerul străbătut de vânturi. I-aș fi putut spune totuși ceva acelei femei? Nu, nimic, aproape nimic. Poate doar un singur lucru, venit pe cât de simplu, pe atât de neașteptat: „Da, e adevărat. Eu sunt băiatul ei. Băiatul Licăi”.

miercuri, 20 iulie 2016

Câinele alb

Strada se lungea în urcuş domol şi se pierdea printre copaci frunzoşi şi printre casele de dincolo de ei. Spre dreapta, se desprindea şi cadea brusc o altă stradă, cursă și ea printre case roşii şi albe. Fata stătea în despicătura celor două străzi, subţiată de lumina roşie, venită în jeturi de pe stâlpii pierduţi în cerul apropiat. Avea părul lăsat liber, jeans şi bluză albă, căzută pe umeri. Pantofii eleganţi şi ascuţiţi îi licăreau violet în lumina aceea şi în sinea mea mi-am spus că, de fapt, pantofii sunt albaştri. Dar, cu voce tare, am zis: „Ai şi ajuns? Ziceai că îţi vei lua pantofii cei mai comozi”. Ea m-a privit cu un amestec de gravitate şi înţelegere şi mi-a spus: „Aşa am făcut, mă simt foarte bine cu ei”. Ne-am pupat. Convenţional, cred. I-am ţinut o clipă umărul în palmă, apoi am păşit amândoi pe trotuarul potopit de întunericul teilor înfloriţi. Prin curţile aflate sub nivelul străzii se auzeau mişcări şi muzică. Părea că toată lumea e în vacanţă şi mi-a fost greu să îmi amintesc că e o zi obişnuită din mijlocul săptămânii. Ţipete vesele de copii mici şi vorbe iuţi de femeie punctau aerul printre trandafiri şi tuia occidentale, se pierdeau  prin chioşcuri de grădină conturate cu lumini suspendate. O veselie suspectă se degaja din curţile acelea, se înălța dinspre peluzele bine îngrijite, dinspre aleile strecurate dincolo de garduri. „E prea puţin pentru o viaţă de om, să trăieşti aşa”, am gândit. Dar nu eram prea sigur de gândul meu şi l-am lăsat agăţat de o creangă joasă care mi-a trecut peste frunte, mi-a mângâiat apăsat părul şi s-a lăsat la locul ei după trecerea mea.


Drumul se arunca într-un ultim efort pe o coamă minusculă şi trotuarul se termina niciunde, pe un loc înierbat ce se întindea îngust şi dens, ţinând la un loc pădurea. De acolo, din aruncătura aceea, se lărgea o alee în urcuş  prefăcut şi leneş, ca apoi să se prăvale în întunecimea copacilor strânşi unii în alţii pe pante repezi. În capătul pe care păşeam, aleea încă albea sub stele anonime. Începusem să vorbim şi cred că fiecare dintre noi se străduia să facă scăpată poticneala unei întâlniri dorite, dar neştiute cu un ceas în urmă şi de aceea parcă ireală şi puțin artificială. Atunci l-am văzut mergând domol şi cuminte spre noi. Era un câine alb de tot, curat. Prea curat pentru un câine fără stăpân. Semăna cu un câine ciobănesc. Mare, cu blana cu fir lung şi ondulat. Nu avea talia greoaie şi capul masiv ca al ciobăneştilor, era înalt şi voinic într-un fel mai elansat, cu capul mare, dar bine proporţionat si îngust. Numai urechile lăsate te îndepărtau de imaginea unui cap lui de lup cu fălci solide şi alungite. A venit direct şi drept spre noi şi o secundă m-am gândit că ar putea ataca, dar mersul lui era aşa de potolit încât mi-am dat seama că greşesc. Nu l-am lăsat să ajungă la mine, am fluierat şi am strigat, alungându-l. S-a oprit un pic, dar şi-a continuat drumul şi s-a potrivit cumva lângă piciorul meu. Am strigat din nou şi m-am prefăcut că îl lovesc. S-a mişcat numai puţin, ferindu-se şi a revenit la locul pe care şi-l alesese. L-am ameninţat, dar nu s-a mai mişcat şi când ne-am reluat mersul şi-a potrivit numai pasul cât să rămână alături, tăcut şi egal cu sine în albeaţa aceea uniformă a lui. Fata se uita la mine cu ochi mari. Am ridicat din umeri, în mod sigur ne va părăsi după câţiva metri, când va vedea că nu îl hrăneşte nimeni. Mi-am scos şapca uzată artificial, copie nereuşită a uneia militare care se voia trecută prin focul luptelor şi am ţinut-o în jos, spânzurată în mâna dreaptă. Nu ştiam deloc ce să fac cu şapca aceea. Părea o idee bună să mi-o pun pe cap, când plecasem, dar, dintr-o dată, mi se părea fără niciun rost. Ea a luat şapca care se legăna tâmpită, agăţată de un deget şi şi-a potrivit-o pe cap. Ştiţi voi cum. Aşa ca fetele, nu pusă de tot, ci cumva pe creştet, cu părul căzut pe frunte şi pe obraji, neorânduit şi frumos. Acum, şapca părea la locul ei. Cu tot aspectul marţial.


Am luat-o prin pădurea răcoroasă, deasupra căreia se ghiceau straturi de aer cald şi am vorbit despre toate. Numai despre iubire n-am vorbit deloc. Aerul se umpluse de cuvinte şi sunetele fâşâiau peste tot şi nu mai ştiam dacă foşnetele sunt de la cuvintele ce umblau besmetice, roind ca fluturii în luminile pierdute printre copaci sau de la frunzele bătute de vântul neauzit, scurs pe poteci. Şi am mers aşa, umăr la umăr, şi am vorbit până ce potecile şi podurile peste pâraie s-au terminat şi am luat-o înapoi pe alte poteci şi pe alte podețe şi, numai într-un loc întunecat de tot, i-am mărturisit că sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui, niciodată. Şi ea numai m-a întrebat dacă nimănui-nimănui. Și i-am spus că aşa era şi ea ştia că spun adevărul. Şi i-am mai spus că aş spune acele lucruri, dar nu puteam. Căci nu era nimeni căruia să i le mai pot spune. Și ea a tăcut şi a privit drept înainte şi copacii s-au mai strâns un pic unii în alţii. Şi, în tot acest timp, câinele a mers strâns la picior, că o pată în întuneric, tăcut de tot și fantomatic în albul acela al lui.


Pe drumul de întoarcere şi departe sus, pe aleea cea largă, către ieşirea din pădure,  ne-am oprit lângă o bancă de lemn scorojit, înfiptă stingher în pământ. Am vrut să mă așez şi fata m-a întrebat dacă am obosit. Aburi şterşi se scurgeau pe văile înguste şi nu ştiu de ce, m-am clătinat. O ameţeală ciudată pusese stăpânire pe mine. M-am aşezat şi ea a rămas în picioare în faţa mea şi a stat acolo dreaptă. Era mai aproape decât lungimea braţului meu, depărtarea era însă prea mare pentru mine. Acolo, în acea noapte, în locul acela. Pietre mici şi rotunde ardeau rece în lumina lunii, sub picioarele noastre şi câinele se culcase pe ele, privindu-mă înţelegător şi tăcut. Am zăbovit câteva minute, dar statul meu jos, statul ei în picioare… totul grăbea lucrurile. M-am ridicat şi pietrele au scrâşnit, scoţând scântei reci şi irizate albastru în lumina albă, uscată. Câinele s-a ridicat şi el şi şi-a reluat mersul alături de piciorul meu. Apoi la fel de tăcut, în locul în care îl întâlnisem, s-a oprit, s-a întins în mijlocul drumului, păstrându-şi capul ridicat şi privindu-ne ţintă. Și nemişcat a rămas. Am mers tăcuţi şi în capul pantei am privit înapoi. Câinele era acolo, alb şi înţepenit în potopul acela argint căzut din cer în suliţe lungi şi drepte. Am mai făcut un pas şi aleea a dispărut şi în față aveam acum strada bordată cu tei negri şi case aruncate complice prin curţile unde arbuşti şi tufe necunoscute zămisleau întuneric. Mă gândisem să o conduc pe fată până acasă. Mi s-a părut însă că era mai bine să mă opresc înainte de locuinţa ei şi așa am făcut. „Te descurci de aici?”, da, se descurca, fireşte. Bluza îi cădea pe umeri şi pantofii îi licăreau violet. „Nu te mai lasa bântuit de gânduri”, mi-a zis în chip de rămas bun.

*



Am mai trecut din când în când prin partea aceea a orașului. N-am mai văzut însă niciodată câinele alb. Şi nu ştiu ce a vrut să-mi spună fata cu gândurile, atunci, la despărțire. N-am mai văzut-o nici pe ea. 

miercuri, 28 octombrie 2015

La cofetărie

Situaţiune
Am nevoie să cumpăr un tort. Prêt-à-porter, bien sûr! Să iau, dară! Ştiu o cofetărie prin apropiere. Mă grăbesc, să îi dăm bice!

Expoziţiune
Am ajuns la uşa micuţei cofetării ce dădea spre strada aglomerată. În sus, spre fostul Pod al Mogosoaii şirurile paralele de automobile desenau haite de ochi roşii alungiţi şi fosforescenţi. Văd că pe trotuar vine o femeie ce priveşte insistent uşa pe clanţa căreia pusesem mâna. Aştept preţ de un  sfert de minut să ajungă doamna, deschid ușa şi fac un gest de trecere către femeia care respiră precipitat. Nu schiţează niciun gest, trece brusc şi concentrat înăuntru, intru şi eu şi trag uşa după mine, precum un ilustru înaintaş.

Acţiune
La intrare mă uit rapid la turnul de sticlă unde se învârt, ca proastele, niște torturi. Auziţi aici: „Joffre”, „Trio Mousse”, „Monte Bianco”, „3 Chocolat”, „Orchidée Noire”... Aoleu! Apoi, pe undeva în josul turnului văd o ecticheta mai omenească şi o citesc ca un înecat ce-a scos capul deasupra apei: „Caramel”! Bravo! Al meu să fie! Şi dau să-l cer la tovarăşa lucrător comercial îmbrăcată într-un ’ahat alb cu revere bleu-ciel - hai, ziceţi voi că nu mă pricep la culori... Da’ pas de mai fă ceva. Tanti cu revere vorbea acum cu Madame de-o aşteptasem să intre. Madame e o femeie bine împlinită, niciun an sub cinzeci şi cinci, dar cu o faţă plăcută şi bine îngrijită şi un păr blond şi bogat, aranjat savant de ziceai că tocmai l-a strâns în grabă, dar eu eram sigur că fusese aranjat la un salon scump, căci o prindea teribil. Sau cine ştie, anii de frumuseţe şi atenţie continuă cu care fusese înconjurată - se vedea asta! - o făcuseră să aibă reflexe estetice superioare. Avea ochi de cafea, sprâncene subţiri şi frumos arcuite şi buze ce sugerau ceva pasiuni. Ha? De unde să ştiu eu de care?!?  Era îmbrăcată elegant în negru şi avea o haină de toamnă „couleur moutarde”, v-am zis că mă pricep! Şi mai avea, mai tată, agăţată la îndoitura cotului stâng, o prea încăpătoare, şi probabil o tare scumpă, poşetă. Adică ce zic eu? Avea un ditamai gentoiul imprimat cu un model Kandinsky, jur pe viaţa mea! Şi nu era „Compoziţie VIII”, aşa cum poate v-aţi aşteptat, nu! Ci, pe obiect se lăfăia taman „Linie Transversală” sau soră geamănă a acelei linii. Acu’ ce să zci, o-ţi fi ştiind voi  ceva, că amândouă picturile sunt din 1923.
Îmi zic: „Ai nimerit-o bine, Radule! Aştepţi, ții uşa, ha? Parcă te grăbeai, prostule!” Mă gândesc dacă n-o fi cazul să mă duc la turcii de la coloane să iau dracu’ ceva la bucată. Dar cât poate dura să ia nişte prăjituri Madame? Stau într-o parte şi aştept. Şi numa’ ce au o aud pe blondă continuând în contralto: „Dar mă ştiţi, da? Am venit din nou să comand nişte prăjituri. Cum de care, staţi să mă uit că nu îmi mai amintesc de care am luat... poate vă amintiţi dumneavoastră? Nu? Staţi să mă uit...” Şi trece prin faţa celor două vitrine cu prăjituri cu aerul unui general-maior proaspăt avansat care îşi trece în revistă brigada ce i-a fost încredinţată. Se opreşte şi îşi bate dinţii cu unghia degetului mic – ştiu, e greu cu degetul mic, cu arătătorul mai merge, pot şi eu. Zice: „Astea ce sunt? A... savarine, mă gandeam eu că seamănă... Dar mai mici nu aveţi? Oricum nu contează, că eu vreau ceva mai ferm...” Şi mai face un pas: „Dar astea? Forêt-noire... da, da, da... Nu! Să mă mai uit... dar aici? De fapt, nu, cred că e diplomat, cel puţin aşa arată, e diplomat nu? Cu fructe? Diplomat cu fructe, ce interesant! Dar, nu... Vreau neapărat să comand, am venit special, pe jos ca să fiu sigură... Da... Îmi trebuie să le ofer ca pe bomboane. Sigur, puteam să iau bomboane, dar cred că e mai bine să ofer câte o prăjiturică. Oamenilor le plac mai mult decât bomboanele, nu? Da, aşa cred şi eu! Sunt mai bune şi de aici am mai comandat, cred că vă amintiţi, acum chiar am venit pe jos, să nu cumva să... Aşa. Dar astea? Éclair? Da, mi-am dat seama, mini-éclair, de fapt. Sunt cu mai multe glazuri sau...? Doar cu ciocolată... În sfârşit, merge. Ce crema au? De vanilie? Merge... dar cu altceva nu aveţi, nu? Merge şi vanilie şi e mai bine aşa, e pentru toată lumea la fel. Să iau éclair-e atunci. Câte încap pe un carton din acesta? Zece? E bine, dar când mi le daţi cartonul va fi tot aşa, auriu? Bine. Vreau şi eu cinci” În tot acest timp a pronunţat forêt-noire şi éclair ca în franceză, graseiat şi cu e-ul acela special ieşit de la rădăcina limbii. Eu fierb un pic. Madame: „Aţi notat? Cinci, da? Să nu ne-ncurcăm... Staţi, că mai vreau ceva” Eu simt un fior rece pe ceafă. „Astea ce sunt? Gateau aux noix? Arată bine. Ce e deasupra? O jumătate de miez de nucă tras în caramel? Da? Sunt bune? Da? Vreau şi din astea. Trei. Notaţi. Fără avans, sper că ştiţi că am mai comandat şi că a fost în regulă. Vin să le iau. Să vă dau un număr de telefon, da, notaţi... Nu, e mai bine să vă dau...”. Şi scociorăşte temeinic în sacul de marină ce îi slujeşte de poşeta. Nu găseşte. Insistă. După două minute scoate din măruntaiele lui Kandinsky un etui de plastic transparent cu fermoar, cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, poţi pune liniştit acolo o pernă măricică. E plin cu pixuri şi chestii colorate. Cotrobăie şi acolo preţ de o litră şi scoate victorioasă o carte de vizită colorată cu roşu şi muştar. Avea câte o culoare asortată pentru fiecare haină?!? „Ţineţi-o pe asta, că aşa e mai bine. E colorată, o găsiţi repede. Nu sunteţi dumneavoastră când vin să iau prăjiturile? Dar cine, colega dumneavoastră? Cum o cheamă? Iulia? Şi pe dvs.? Luminița. Ok. Notaţi-mi şi mie numele. Aveţi o carte de vizită? Nu? Vă dau nota de comandă pe care mi-aţi trecut prăjiturile și scrieți acolo. Treceţi şi un telefon să vă pot găsi. Da ştiu, mâine le iau, dar pentru orice eventualitate. E telefonul dvs.? Nu. Al colegei? A, e de aici şi răspunde cine e prezent. În fine... Sper să fie bine, special am venit pe jos să comand prăjiturile astea. Sper că vă daţi seama că nu va fi nicio problemă chiar dacă nu v-am dat avans. Bine, mulţumesc.”
În mine răsună un imn de slavă: „Gata! Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, oricine ai fi Tu!” Îşi baga faţa de pernă înapoi în poşetă. „Aşa... Acum...” Eu dau să deschid gura, dar Madame: „Şi ca să nu zic că am venit degeaba să iau ceva şi pentru acasă... Aşa. Din astea cu nuci, daţi-mi trei. Şi din astea de aici cu galben... sunt cu lămâie? Atunci, nu. Nu, staţi ca mai vreau Dar acestea? Mousse au chocolat, sunt mini, da? Trei. Şi trei şi din acestea cu alb, cele mici de aici. Bun. Mai văzusem aici ceva... Cornuleţele sunt cu nucă? Îmi puteţi da să gust? Nu vreau să fiu dificilă, dar mi-am luat ţeapă. Am luat cornuleţe de la Sheraton şi nu am găsit nucă în ele. Nu pot să zic că erau rele, dar oricum... Cele de la dumneavoastră se vede că au, dar vreau să fiu sigură. A, sunt bune, merg. Cât e kilogramul? Da... vreau şi eu două sute de grame.” Îşi suflă un zuluf căzut pe coada ochiului stâng. „Cât costă totul? Da, pot plăti cu cardul? Ok, dar mai bine vă dau cash. Cât azi zis? ... şi patru şi şaizeci? Staţi, că am şi nişte mărunt”.  Îşi ia pachetul învelit în hârtie cu logo-ul cofetăriei. Trece aferata cu miros de Givenchy şi iese. Eu sunt sumbru că un gard de cimitir bătut de ploi.

Terminatiune (n-am găsit altă rimă)
Un pic mai târziu mă îndepărtez de cofetărie strângând la piept o cutie de carton în care se afla ceva ce aş fi putut cumpăra cu aproape jumătate de ceas în urmă. Seara cade rectiliniu şi laptos-albastru peste străzi şi trotuare, iar luminile orașului au halourile lui Van Gogh. Sau sufăr şi eu de aceeaşi boală ca el. Da, ştiu - am cam exagerat cu pictorii azi. La zece metri de mine, pe trotuarul îngust, un bărbat îmbrăcat într-un soi de salopetă sprijină zidul. Când ajung la un pas de el se apleacă brusc prin faţa mea, blocându-mă. Baga o cheie în portiera camionetei parcată de-a lungul străzii şi o încuie. Pe spatele salopetei scrie mare: Indigo. Revine la poziţia iniţială aproape lovindu-se de mine și reia sprijinirea zidului. Trec de el şi după câţiva paşi mă uit înapoi. Văd că are aceeaşi atitudine de aşteptare. Salopeta omului e cenuşie, cu guler şi buzunare roşii. Are două benzi galben-fosforescent pe fiecare manşetă, la mâini şi picioare. Literele cu care e scris cuvantul „indigo” sunt verzi, încadrate într-un dreptunghi portocaliu... Surâd în sinea mea și gândesc: „Mai bine mă duc acasă”. Şi imediat aud din fundul puţului: „Mai bine te duci în pădure”.

joi, 22 octombrie 2015

O plimbare cu Hemingway

Prima dimineaţă
„Ştii că mi-am amintit de tine pe când citeam Hemingway?” Fata care îmi spune asta stă în ușă. Îşi scutură părul cu o mână albă strecurată printre şuviţe castanii. Ține în cealaltă mână cana de cafea lipita de șold. Surâde cu buze pline şi cu ochi căprui. Îşi atinge gâtul cu degete tinere cu unghii scurte şi rotunjite: „Şi m-am amuzat, îţi zic de ce. Ai citit ...?” Şi îmi spune titlul. Îmi vine să zic da, dar adevărul e că habar n-am. Și îi recunosc cinstit că nu ştiu de povestea cu pricina. „E acolo un tip care îţi seamănă, mi se pare. Şi parcă ar fi un fel Hemingway... unul mai tânăr. E cumva ca tine.” „Cum ca mine?” Râde şi îi sclipesc ochii. „Păi uite.... o tipă încearcă să se apropie de el şi îi spune nişte lucruri. Şi el îi răspunde: Mulţumesc, eşti de treabă.” „Şi ţie ţi-a plăcut asta?” Nu mai râde când îmi spune: „Teribil! Îţi seamănă!” Şi după o clipă de tăcere, cu zâmbet dus, reflectat de soarele timid de afară: „Tu! Eşti de treabă! Şi Hemingway a zis asta!” Și pleacă. Lumina dimineţii urcă spre cer.


A două dimineaţa – veţi înţelege că e de fapt prima
Cu nişte ani în urmă într-o dimineaţă de vară plină şi senină, căţărată peste clădiri şi copaci până sus în văzduh, mergeam eu aşa pe o stradă din marele oraş . Mă duceam voios către slujbă. Şi fiind eu cel care eram, mă duceam devreme bine, la o ora când în fapt de vară străzile sunt mai mult goale. Şi fiind eu tot cel care eram şi încă mai sunt (ţin să vă avertizez!), eram îmbrăcat cu una pereche  pantaloni kaki cu buzunare laterale şi una bucată cămaşa olive, de-acele de le poţi lua de la „military-surplus”, dacă şti de unde să le iei, fireşte. Mai purtam, aşa de-al naibii ce eram, una bucată porthart a cărui curea mi-era trecută voiniceşte peste piept. Şi mai aveam, şi de data asta nu de-al naibii, ci numa-şa de drag, o prea-ofertantă pălărie, d’aia de îi zice lumea cunoscătoare „Boonie”. Şi aceea tot aşa, olive de culoarea ei. Şi în picioare, vezi bine, aveam iubiţii mei terra-butşi nisipii. Vă mai zic doar că aveam la purtător şi cunoscuta-mi barbă, pe vremea aceea mai puţin grizonată decât acum, dar tot înspicata p’ici pe ’colo. Da, domni’or şi doamne’or, eram mai ceva decât... hai că nu va mai zic acum decât cine. Şi mergeam liniştit şi cu umeri lați și drepți, de mai mare dragu’!. Şi cum mergeam eu aşa, ziua se aşeza de-a binelea peste pământ şi soarele numai ce se înălţase preţ de fo’ patru degete peste creştetele caselor fâşneţe, cu garduri de piatră şi fier şi cu arbori din alte vremuri umbrindu-le ferestrele. Era bine şi mergeam egal, fără clătinări, parcă drumul nu începuse niciunde şi-aş fi dorit ca drumul acela să nu mai aibă sfârşit şi să tot merg aşa, pe lângă garduri şi ziduri de piatră în acea străluminată naştere de zi. Călcam de-acum spre o zonă unde casele erau mai mult ocupate de companii misterioase, cu activităţi de consultanţă, of course. Cum era de altfel şi cea către care mă îndreptam. Şi cufundat în ale mele, mă gândeam cam cum ma voi potrivi în cele țoale la office-ul cel fiţos, când aud aşa, cam dintr-o parte: „Cred că aşa arăta Hemingway în tinereţe”. Şi ce auzisem era spus de una bucată femeie altei bucăţi, tovarăşa ei de drum. Şi numa’ ce ne încrucişasem, ele venind dinspre o stradă cu nume de zeiţa şi eu mergând pe a mea cu nume de condotier, chit că nimeni nu mai ştie de unde îi vine numele. Ei bine, cele două abia trecuseră spre dreapta mea, erau acum la trei paşi de mine şi una, aceea care vorbise, a mai întors o dată capul din mers, iar cealaltă numai pe jumătate. Şi erau ele aşa... bine făcute, dar nu tinere de tot. Şi erau sprintene şi frumuşele şi cu pantofi cu toc 'nalt, dar nu prea, doar atât cât să fie elegant şi comod deodată. Şi aveau, deasupra genunchiului, fuste ce prea-frumos se legănau în ritmul mersului. Şi cum de se gândeau ele la Hemingway aşa de dimineaţă, e de mirare! Dar mie, tocmai pentru că era aşa de dimineaţă şi că era vorba de Hemingway, tocmai de aceea cu atât mai vârtos mi-a plăcut. M-am mai uitat o dată după ele și duse au fost. Și așa cu ele. În rest, era așa de luminată dimineaţa aceea şi vara era aşa de deplină şi mai era aşa de linişte pe stradă - era frumos.


Dimineaţa despre care credeaţi că e prima, amestecată un pic cu cea de care de care credeați ca e a doua
Și eu aproape că uitasem de această întâmplare, dar cumva ea era acolo şi e adevărat că poveştile vin când le vine lor la socoteală. Iar fata cu părul castaniu mi-ai adus-o înapoi. Şi a fost bine că a venit. Şi îmi amintesc că după dimineața aceea de demult a fost o zi lungă şi potolită şi eu am trecut prin ea în pace. Și mai am încă în gură gustul acelei dimineţi cu soare drept zburat printre case, gust cuminte și un pic sprințar, gust de fruct văratec. Dimineaţa aceea era ca aceasta. O dimineaţă senină, înaltă şi subţire, urcată până la cer printre copaci umbrind ferestre de case vechi.