vineri, 25 mai 2018

Afaceri pe picior mic


„Mă bucur mult că te văd! Da, o cafea. Lungă, da! Cu lapte, hă, hă... Ce faci, domnule...? Nu te-am mai văzut... Stau oriunde, e bine aici. Aşa... ce zici că mai faci? Cum merge? Eu sunt bine, îmi merge bine. Da... cu nişte treburi, caut ceva pe aici, prin P., am venit de dimineaţă, dar am timp să vorbim un pic. Sunt foarte ok, pe bune. Îmi place ceasul tău. Uite ş-al meu. Fossil! Două milioane! Am prins ocazia, mi-a plăcut, l-am luat. Eu nu îmi fac probleme, când îmi place ceva, îmi iau. Oricum am ceasuri si pot sa fac rost de orice. Dacă ai nevoie de un ceas, îmi zici. Aduc. Vrei haine, ceva, îmi zici. Îmi spui ce vrei, mărimea, fac rost. Tommy, Hugo, ţoale tari, preţ bun, am surse bune. Cu chitanța, asa e corect, dai omului chitanță, e cel mai corect, nu te doare capu'.  Mă descurc bine, prin C. toţi mă invidiază. În oraş toţi vorbesc: bă, ce se descurcă asta. Le e necaz pe mine şi pe frati-miu, dar eu n-am treabă. Mă descurc, n-am nevoie sa mă bag cu alții. Eu nici la tata n-am apelat, chiar dacă e cine e, respectu’ pe el de la toţi. Ca și preot de atâta timp în oraș, e cunoscut, îl știe toata lumea. Are vechime, hă, hă. Eu la Teologie aveam treiej-două de examene pe sesiunea de vară, le treceam pe toate. Tata n-a dat o dată pe acolo, o dată nu i-am zis să facă ceva. Și dacă nu puteam să ma duc la un examen, și p-ăla îl luam. Fără probleme. Știi ce bine se ține bătrânu'... aproape mă face la niște chestii, înțelegi. Hă, hă! Știi ce vorbesc toţi vorbesc de mine... Bă, ce mașina are ăsta, ce fac ăștia... și de frate-miu, știi... Proști, se oftică. Da' eu sunt corect, îmi văd de treaba mea, sunt corect, dau chitanță. Coco Chanel?! Vrei Coco Chanel, nicio problemă. Am, aduc, oricând. Cu chitanță, stai liniștit, original, garantat. E mobilu' meu, stai un pic. Da, iubi, da. Sunt aici, da. La o cafea, pe terasă. Ce terasă? Îi zice Un băiat şi o fată, în centru. M-am întâlnit cu un prieten, un prieten vechi, m-a oprit la o cafea. Și depănam amintiri, ca să zic aşa... Da, mă duc. Da, acolo deschide la zece, eu parcă aşa ştiu, mai e un pic. Stau până la zece şi mă pun în căutare. Da, caut, rezolv, stai liniștită. Bine. Pa, te pup şi te iubesc... Nevastă-mea. O fată extraordinară, o cunosc din cămin de când eram studenți. O pâine dacă aveam, pe aia o împărţeam. Am mare încredere în ea, avem o familie extraordinară, o ştiu de zece ani. Și d-asta mor unii, invidioși, știi cum e. Cum ziceam, sunt foarte bine. Tu, cum eşti? Hai că îmi pare aşa de bine că ne-am întâlnit, dacă nu mă vedeai tu de la masă, eu treceam pe lângă tine... Da, trece timpu' ăsta... Tu? Bine, a...?” 

Așa îmi fu dat să aud glăsuindu-se într-o dimineaţă cam înfrigurată de primăvară târzie, pe terasa unei cafenele din oraşul întins de-a lungul râului curs drept din munţi către fluviu. Nu vedeam persoana, dar vocea, cu un volum suficient cât să se audă perfect inteligibi la o sută de metri, venea de la o masă de undeva din spatele meu. Așa că cei trei metri dintre mine şi masa cu pricina fuseseră tăvăliți, distruşi, trimişi în nimicnicie de salvele mărețului glas. Era o dimineaţă în care înlocuisem convenţionala cafea cu un ceai foarte englezesc şi foarte negru. Și cu lapte, hă, hă! Mi-era frig, ceaşca era rece și aproape goală, monologul omului mă împiedicase să îmi citesc revista pe care o adusesem cu mine plin de speranţă. Nu mai era de stat. Am plecat. Am mers un minut și mi-am zis că ar fi cazul să fac o haltă tehnică, măcar. M-am întors.

Am intrat. Înăuntru mai era un tip de vreo douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani, sub media de înălţime, cu păr incert, pantaloni strânşi pe gleznă, tricou colorat lipit de burtică. Mi-am dat seama că e omul meu după ghiersul de Stentor. Îşi luase un suc direct de la tejghea şi acum, privit dintr-o parte de cele două chelneriţe, se adresa platinatei proprietare de cafenea. Eu am accelerat către toaletă, dar tot am mai apucat să aud vocea cunoscută declamând: „Eu am făcut judo, lupte libere şi MMA, doamnă! Se vede pe mine, dacă ai făcut sport şi ştii la ce să te uiţi...”

luni, 14 mai 2018

Helsi



Aşezat pe marginea patului îngust, lansam fraze masculine şi pretenţioase. Reacţie tipică. Bărbat în faţa unei femei frumoase. O femeie, o fată. Foarte tânără şi foarte frumoasă. Frazele mele evocau fragmente de întâmplări, construiau lucruri, aduceau înapoi oameni şi camera era acum plină de fâlfăitul înăbuşit al cuvintelor. De la becul atârnat de tavan lumina cădea într-o cascadă şchioapă, se lovea mută de colţurile mobilelor, de rafturile cu cărţi, ricoşa în ziduri, se scurgea leşinată peste marginile scaunelor, făcea pete pe covorul uzat. Ca într-un decor de epocă, perdele roşii şi grele încadrau fereastra. În spatele lor,  toamna târzie se târa pe orizont în geamăt stins. Aerul rece îmbrăca deopotrivă clădiri, copaci şi fiinţe. Colorat în violet pal şi roșu-carmin era orizontul. Violet şi roşu şters de sticlă îngheţată, aburită. Se închideau în acel orizont pământurile reci, apăsate, ţinute jos de cerul străveziu sub care pluteau neguri subţiri în răsuflet de ger.


Fata stătea cu genunchii adunaţi, cu picioarele goale ieşindu-i din jeans, cu puloverul galben-muştar  căzut lung peste şolduri, abia ţinut pe un umăr, cu celalat ieşit până la jumătatea braţului creol cu pielea lucind stins. Părul îi era lăsat pe spate şi pe piept, lung și ondulat. Şuviţe rebele alunecau peste ochii ei oblici și depărtați, iar fata le aducea înapoi cu mişcări reflexe. După puţin, şuviţele cădeau din nou, reveneau la locul acela nepotrivit, ascunzând, parcă după o ştiinţă proprie ochii încărcaţi de simboluri feminine şi ancestrale.

*

Oraşul tău este oraşul copilăriei mele, a primei mele copilării”, îi spuneam. „Îmi amintesc cum mergeam cu bunica la plimbare și cumpărături în fiecare duminică dimineața, cum mergeam în vizită la rude, în special la fratele bunicii, unchiul Aurel, cum mergeam la librăria de pe bulevard să luăm rechizite și cărți pe care bunicul le citea cu pasiune nestinsă și bunica printre picături. Acolo am mers prima dată cu bunicul la pălărierul cel faimos. Firma lui pictată cu albastru si alb pe bleu, e tot acolo, nu? Şi tot acolo am stat şi în spital, prima mea despărţire adevărată de ai mei, de casa în care crescusem”. Găsisem un punct comun şi spuneam lucrurile acelea banale, încălzit de prezența fetei și de elegia unei copilării încă nu destul de îndepărtate.

*

La şase ani abia împliniţi, în clasa întâi, o plecare pentru o internare căpătă  dimensiunile unei de tragedii amestecată cu un fel aventură bizară. O neglijență la o vaccinare de rutină mă îmbolnăvise destul cât să fiu trimis la spital. Bunicii au fost sfătuiţi de medici să ceară amânarea anului meu şcolar, lucru pe care l-au şi făcut în ciuda opoziţiei manifestate de părinţii mei. Nu locuiam cu ei, rămăsesem încă de foarte mic la bunici, atunci când părinţii mei plecaseră amândoi să lucreze într-o mare întreprindere industrială şi socotiseră că e mai prudent să rămân la părinţii mamei mele pentru o vreme. Atât cât să le îngăduie să se aşeze în acel oraş nou. Dar, prin întâmplări fericite pentru mine, rămăsesem cu cei doi bătrâni şi mai târziu. Eram dependent de ei, mai ales de bunica şi odată ce spitalizarea mea a devenit fapt împlinit a apărut o mare problemă: nu voiam să stau singur. Bunica a rămas vreo două nopți cu complicitatea unor asistente îngăduitoare, dar nu era cât aş fi dorit eu, căci pleca dimineaţă devreme după ce stătuse o noapte pe scaun lângă patul meu. Nu departe de ferestra salonului vedeam doi brazi uriaşi şi sub crengile lor, o căsuţă cu acoperiş de țiglă roşie. În acel anotimp al solitudinii, copacii şi casa erau un fel de tablou al speranţei şi adesea încercam să îmi imaginez ce fac înăuntru oamenii care locuiau acolo. Dar căsuţa, care poate îmi părea mică din cauza brazilor masivi şi foarte înalţi, rămânea mereu tăcută şi însingurată. Cumva ca mine. Uneori stăteam plângând în tăcere lângă gardul spitalului, cu mâinile înfundate în buzunarele pijamalei şi priveam strada ce urca iute pe lângă ziduri. Într-un astfel de moment am cunoscut-o, deşi nu mai ştiu sigur cum. Cred că mi-a vorbit. M-a mângâiat şi mi-a spus câteva cuvinte. Atunci am încetat să mai fiu copilul de mai înainte. Ea era Helsi.

Acum, vorbind despre acel oraş şi despre timpuria mea aventură cu internarea, pronunţasem un nume a cărui rezonanţă era închisă undeva prin sufletul meu. Icoana albă a trecut sclipind prin faţa ochilor mei, o imagine nechemată de ani mulţi, un nume ale cărui sunete nu le mai pronunțasem de foarte multă vreme. Nu pentru că nu mi le mai aminteam, ci pentru că erau îngropate alături de copilul cu păr tăiat drept pe umeri, cu inima ca o stea palpitând şi mintea plină de visuri populate de Feți-Frumoși şi extratereştri, de cai fermecați, avioane și rachete. Şi acum, în faţa unei fetei cu puloverul căzut, abia cunoscută, recuperasem în cinci litere, primul meu fior simplu şi inocent.

Helsi!?!” Articulate printre buzele creole sunetele şi-au pierdut sensul şi am făcut un efort pentru a înţelege că fata de lângă mine, venită din acel oraş provincial, străbătut de amintiri şi istorii, înghesuit la marginea muntelui, acelaşi cu oraşul copilăriei mele, o cunoştea şi că mirarea şoptită era imensă şi tulburarea reală și adâncă. Suprinza îi mărise pupilele şi nici măcar şuviţele complice nu o mai puteau ascunde. Sentimentul de lucru ştiut cu anticipaţie a trecut prin mine ca un cutremur: „E mama ta, nu-i aşa?”, am vrut să spun şi n-am spus-o.

*
Helsi era o fată subțire, înaltă și blondă, demnă de numele ei nordic. O adolescentă internată în acel corp de spital rezervat copiilor. Purta părul mereu lasat pe spate, pijamale deschise la culoare și un halat albastru. Mi-o amintesc mai mult tacută, stând alaturi de mine pe o bancă lipită de zidul spitalului de unde priveam strada pe care treceau prea puțini oameni, însoțindu-mă în amăgitoare plimbări prin curtea interioară sau stând pe marginea patului meu în seri lungi. Așa, tăcută, abia murmurând ceva, cu zâmbet stăpânit. Acum, de la distanța timpului o vedeam pe ea însăși sensibilă și un pic tristă, petrecându-și orele alături de mine. Fuseseră zilele acelea frumoase, intense, un pic febrile. Dar atunci nu știam ce înseamnă acea febră. Apoi, într-o zi, am văzut-o pe fata aceea blondă altfel. Lăsase pijamalele și halatul ei albastru. Îmbrăcată cu jeans decolorat și o jachetă scurtă, parea și mai înaltă. A venit la mine pe holul cu mozaic parcă dat cu lac. S-a aplecat spre mine, strângându-și palmele lipite între genunchi. Mi-a spus ceva. Eu vedeam cum lumina lamelară intrată prin ferestre îi strălucea în păr și în ochi. Apoi s-a ridicat și a plecat. Am vazut-o pentru ultima dată, alături de altcineva, o femeie, poate mama ei, traversând curtea interioară în care ne plimbam împreuna. Prin fereastră, priveam din nou căsuța de sub brazi. La puțin timp după aceea, intr-o dimineață, bunica a venit aducându-mi haine de acasă și am plecat și eu.

*

Anii aceia mulţi trecuseră natural și implacabil, ca un gheţar alunecat pe panta unui munte, netezind imposibila iubire a unui băiat de şase ani pentru o adolescentă care avea cu zece-doisprezece  ani mai mult. Emoţie. Ca un val limpede. Amintire. Copil cu inimă de bărbat. Helsi. Numele primei mele dureri.

joi, 15 martie 2018

De dimineaţă


Întunericul era dens şi aşezat în straturi orizontale. Începea chiar de lângă tavan, rarefiat în curbe şi se continua în straturi din ce în ce mai subţiri de ghemotoace îndesate. Acum fâșiile de lângă mine vibrau în unde fără amplitudine. Mișcarea oscilatorie se transmitea de la telefonul care îşi urla calm alarma în licăriri de lumină, în pulsaţii înăbuşite şi în sunete exotice. Walk în the Forest: harpă, clavecin şi ciripit de păsări pitice ascunse prin lăstărişuri. Ca să fim înţeleşi: sunt genul matinal spre extrem de matinal, dar prefer să mă trezesc singur. Ceea ce şi fac de cele mai multe ori, moment în care debifez alarma şi aşa telefonul nu mai behăie tembel şi impersonal. Acum fusese altfel.

Am întins mâna şi m-am chinuit să glisez perfect orizontal cu degetul lui Saturn apăsat pe x-ul roşu. Până la urmă am reuşit. Am aruncat pilota cât colo, dar am rămas întins. N-am putut însa, rămâne mult. De dincolo de perete, vecinii mei începuseră gimnastica de dimineaţă: dat drumul la apă, dintr-o baterie înfiorător de zgomotoasă, nu m-aş fi mirat deloc să fie de fapt un hidrant. Apa curgea după tipic: doua secunde curgea, trei secunde pauză. Peretele transmitea fidel sunetele şuvoaielor de apă. La al patrulea jet m-am ridicat fără a rezista să mă întreb la ce foloseşte, în ce scop, pentru ce anume este indicată această utilizare fragmentară a apei la o oră pe care unii o numesc noapte fără ezitare. N-am mai înjurat. Nici nu m-am mai întrebat ce arhitect blenoragic pusese bucătăria unui apartament familial în peretele camerei unice dintr-o garsonieră.

Mi-am băgat degetele în ochi până la baie și acolo am aprins lumina. Gresia nacarat şi fildeş de pe pereţi s-a desprins frumos şi mi-a căzut în cap, m-am înţepat în luminile înfipte în oglindă şi-apoi mi-am îngheţat mâinile şi fruntea în apa care venind cu putere a urcat peretele curb al chiuvetei şi s-a oprit pe tricoul cu care dormisem. Fizică elementară, dragă Watson. Pieptul și abdomenul nu mi-au înghețat, dar această baie neprevăzută nu se subsuma obiectivelor zilei. Mi-am clătit gura cu aceeși apă care mă udase. Am scos tricoul. Era bine. Am făcut duş pe repede-înainte. Apa continua să fie rece. Așa se întâmplă dacă te trezești şi faci duş înaintea restului locatarilor: Dar acu' pe bune, că tot a venit vorba de apa de la baie, pe voi nu va framântă această problemă? Și anume, de ce este apa e mai rece la baie decât cea de la bucătărie? Sper să se poată răspunde într-o zi mulțumitor acestei chestiuni și dacă tot se răspunde să se egalizeze o dată treaba asta. M-am şters pe jumătate și în timpul celor şapte pași regulamentari spre bucătărie am atârnat, provizoriu, tricoul ud pe suportul de pantofi. Am aprins şi acolo lumina fără să încurc întrerupătoarele, adică am aprins-o chiar pe cea din bucătărie. Bucătăria era aşa cum era ea dintotdeauna, lungă, îngustă, în cinabru şi blond veneţian, închisă în capătul dinspre logie cu un blat de marmură. Nu se schimbase nimic. No news, good news. Vezi, d'aia îmi plac mie englejii. Am apăsat butonul cafetierei şi imediat am auzit-o forfotind de parcă atât aşteptase. Când am deschis frigiderul a căzut bidonul cu suc de portocale, care era, pesemne, prea înalt pentru suportul de pe uşă. Îl încercasem aseară, mi se păruse acru și probabil de aceea, nemulțumit, nu mai fusesm atent la capacul îngust. Acum lăsa pe podeaua rece și lucitoare o pată frumos colorată.  Nu era mare, portocalie (de unde îi vine și numele) și puţin bombată de tensiunea superficială a lichidului. Era interesant. În frigider era lumină albă şi puternică, aseptică şi egală cu ea însăşi. Mai erau câteva cutii alb-anonime risipite rar pe rafturile de sticlă securizată, o legătură de morcovi cu frunze lungi, verzi şi lucitoare în cutia transparentă de jos. Am luat una din cutii, o pungă în care mai erau trei felii de pâine tare şi neagră şi am închis uşa. Lumina alb-aseptică a rămas închisă înăuntru. Cafetiera continua să facă ce făcea ea acolo. Bine.

M-am întors în cameră, am luat cearșafurile şi pernele, am împachetat atent şi precis pilota şi am strâns patul. Am tras măsuţa de cafea în fața canapelei şi am plecat de acolo. M-am întors în baie şi de data asta am dat cu apă numai pe obraji. Din nou era rece. Am scos tubul albastru din dulăpior şi mi-am pus spumă alb-azurie pe faţă. M-am dus moș-crăciunesc în bucătărie, am luat vasul din cafetieră şi l-am pus pe marmura cenușie și roz. Am desprins capacul rabatabil al vasului şi l-am aruncat în chiuveta de inox. Am pus zahăr din ochi şi am adăugat lapte condensat (da, beau cafeaua dulce şi cu lapte, da’ voi ştiaţi că nu-s perfect). Am pus cafeaua în cana de culoarea jadului, cu pereţi groşi şi toartă prea mare. Am luat o gură. Am deschis cutia luată din frigider. În ea se erau patru chiftele de pui şi o jumătate de ou fiert. Nu era rău. În bolul în care ţin la grămadă (atunci când ţin) legume şi fructe, erau: o roşie, două mere, două banane şi o portocală. Am băgat mâna şi am luat roşia. Apoi am dus toate (cafeaua, cutia, furculiţa, roşia, sucul de portocale) pe masa de cafea. Am deschis fereastra. Ciorile din stejarii de la intrarea în parc croncăneau îngrozitor.

M-am dus din nou în baie şi am scos „fusion”-ul din  micul dulap de lângă oglindă. Am început să mă bărbieresc (bărbaţii nu se rad, SE BĂRBIERESC, ca să fie limpede). Din grabă și pentru că lumina îmi venea direct în ochi, dar mai ales de prost, mi-am taiat zdravăn marginea buzei, către colţul gurii, acolo unde curăț eu cele două zone naturale mai puţin piloase. Curgea ceva sânge, nu chiar foarte tare. Am dat cu apă rece-rece pe faţă şi am insistat în locul tăieturii ca să se închidă rana. Apoi am dat cu after-shave peste tot. Continuă să curgă, se făcuse o dâră groasă pornită în jos, fără fasoane, pe toată lungimea de un centimetru-juma' a tăieturii, intra în barbă, se pierdea acolo. Poate că nu era un centrimetru-jumătate, dar vreo doișpe milimetri tot erau. Şuviţa de sânge continua să curgă, se vedea asta din strălucirea sângelui, marginile se colorau bizar în roz, se întuneca spre mijloc. Urma să se oprească, bineînțeles. Am curăţat superficial cabina de duș, mi-am luat balanșii şi i-am spălat bine pe talpă, le-am şters fețele cu o lavetă, apoi i-am aruncat în hol. Mi-am dat cu anti-prespirant. Mi-am dat cu gel pe păr, altfel ar fi stat în toate direcţiile. „Ah, să fii gelat!...” Ce tare! Bravo Mr. PKD, e vremea să revin la tine. Sângele de pe barbă se uscase. Era bine. Am dat din nou cu apă rece, am îndepărtat crusta subţire de pe piele şi de pe barbă. S-a curăţat. Mi-am spălat rana atent. Sângele a început să curgă din nou. Era  normal. Răbdare. Am plecat din baie.

M-am dus pe canapea, mi-a verificat telefoanele. Erau nişte email-uri, nişte notificări, un avertisment că nu folosesc nu ştiu ce aplicaţie şi că va fi trecută la inactive. Bine. O notificare citită: „Cam... şi Dia... te-au urmărit pe G...+”. Bine. Nu ştiam cine sunt, nu ştiam ce au urmărit. Nu știam foarte exact ce e cu plusul ăsta, nu îl foloseam sau îl foloseam fără să ştiu. Bine. SMS-uri. „Începând cu ... voi avea numărul de telefon ...” Bine. „Dacă treci pe la ... ia tu şi ... Merci, te pup.” Bine. „Factura dvs. a fost emisă ...” Bine. Rata creditului dvs.  ...” Bine. Emailurile le văd mai târziu. Am băut suc de portocale direct din bidon. Era puţin oxidat, nu chiar dulce, mergea. Am luat o gură de cafea. Era bună, nu că era făcută de mine. De fapt nici nu era. Pâinea se umezise în frigider, dar se putea mânca. Avea şi seminţe. Nu ştiu de care. Chiftelele aveau un gust pronunţat de mărar, oul nu avea gust deloc. Le-am mâncat. Nu-mi place mărarul. Am băut cafeaua, aproape toată. Am dus cutia, furculiţa cu punga cu resturi de pâine la bucătărie. Am apăsat butonul de oprire al cafetierei (era şi pentru pornire). Apoi am scos-o din priză. Am pus caserola şi furculiţa în chiuvetă. Am pus restul de pâine şi punga în care fusese în sacul de gunoi. În trecere, pe hol, am luat balanșii mei albi. Am văzut că băgasem apă într-unul din ei. Dreptul. Multă. C’est la vie, toujours parchive.

M-am întors în camera de zi-dormitor, am mai băut nişte suc de portocale. Era acru de-a binelea. M-am apucat să mă îmbrac. Înainte de asta am dat drumul la TV și m=am uitat în timp ce. Mai întâi am văzut un tip care mânca un miriapod de vreo treizeci de centimetri fript-încovrigat pe un foc straşnic. Lăsasem tv-ul pe canalul cu pricina și la ora aia asta se dădea. Am trecut pe ştirile de foarte de dimineaţă, care de fapt erau în reluarea de aseară. Undeva fusese un incendiu masiv, muriseră câteva persoane. Mda… bine. Alte știri, internaționale. Un domn cu căciulă croșetată și accent de Oxford făcea socoteala dejecțiilor de câine risipite aiurea intr-un an (wasted, pe oxfordește). Bănuiam ca omul făcea parte din bine-cunoscuții cercetători britanici care fac și desfac. Bravo lor, ce să zic. Cică era vorba de șapte sute dă mii de tone! Iată soluția pentru energia viitorului! Energie din rahat de câine: ieftin, ecologic, la îdemână, sute de mii de tone... Eu mâncasem deja, bravo mie! Am dat pe canalul de muzică rock. Pletoşi de acum două decenii declarau că sunt supraîncarcaţi şi asta îi înfurie. Din nou. Welcome to the club for all of us! Nu se shimba nimic. Bine.

M-am întors în baie. Sângele se uscase bine de tot, dar cred că mâncasem un pic din el, după cum se întinsese pe colţul gurii. Bine. L-am mai lăsat un pic aşa cum era. M-am spălat pe dinţi. Pasta de dinţi rouge-tomette era super-sărată. Am frecat conştiincios două minute, pe schema 25-25-15-15 şi 10-10-10-10. numărat în gând, pornit de la o sută. M-am clătit cu apă de gură. Tot sărată. Bine. Sângele deja se cojea pe margini. M-am curățat cu atenţie, cu apă rece. Era destul de bine, nu se mai vedea nimic. Am dat cu puţin alcool în locul cu pricina. A început să curgă din nou. Nu foarte tare. Am cotrobăit după o alifie, ceva. N-am găsit. Am tamponat cu un şerveţel muiat în apă de gură. S-a oprit. Apoi a început să curgă iar. Bine. Am plecat din baie.

Mi-am luat lenjerie. Aveam de ales între bleumarin, albastru aviator, albastru închis şi albastru-gri. I-am luat pe ăia albaştri. Ciorapii erau pe balcon. De ieri. Îi purtasem un pic seara. Mergeau încă. I-am luat. Aşa nu am mai avut de ales. Mi-am tras jeans-ii și cămaşa cu pătrățele. Bineînțeles că nu ştiţi care dintre ele, majoritatea cămăşilor mele sunt cu pătrăţele. Era aia scumpă, primită cadou aşa, pe nepregătite, cea pe care eu n-aş fi cumpărat-o niciodată pentru că era realmente idiot de scumpă. Avea o etichetă cusută discret pe fenta cu nasturi. Se vedea numai dacă m-aş fi scărpinat pe burtă. Nu mă scarpin niciodată pe burtă. Îmi venea bine. Îmi plăcea cum arată. Mă simţeam bine cu ea, aşa că e posibil ca preţul să nu fi fost idiot de tot. Bine. Mi-am tras balanşii pe picioare. Mi-am dat cu parfum. Mda, nu sună prea bine, dar mi-am dat, nu vreau să vă mint. Am pus în rucsac bananele. Apoi agenda, charger-ul și laptopul care rămăseseră pe fotoliu. Apoi mi-am luat jacheta navy-blue şi am înșfăcat rucsacul de laptop blue pur și simplu, dar cam purtat. Rucsacul l-am pus invers, cu breteaua stângă pe umărul drept. Încercaţi şi voi, nu mai alunecă. Era bine. Am stins luminile, am oprit televizorul. Mi-am luat telefoanele, casca, portofelul, banii mărunţi, cartela de acces, memory-stick-ul pe care îl țin în buzunar, moneda norocoasă și cutia mică, plată şi roşie care îmi stă mereu pe-aproape, nu vă spun de ce. Am băut restul de cafea, am lăsat cana pe măsuţă. M-am indreptat spre ușă. Mi-am dat seama că bananele trebuiau puse deasupra. Erau foarte coapte, urmau să fie strivite sub charger și ce mai era pe acolo. Sau poate că nu, să fim optimiști, chiar dacă optimist e uneori congruent cu lipsa de informație. La ieşire nu m-am mai uitat în oglinda de pe hol, cine știe ce mai vedeam. Am scos cheile, am deschis ușa, am băgat cheile pe partea cealaltă, am încuiat de două ori. Sucul de portocale rămăsese pe masă, desfăcut. Ei, nu era prea bun.  Așa mi-am adus aminte și de sucul curs pe jos în bucătărie. Trebuia șters. Am coborât treptele celor trei rampe, am ieşit din clădire, am parcurs gangul boltit.

Afară. Umbre se fugăreau ca apucatele prin văzduh. Se topeau către înalt umbrele, țipau umbrele cu guri cusute. Pe jos străzile se înșirau una din alta. Am apucat s-o vad din spate pe Moneypenny țăcănind din tocuri. Era ora ei. Purta, naturally, ochelarii negri, dar despre asta am să vă povestesc altă dată. Pe o bancă dormea un om al străzii cu o sacoșă mare pusă căpătâi. Mai încolo o doamnă fără vârstă cu haină de blană așeza castroane de-a lungul trotuarului și chema pe nume o javră crotaliată și supraponderală: „Nero... Nero... Haide, hai... Ți-am adus bun, haide, Nero!” Numitul Nero statea fix in mijlocul străzii și fără a acorda cea mai mică atenție chemărilor se uita, profund interesat, spre dreapta. Partea dreaptă era în partea opusă doamnei cu blană. Proțăpită la colț era madam care face pe administratorul cladirii. Femeia aceea cu trăsături în linii drepte și par de oțel strâns într-o coadă de cal. Cea care nu mă place pentru că eu n-o plac pe fiica ei posesoare de cățel. M-a urmărit lung cu privirea și a răspuns bănuitor când am salutat-o. Ciorile se roteau sus de tot în stoluri şi croncăneau cu mare agitaţie. Din când în când câte un pâlc se desprindea din rotirile acelea şi se îndepărta spre sud.

Mi-am pipăit cu degetul mare colțul gurii, se simțea o coaja de sânge uscat. Cerul se lumina albastru pe-o margine. Începea o nouă zi. Mai era ceva până-n vară. Bine.

luni, 5 martie 2018

Mâinile acestea

Aşezate în faţa mea
Văd mâinile acestea
Nelalocul lor
Cocluzii greşite
Pe trupul meu

Mâini contradictorii
Ce-ar trebui să fie
Mari, aspre, dure
Dar sunt cu totul altfel
Decât aștept de la ele

Mâinile acestea prinse
În braţe mari
Braţe de pietrar
Cu muşchi groși
Înţepeniţi pe oase

Braţele acestea ieşite
Din tors de taur
Aprig-liniștit
Piept masiv-mareic
În respiraţii adânci

Trunchiul acesta barbar
Înfipt în pământ
Cu picioare solide
Rădăcini-răsucite
De om-pădure

Acest tors compact
Ce leagă umerii
Puternic-uniţi
În spate rigid
Larg-insolit

Spatele acesta din care
Iese gâtul gros
Gât de animal
Pulsând zvâcnit
În rotiri cu tot trupul

Broșat pe gât, capul
Neanderthalian-absurd
Arcade negru-ieșite
Ochi adânci-mocnind
Bărbie pătrat-repezită

Toate acestea sunt
Ele însele adunate
Legate între ele
Imagine singulară, care
Înlătură oamenii

Doar mâinile acestea
Îmi trădează făptura
Cu degetele lor lungi
Falange subţiri
Și unghii ovoide

Mâinile acestea, palme
Gravate complicat
De om neliniștit
Încheierea greşită
A trupului meu

marți, 20 februarie 2018

Du mécanique rurale plaqué sur du vivant technologique


Aș fi vrut sa iau informația de care aveam nevoie, ca apoi să merg liniștit să mă sinucid.

Așteptam deja de prea multă vreme. În plus, seria repetată de negru-orange-alb-argintiu, spațiul cubic cu sfere luminoase în roșu-galben-portocaliu, aleator împrăștiate, panourile lucioase, fosforescente, curbe, ronde, pline cu tablete, smartphone-uri, notebook-uri, modem-uri, routere, smartwatch-uri și brățări inteligente, medii de stocare, adaptoare și cabluri, protecții și zdrăngănele îmi stăteau în gât. Toate la un loc erau tot ce putea fi mai contrastant cu iarna cenușie și uscată de afară și îmi poluau retina.

Mai mult, se lucra la un singur post din cele câteva existente, două dintre ele instalate într-un fel de consolă ca o comandă de navă de luptă peste care dădeai cu ochii de îndată ce intrai, celalalte risipite cu speranța iluzorie că se va crea astfel un spațiu prietenos. Tipul din spatele comenzii trecea prin clipe grele cu un cuplu atât de obişnuit, încât îmi este imposibil să vă dau cel mai mic detaliu în legătură cu aspectul fizic sau relativ la vestimentația lor. Doar expresia fețelor o pot recupera cumva: a ei stânjenită încercând să se lămurească, a lui semi-detașată, cu o superioritate tâmpă. Discuția se prelungea și femeia se chinuia să explice ce și cum. Era vorba de o subscriber-identity-module ajustată manual pentru trecere de la 2.FF la 4.FF (știți, sunt sigur, cum e cu treaba asta). Acum cartela era stricată iremediabil și finalmente se reușise cu succes avarierea slot-ului din telefon, la urmă crăpase și sistemul de operare al telefonului. Cheltuială, date pierdute, nenorocire mare. Era clar ca bărbatul era meșterul cel priceput care făcuse tâmpenia, dar acum afișa o poză de tipul: „Eu i-am spus, dar ea...” Femeia încă se mai străduia să-și păstreze cumpătul, dar cursul parea inevitabil: „Ați deteriorat telefonul prin intervenție mecanică voluntară, ați făcut nefuncțională cartela în același mod – sunteți buni de plată, chiar dacă aveți garanție” Îmi părea rău pentru ea. Impresia mea era că încerca să obțină ceva, orice, un paliativ, astfel încât să limiteze pe cât posibil tensiunea și reproșurile de după. Depindea dacă barbatul va rămâne vesel-supărat, caz în care vor fi doar comentarii acide sau va fi supărat-supărat și atunci cei din jur vor deveni paratrăznete. Se negocia în continuare, omul de la tejghea voia să fie amabil, dar era prea dimineață. Sinuciderea mea devenea astfel tot mai probabilă. M-am îndepărtat câțiva pași și am rămas cu spatele către ei și cu fața către strada care continua sa fie aproape goală.

Apoi luminile roșii-portocalii au filat în deschiderea ușii de sticlă prinsă în cadrul ei eloxat și înăuntru a intrat o femeie. Părea în vârstă, i se vedea doar fața rotundă, cu obraji plini. Purta o căciulă gros-croșetată trasă peste o basma lăsată jos pe frunte și legată la spate strâns de parcă era o cască de înot. Avea o haină lungă și groasă, croită bărbătește, de sub care îi ieșeau pantalonii largi și prea lungi. Încalțările-i erau uriașe pentru o cineva atât de puțin înalt. N-am vrut să mă gandesc care era dimensiunea acelor încălțări foarte late și cu talpa extrem de joasă. Și nici n-am vrut să mă gândesc care era motivul pentru care îi trebuiau ghete așa de mari. A trecut pe langă mine, a zis un „'mnă ziua” moale, cu „a”-ul final aproape dispărut, și-a plimbat într-un mod curios capul de la stânga la dreapta inspectând incinta, apoi s-a dus către cei de care am povestit mai devreme și a încercat să zică ceva. Dar omul de acolo a lansat în ritm rapid un „Aveți rabdare să termin aici” și ea a rămas nehotărâtă pe loc.

Din spate, de undeva de dincolo de panotajele, expozeurile și rafturile cele minunate, a mai apărut cineva de-al locului. O femeie care ar fi putut fi luată de adolescentă, daca nu i-ai fi văzut ochii care păstrau, în planul doi, un fel de gravitate, dacă nu ai fi observat o cută aproape invizibilă la colțul gurii și n-ai fi fi băgat de seamă mâinile care, deși mici, fine și calme, transmiteau că persoana din fața ta e un om cu responsabilități și care nu-și cruță puterile. În rest toate îi erau de foarte-tânără-femeie: păr tăiat scurt, ten creol și luminos, tors suplu prins în cămașă albă-pensată-descheiată la doi nasturi, coapse mignone în jeanși negru-ajustați-brodați discret pe șold cu siluete de păsări, cizme moi pe jumătate descheiate și răsfrânte, zâmbet limpede, neforțat. S-a instalat pe scaunul acela înalt de la al doilea post de luptă și a decretat cu capul un pic inclinat și surâzând: „Haideți și aici”.

Dar bineînțeles că pe adolescenta-adultă n-o văzusem numai eu, ci și femeia cu picioare uriașe care a facut trei pași, mi-a „tăiat fața” și i s-a adresat înfundat. Zâmbind puțin stânjenit femeia în cămașa albă m-a întrebat din ochi și eu i-am răspuns la fel „Nu e nicio problemă”, iar ea s-a aplecat către clienta ei „Ia să vedem, cu ce vă ajut?”  Voia să plătească un abonament de telefonie, da' mai voia ceva (și se vedea că acesta era obiectivul principal), că: „Doamnă, eu ce fac? Că am luat o tabletă de doi ani... și am dat o gramadă și am plătit abonamentu' dă pomană... că așa e cu nepoții, vrea să le iei și să le dai, da' la muncă nu pune mâna...”  Se putea, trebuia verificată perioada de valabilitate a contractului și gata, era simplu. Batrâna a răsuflat și obrajii-i s-au colorat a bucurie. Și ușurată, în timp ce camașă-albă verifica ceva prin comanda de navigație, mi-a zis direct mie: „Măcar dacă s-ar fi folosit dă ea, da' așa ce folos, că nimic...”  „Câți are nepotul, doamnă?”„Păi, acu' e pe nouă...” „Și i-ați luat o tabletă așa scumpă la nici șapte ani? Ce făcea cu ea, la școală, ceva?”„Nu, domnu', ca nu era la școală. Și or'cum a doua zi, după ce i-am luat-o, i-a cazut jos, lângă roata căruții ș-a trecut peste ea și gata, s-a stricat.” Căruță, car' va să zică... Și când să mai zic ceva, jeans-brodat-pe-șolduri a pus o hârtie în fața femeii și a zis: „Completați aici ca să putem închide abonamentul” Și în fața panicii abia ascunse a bătrânei: „Așezați-vă la masa aceea, completați ce puteți și vă ajut eu. Termin cu domnul și vin. Luați pixul ăsta”.

La mine a durat fix trei minute și-aș mai fi stat. Da. Oamenii sunt ciudați. Deci și eu. Am ieșit în iarna cernută din cerul cenușiu și prin geamurile mari și fumurii am vazut o siluetă albă și suplă aplecată deasupra alteia întunecate și ghemuite. Amândouă șterse, lipite, palid-risipite printre lumini globulare roșii, galbene, portocalii.