marți, 9 aprilie 2019

O dimineaţă urmuziană (sau cum să înoți iepurește)



Dominde stătea la o masă, aşezat comod pe scaunul în formă de locomobil. Din locul său îşi putea întinde picioarele până pe malul celălalt, unde două femei, una cu spatele şi alta cu faţa, îşi făceau confindențe roz şi îşi şopteau necuviinţe în gura mare.

Tocmai atunci, adică în momentul în care picioarele lui mai-mai să atingă mâlul călduţ al ţărmului pe lângă care, de-a curmezișul, curgea râul, trecu o reprezentantă a comisiei de egalitarism de gen si sufix care oferea spre vânzare foi veştede de leurdă, batiste de hârtie velină şi flori de primăvară în buchete, legate cu fâşii de ziare trimestriale vândute la bucată.

În aceste condiţii intolerabile, dar greu de acceptat, el o chema grabnic la sine pe reprezentantă. Și în virtutea faptului că deţinea unele terfeloage fără coperţi, moştenire și cutumă de familie, îi ceru să îi vândă nici mai mult nici mai puţin decât două mănunchiuri de flori, unul alb şi unul galben. Reprezentanta se izmeni o vreme şi invocă dreptul său la inalienare, autodeterminare, indivizibilitate şi alfabetizare. Dar în fața avântului necontenit, a afirmării consecventului şi a apelului la probabilitate, fu de acord să vândă, non sequitur, cu condiţia ca transferul să se facă pe loc, fără intermediari şi consultanţi.

El numără atunci banii, paisprezece monede mari de culoare alamei conclite şi unsprezece monede mici de culoare alb-mătuit. Şi mai ceru, în virtutea perioadei din an în care se afla el însuşi, ca reprezentanta să ducă buchetele celor două femei pe care le zărise şi care acum îşi curăţau una alteia paietele albăstrui de pe umeri. Îi mai dete instrucțiuni precise ce să dea şi cui să ofere. Apoi strigă cu putere pentru ce trimite florile. Și anume pentru vestmântul cu imprimeu de leopard al uneia şi pentru ochii aproape limpezi ai celeilalte. După toate acestea scotoci în desagă, scoase scobitorile şi cu douăzezi şi patru dintre ele clădi un gard de saivan jur-împrejur, în semn de protest că nu putuse sta liniştit la masă.

Cum dimineaţa era spre mijlocul sfârşitului, liniştea se instalase peste piaţa longitudinală și aproape că îi era rușine de excesele de mai înainte, Dominde își trase picioarele din râu, renunțând astfel la acest excelent exercițiu nataționist. După care plecă spre propria locuinţă unde avea de de gând să se stabilească și unde se anunţase oricum o revizie generală a cărţilor de vizită pe care locatarii şi le fixaseră pe uşi.

duminică, 10 februarie 2019

În lift (poveste într-un singur act)

Personaje:
Doamna, Bărbatul (aproape figurant)

Decor:
Interiorul unei cabine de lift destul de moderne (crom,  inox, oglinzi)), văzut din afară. Pe perete, în dreapta ușilor culisante deschise ale liftului, se vede un mic panou de afișaj cu  un „10” luminos, roșu. În interior, alt panou, cu butoane mari, rotunde (sau patrate, tot aia e), cu cifre roşii şi săgeţi, se vede bine în dreapta. Cabina va fi deschisă pe durata piesei, dar cifrele roşii se vor succeda pe ambele panouri ca şi cum liftul ar fi urcare. Deocamdată niciun buton nu e luminos.

Indicaţii cu privire la personaje:
Doamna - frumoasă, genul care ar fi putut câștiga cu uşurinţă un concurs de frumuseţe, dacă nu ar fi fost atât de comună. Par pieptănat strans-lipit în jurul capului şi apoi lăsat în coadă până la mijlocul spatelui. Îmbracată și machiată bine, poate puțin prea vizibil: fustă scurtă neagră, ciorapi negri, pantofi negri, ruj foarte roşu, în ton cu jacheta de piele strânsă peste pieptul generos.  Ochi strălucitori. Nu foarte tânără.
Bărbatul - ins de vârstă, condiție și trasături neprecizate, înălţime peste medie, solid, tuns perie, uşor grizonat. Îmbrăcat într-un costum comod, gri. Cămaşa gri deschis, cravată gri închis.

În scenă intră întâi Bărbatul, se opreşte în fata liftului şi face gestul de apăsare pe butonul de chemare. Îşi ţine mâinile în buzunare, aşteptând. Cifrele de pe panoul mic de afară descresc: 9, 8... cele din inerior răman stinse.
Intră Doamna. Merge atent. Se apropie. Îşi ţine poşeta cu amândouă mâinile, spânzurată în dreptul genunchilor. 6, 5, 4...

Bărbatul (cu voce timbrată, joasă): Sărut mâna.
Doamna (în vârful buzelor, şoptit, zâmbind): Bună ziua.
Doamna continuă să zâmbească şi îl priveşte pe bărbat. Bărbatul o priveşte şi el.
3, 2, 1... se aprinde butonul cu cifra „0”, semn că liftul a ajuns la parter. În interior se aprinde cifra „0”.  
Bărbatul face un gest de invitaţie. Doamna intră în lift şi în trecere apasa butonul cu numărul „9”, butonul rămâne aprins. Bărbatul intră şi el şi apasă butonul „7”. Și acesta se aprinde.

Doamna: Vai, ar fi trebuit să vă întreb...
Bărbatul: Nu e nimic, doamnă.
Doamna: Oricum... M-am grăbit.
Bărbatul: Liftul acesta ţine minte toate comenzile. Va opri la şapte. Şi chiar dacă nu opreşte... nu-i nimic.
Se stinge „0” afară și înăuntru. Se aprinde cifra „1” afară. În interior se aprinde cifra „1”, cifrele „7” şi „9” rămân aprinse.
Doamna: A... (îl priveşte cu simpatie şi îi surâde cu ochi şi mai strălucitori)
Bărbatul: Nu vă faceţi griji. (zâmbeşte)
Doamna (în gând): Ce tip politicos... şi ce solid! Trebuie sa fie tare de treabă...
Se stinge cifra „1” afară și înăuntru. Se aprinde cifra „2” afară. În interior se aprinde cifra „2”, cifrele „7” şi „9” rămân aprinse.
Doamna: Mulţumesc, sunteti drăguț.
Bărbatul: Doamnă, eu vă mulţumesc.
Se stinge cifra „2” afară și înăuntru. Se aprinde cifra „3” afară. În interior se aprinde cifra „3”, cifrele „7” şi „9” rămân aprinse.
Doamna (în gând): Nu mai zice nimic...dar ce drăguţ a fost când a zis „eu vă mulţumesc”...
Se stinge cifra „3” afară și înăuntru. Se aprinde cifra „4” afară. În interior se aprinde cifra „4”, cifrele „7” şi „9” rămân aprinse.
Doamna: Nu ştiu de unde ştiam că veţi coborî la „7” (doamna nu sesizează uşoară contradicţie din propria frază)
Bărbatul: Probabil am mai luat liftul împreună, doamnă.
Se stinge cifra „4” afară și înăuntru. Se aprinde cifra „5” afară. În interior se aprinde cifra „5”, cifrele „7” şi „9” rămân aprinse.
Doamna (în gând): Asta nu zice nimic din proprie iniţiativă, deși pare de acțiune... (ochii îi strălucesc minunat)
Doamna îşi trece poşeta pe un braţ. Cu mâna cealaltă îşi scutură o scamă imaginară de pe piept.
Se stinge cifra „5” afară și înăuntru. Se aprinde cifra „6” afară. În interior se aprinde cifra „6”, cifrele „7” şi „9” rămân aprinse.
Doamna (în gând): Măcar să facem cunoştinţă...
Doamna îşi ridică puțin bărbia şi îşi desface pe jumătate fermoarul jachetei. Acesta se deschide cu zgomot metalic. Doamna îşi ridică privirea şi îl suprinde pe bărbat uitându-se la ea. Zâmbeşte cu oarecare satisfacție, vrea să miște puțin lucrurile.
Doamna: Mai aveţi puţin şi coborâţi.
Bărbatul: Da, am și ajuns.
Se stinge cifra „6” afară și înăuntru. Afară se aprinde cifra „7”. Se stinge cifra „7” în interior. Cifra „9” continuă să rămână aprinsă.
Bărbatul: Sărut mâna, doamnă.
Doamna: La revedere...
Bărbatul iese din cabină, dispare prin stânga scenei.
Doamna rămasă în lift, priveşte contrariată în public.
Doamna: Ce bădăran!

Cortina.

luni, 14 ianuarie 2019

Piesă neterminată cu 5 povești în oglindă și bis


Decor

Aerul e incarcat și umed, iar norii josi se ghicesc ca niște pete de cerneala pe cerul de fonta. Aud picuri căzând lung și lovind caldarâmul, zidurile și acoperișurile vechi. Vâjâie în jgheaburi apa scursă de pe țigle decolorate și table pe jumatate ruginite, se nasc râuri mititele în margini de rigole, se îneaca în ea îmsăși, cu zgomot atavic, în grătare murdare de canal. Norii se frământă și se înalță dinspre miază-noapte. Acolo, pe orizontul de oțel ars sunt dealuri acoperite cu păduri, cu pante repezi și miros iute de frunze așternute în straturi groase. Acolo apa se prefiră printre trunchiuri drepte și crăpate, se adună în adâncituri, se revarsă peste margini de iarbă, se scurge în repezișuri prin văi înguste cu maluri de pământ roșu amestecat cu pietre sure si albe, cu rădăcini agonizând ieșite înafară și trunchiuri mâncate de vremi.

Cerul se lasă mai mult, îi simt greutatea și zbaterea implacabilă. Șuvoaie de apă se prăvale peste lume. Ziduri, acoperişuri şi străzi se amestecă încet cu ploaia aceea şi curg laolaltă în sunet metalic.Toate devin un pustiu deșert de culoare, îndepărtat şi chemător.  Îmi apropii ochii de sticla irizată, argintiu şi violet şi încerc să văd dincolo de vălul acela de întuneric lacustru. Dar fereastra mea e rece, îngheţată şi impersonală.

Țintuit de noapte, ploaie şi gânduri, întorc capul către celălalt întuneric, cel din cameră.

Ea
Ea doarme în pat cu pletele revărsate peste perne, respiră profund şi are ochii un pic strânşi ca atunci când nu vrei să te trezeşti. E acolo, cufundată în somn, ruptă de lumea mea, parcă fără putinţă de trezire. Timpul se înșiră netulburat în locul unde stau nemișcat, am sentimentul că rămâne ceva nefăcut, neterminat, poate e tocmai acest somn dus dincolo de mine. O văd acolo, se încruntă vag prin somn.

Mă mișc si ea deschide ochii şi mă vede proiectat în dreptunghiul negru-luminat al ferestrei. Își întinde mâinile, geme uşor, mai geme o data, mă întreabă ce faci, nu fac nimic. Se ridică pe jumătate şi sânii frumoşi ii lucesc ferm în lumina puţină reflectată de plafon. Își trece mâna prin păr şi spune că vine repede înapoi. Apoi se dă jos din pat cu mişcări lente, pe jumătate adormită, pulpele goale i se zbat o clipă într-o margine de cearceaf, se eliberează, pornește încet către baie cu părul curgându-i pe umeri. Trece o mică veşnicie până a ajunge la uşa camerei şi în toată această vreme părul îi curge continuu pe umeri, inundând spațiul din spatele ei. Sânii i se mişcă lent în ritmul paşilor, spintecă întunericul de dinaintea ei lăsându-l să-i curgă lung peste piept, abdomen, şolduri şi coapse. Pășește luminată pe jumătate, ca primul pătrar al unei luni suple şi aţâţătoare, trece peste prag dintr-o dată, parcă nici n-ar fi fost. Aud uşa de la baie închizându-se şi mai apoi sunetul apei curgând dincolo de pereţii întunecaţi.

V-am spus că are niște ochi migdalaţi și că ochii aceștia râd o dată cu proprietara lor? Că se bucură o dată cu ea de întâmplări povestite pripit, împletite cu râsete lungi și pline? Că privirile ei de cafea se topesc de plăcere din lucruri mici și că are mereu râsul acela ușor gâlgâit, moale, prelung, întreg. Același râs când îmi povestea scena pe care o văzuse într-un mic magazin. Mirare, veselie şi deplină înțelegere.  Văzuse o femeie, cu cizme de piele până peste genunchi şi rochie foarte scurtă, cu părul tapat, platinat. Poate nu i-ar fi atras atenţia până la urmă dacă nu ar fi desfăcut și mâncat o  ciocolată între rafturi, mereu atentă să nu o vadă cineva.  Ei îi plăcuse într-un fel acea faptă de copil, se amuzase copios şi într-un fel se făcuse complice. Si bucuria îi era la fel de complice.

Câteodată are tresăriri de emoție nelegate de ceva anume, ca acele cuvinte calde, adânci şi profunde pe care mi le-a trimis într-o zi obşnuită, la o oră fără semnificaţie. Mi-am imaginat-o cum a scris cele câteva cuvinte pe care le-am păstrat, aşa aşezate ciudat, inversate în două fraze simple care îmi spuneau poveşti cu minuni şi cu mine. Ce sentiment trebuie să fi străbătut pieptul şi ochii ei când a scris, cum va fi vibrat atunci.

Chiar şi mâncarea avea un gust special pentru noi doi când eram împreună, amestecuri de ierburi şi frunze în nuanţe de verde şi roşietic, fructe și vieţuitoare exotice luau gust de femeie în farfuriile albe şi strălucitoare, iar tacâmurile de metal greu nu făceau decât să elibereze mirosurile şi gusturile acelea crude, gusturile ei.

Ea se bucura cu exclamaţii când vedea o prăjitură învelită în straturi de ciocolată fină. Bucuria ei încălzea atmosfera şi prin aerul plin de mireasma cicolatei vedeam siluete suple de oameni roşii şi copaci de junglă în verde crud, auzeam ţipătul maimuţelor și al păsărilor, simţeam vântul încărcat de mirodenii de pe ţărmuri calde. 

Toate acestea mi le adusese o dată cu o lume pe care am simţit-o pentru mine, lume în care mi-am trăit sentimentele, senzaţiile, placerile. M-am bucurat de fiecare minut, de fiecare gest.

Eu eram acolo şi acolo era şi ea, iar lumina ne îmbrăca pe amândoi deopotrivă.


*

Ma desprind de gânduri şi de fereşti reci şi mă îndrept către pat trecând prin valuri de întuneric lipicios şi învolburat de trecerea fetei. Mă lovesc de marginea patului înalt, înecat în perne şi cearceafuri. Mă las să cad între ele şi simt căldura celuilalt trup ridicându-se încet şi pierzându-se în noaptea udă. Apa curge mereu dincolo de pereţi prin care s-a topise ea şi îmi imaginez trupul ei cum îşi pierde contururile în jeturile de apă argintie, irizată de lumina crudă căzută din tavan. Aud apa oprindu-se și în dreptul uşii deschise a camerei întunericul se destramă în fâşii de nichel venite dispre baie. Aud ca prin vată paşi. Îmi întorc privirea către cadrul argintat al uşii şi aştept, însoţit de şuierul ploii, să apară fata.
 
*

Prima poveste din oglindă
Ea stătea pe canapea, cu picioarele strânse şi mânca o pară ce părea cenușie în lumina săracă din jur.  Bărbatul îşi atinse falca, îşi frecă ochiul stâng care era un pic mai închis decât cel drept şi îi povesti fetei cum într-un magazin din centru o femeie grasă, îmbrăcată ţipător desfăcuse febril o cutie de ciocolată şi o mâncase pe toată, acolo între rafturi. Ea zâmbi și ascultă mai departe cu ochi-i alungiți și oblici pierduţi în fereastra neagră şi albă a apusului. 

A doua poveste din oglindă
Ochiul lui mai închis statea cazut, atent să îi scrie ceva fetei. Gura cu buze ciudat răsfrânte stătea închisă strâns în timp ce îşi alegea cuvintele, iar cămaşa lui neagră şi cenuşie şi peretele alb din spate îl făceau să arate ca un desen bidimensional. Cuvintele scrise erau  aşezări un pic paradoxale, cu antepuneri vorbind despre minuni. El își aplecă mai mult capul şi scrise mai departe. Ea citi vorbele calde si le plăcu . Câțiva monştrii albi şi negri rămaseră ascunşi prin colţuri.

A treia poveste din oglindă
Fata îşi aşeza pletele după ureche şi îşi apleca nehotărâtă furculiţa în amestecul crud din farfurie. Broboane fine şi cenuşii de sudoare străluceau pe fruntea bărbatului din fața ei.  Luă mâna stngă a fetei şi aşteptă până ce ea se opri din ceea ce făcea cu furculiţa. O mângâie și îi spuse lucruri anume. Ea îşi ținu mâna în mâna lui o vreme și îl ascultă răspunzând moale din când în când. Apoi și-o  trase ca din nebăgare de seamă și își așeză degetele pe paharul aburit plin cu lichid verzui în care se amestecau gusturi acide și mentolate. Seara lasă umbre lungi şi decolorate peste toate.

A patra poveste din oglindă
Ochii fetei străluceau în timp ce desfăcea ambalajul cu benzi negre şi platinate.  Exclamaţia de surpriză încălzi inima bărbatului. Părul lui scurt, rar și ţepos era ciudat pus în evidenţă, ca un nimb,  de  lumina albă şi palidă venită drept din spatele lui. Se aplecă spre ea, fata se strânse un pic, dar el reuşi să îi atingă gâtul cu buzele. Mirosul de ciocolată învălui pentru o clipă atmosfera gri. Fata îşi umezi uşor buzele, luă cu furculița o bucată în care se amestecau straturi cremoase, le strivi între limbă și cerul gurii şi bărbatul se topi în aerul luminat de glazuri negre, albe si argintii.

A cincea poveste din oglindă
Ochiul lui se zbătea puţin, aştepta răspunsul ei. Fata îşi dorea să nu fie nevoită să spună ceva.  Lucrurile puteau curge pur și simplu, fără angajamente și promisiuni, oricum greu de ținut. El o privi, îl privi și ea. Șuviţele de păr îi cădeau peste sprâncene arcuite, pantoful cenuşiu cu toc înalt oscila agățat pe degete, piciorul cambrat se legăna ușor plictisit, arătând mai calm decât era de fapt în matasea cenuție a ciorapului. Pereţii alb perlat şi mobilierul închis la culoare accentuau lipsa de perspectivă. Turnurile de sticlă vibrau lung în așteptare.  Și fata nu răspunse nimic până la urmă . Lumina din jurul lor plecă încet și se duse să se aşeze pe podelele întunecate.

*

Bis
Paşii umezi se aud lipiți de gresii, sunt lângă uşă. Aștept să o vad trecând peste prag. Îi voi spune fetei ce gândesc în această noapte în care planeta se îneacă în propriile ei ape.

Dar silueta care se desenează brusc în dreptunghiul cețos, slab luminat, e diferită și abia îmi opresc un strigăt.

De pe prag un bărbat necunoscut, gol, mă priveşte mut.

Ochiul sau stâng, un pic mai închis decât celălalt, îi tresare nervos. Gura cu buzele ciudat răsfrânte e deschisă într-un fel de mirare, fruntea înaltă de calviție îi luceşte în negru şi cenuşiu, iar părul scurt şi ţepos de pe creştet se profilează nimbat de o lumină necunoscută și albă ce vine de nicăieri. 


vineri, 7 decembrie 2018

Zboruri de noapte


Dumnezeule, cât e de mare!

Întunericul de lapte cafeniu se rotea în spirale, agitat de imensul fluture de noapte ce părea să atragă în forma lui moale, neagră, toate resturile de lumină ce bălteau spre mijlocul tavanului. Cu aripi de pâslă se agita în cercuri flasce, trigonometrice, largi, apoi strânse brusc, cu lovituri gelatinoase în plafon, ca apoi să se lărgească iar spre peretele apropiat.

Trebuie să îl prind, ce specie o fi de e atât de mare?

Stam gol în pat şi urmăream fluturele ce semăna cu două palme negre unite la bază, zbătându-se în spaţiul acela circular, în zborul acela al lui, lăsând urme de funingine târâte curb prin ochii mei încețoșați.

Tebuie să îl prind, fluturele ăsta e rar, prea mare ca să fie adevărat...

Fluturele prindea viteză, cercurile erau din ce în ce mai vălurite şi mai bezmetice. Mişcarea aripilor se auzea în fâlfâit organic.

Niciun fluture nu poate zbura așa... O sigur că e prea mare ca să fie adevărat. Liliac!

Pielea mi s-a strâns toată. Am sărit ca un arc, aşa gol cum eram, am închis uşa dinspre hol și am aprins lumina. Liliacul s-a lovit din nou de tavan, monstruos în non-culoarea şi în tăcerea aceea a lui. Cercurile s-au rupt şi a început un zbor săgetat prin colţuri şi margini, cu schimbări de altitudine, cu ţâşniri şi căderi bizare.
Prosopul cu care venisem de la duș în seara precedentă stătea aruncat pe fotoliul de lângă uşă. Dungile lui albe şi portocalii se înnodaseră inform. L-am luat repede şi l-am răsucit pe toată lungimea de două ori. Apoi am început să vânez animalul rătăcit cu speranţa că nu va fi nevoie să îl lovesc, că va nimeri uşa deschisă a logiei şi de acolo se va zburătăci în noapte prin fereastra căscată prosteşte în căldura nopţii de vară. N-aş fi vrut să văd tegumente negru-solzoase şi un trup de şobolan zdrobite într-un ghem amestecat cu sânge pe vreun perete.
Liliacul zbura dement prin toată camera, când coborând până aproape de podea, când urcând în tavan, înnebunit să scape din capcana luminoasă a camerei. Am făcut câteva mişcări fără convingere cu prosopul. Dar şi dacă aș fi încercat să îl lovesc, n-aş fi reuşit. Zborul lui disperat semăna cu mersul rapid al şobolanilor tereştri, rapid, furişat, neliniştitor. Am mai lovit de câteva ori. Fără niciun rezultat. M-am enervat şi am lovit mai energic şi mai des. Degeaba. Cubiculul de cinci pe cinci pe trei metri al camerei era suficient de mare ca eu să nu ajung la mamiferul acesta zburător. Eram ridicol. Gol, în mână cu un prosop mare, încă umed, pe post de armă. M-am înfierbântat şi am început să alerg prin pat, să sar peste fotoliu, să izbesc în stânga şi în dreapta cu prosopul rigidizat de răsucirea dublă. După căteva minute de vânătoare ciudată, am simţit totuși că arma mea improvizată a lovit ţinta. Am căutat să văd unde căzuse. Stătea pe parchet, lângă draperia mea roşie, cu aripile strânse, având dimensiunea unei palme cu degetele întinse. Nu era negru, adică aripile erau negre, dar trupul era acoperit cu blană maron închis, ca un pluș scurt şi moale. Stătea adunat şi mă privea cu ochi mici și strălucitori ca două perle de antracit. Deși nu se mişca deloc, mi-am dat seama că fusese atins numai superficial, suficient însă să îi curme zborul smintit. Îşi tremura urechile şi ochi-i sclipeau.

Trebuie să îl iau de acolo şi să îl scot afară.

M-am încrâncenat tot. Am lăsat prosopul să cadă. Nu eram în stare să pun mâna direct pe el. Nu m-am gândit nicio secundă să caut o mănuşă. Uitasem de tot că sunt gol, privirea mi-a căzut pe cele câteva şerveţele de masă rămase de seara. Am desfăcut unul, era dublu, destul de mare, un pătrat cu latura de peste treizeci de centimetri. L-am luat și m-am apropiat de liliac. Și-a mişcat capul câţiva milimetri apoi a rămas nemişcat. Am pus deasupra lui şerveţelul şi am luat animalul în mână dreaptă fără să văd foarte bine cum şi cât l-am apucat. Era un pic mai mare decât palma strânsă şi când l-am ridicat am auzit un chiţăit slab, ca un foşnet. Putea fi doar o părere. Liliacul nu se mişca. L-am întors să îl văd mai bine, se vedeau aripile membranoase, cu braţul rozaliu răzbătând prin pielea neagră a unei aripi ce atârna un pic, cu gheara primei dactile ieşită în afară. S-a mişcat mai mult şi mi s-a părut că îi văd dinţii albi mărunţi şi ascuţiţi. Piciorul din spate semăna mai mult cu o mână minusculă şi tuciurie de maimuţă. Bobițele strălucitoare ale ochilor sclipeau de sub fruntea teşită, urechile mari, orientate în față, puternic inervate, tresăreau. S-a mişcat din nou, mai puternic, şi am simţit o înţepătură undeva în palmă. M-am repezit la fereastra logiei. Am vrut să îl arunc afară, dar m-am gândit la pisicile şi câinii care noaptea făceau trasee misterioase în jurul clădirii. L-am întors şi l-am aşezat departe în lateral pe pervazul ieşit mult în afară. Am închis fereastra, am strâns şervețelul în pumn şi l-am îndesat în sacul de gunoi pe care urma să îl arunc dimineaţă. M-am uitat în palmă. Nu se vedea nimic. Undeva la baza palmei parcă era un punct mai roşu, dar putea fi orice, nu simţeam nimic acolo.

Prosopul cu dungi... ma ocup mâine de el.

Am scos un prosop curat.
Am alergat la baie şi am lăsat apa fierbinte să curgă mult timp peste mine. Gelul de duș de culoarea petrolului părea foarte potrivit. Am stat mult şi sub apă rece. M-am şters atent şi am pus prosopul pe uşa deschisă a cabinei. Am căutat un tricou curat şi comod şi mi-am pus o pereche de boxeri albaştri în carouri. Pânza subţire şi rece avea ceva calm.
M-am dus la fereastra dincolo de care aşezasem animalul. Liliacul meu se mişcase două palme spre colţul îndepărtat. Făcea mişcări cu picioarele din spate, dar nu se mai deplasa.
M-am băgat în pat. Era cald. M-am mişcat dintr-o parte în alta a patului preţ de jumătate de oră, poate.

Nu te mai ia somnul, vânător prăpădit?

Nu mă lua şi m-am dus din nou în logie. Liliacul plecase. Sau căzuse. Am preferat să cred că pur și simplu își luase zborul.
M-am întors în pat. M-am lungit şi mi-am pus mâinile sub cap. Era foarte comod. Plafonul rămânea liniştit. Mi-am amintit de serile copilăriei la bunici şi de zborurile haotice pe care le vedeam pictate pe cerurile apusurilor târzii de vară, zboruri de ființe pe care, atunci, nu le puteam vedea de-aproape.
Am adormit.

Întâmplarea din acea noapte a rămas ca o poveste aiurită, aproape idioată. Și aşa am şi păstrat-o, căzută cumva în uitare până într-o altă noapte pe cale să se transforme în dimineață timpurie.

În noaptea-spre-dimineaţ-aceea, la vremea când stelele sunt încă pe cer în plină putere şi nici gând să se pălească făcând loc zilei, eram cu albastra mea aşezaţi amândoi sub un dublu cerc de stejari şi castani ce se împleteau unii pe alţii în jurul rondului pavat cu piatră cubică. Am deschis haionul şi acesta, în ridicarea lui, s-a proptit în crengile mai joase ale unui castan. Am aşezat în portbagaj geanta de voiaj şi rucsacul unde îmi înghesuisem uneltele mele de muncă şi alte câteva lucruri necesare unei zile obişnuite. Am lăsat maşina deschisă şi am privit stelele strecurate printre crengi cu frunze late. Cerul sclipea ciudat, parcă fierbea. O fierbere rece, microscopică

O fi fierberea microscopică, bătrâne, dar se petrece la scară cosmică, totuși,.
Am zâmbit. Stelele clipoceau mărunt și indiferent.

Am apucat mânerul şi am trântit haionul care s-a închis cu zgomotul său înfundat. Apoi m-am urcat la volan şi am închis portiera, pornind în același timp motorul. Atunci am simţit căzând ceva de pe bord şi alunecând de-a lungul piciorului drept. Cel puțin așa păruse, deși nu îmi aminteam să fi avut ceva pe bord. Nu pun acolo nimic, oricum nimic care să aibă dimensiunea şi greutatea pe care părea să le aibă obiectul căzut.

Ce-o fi fost? Din poziția asta nu pot vedea, o să mă uit mai târziu.

Dar mă sâcâia gândul şi o sută de metri mai încolo am oprit maşina şi am bâjbâit cu mâna întinsă pe sub bord către covorașul de cauciuc. Nu ajungeam şi mi-am dat seama că pot căuta mai bine doar coborând din maşină. Am deschis portiera. Când încă eram cu mâna stângă pe zăvorul portierei pe jumătate deschise şi cu dreapta tot încercam să dibuiesc ceva, am simţit mai întâi atingerea moale şi apoi am văzut limpede liliacul ţâşnind de sub bord prin spaţiul deschis al uşii. Nu era prea mare, zbura în felul acela fractalic. S-a pierdut imediat în coroanele copacilor, coaroanele jumătate luminate de felinare roșietice, jumătate scufundate în beznă.

Am închis încet uşa maşinii. Am pornit motorul.
Liliac... al doilea... coincidenţă. Or mai fi fost și până acum şi nu i-am văzut sau nu i-am ştiut?

De atunci, de după acea noapte-dimineaţă, am fost mai atent la zborurile acestea aproape invizibile. De atunci am tot văzut lilieci în preajma mea. Serile calde sunt săgetate silențios de lilieci mai peste tot pe unde îmi port pașii. E destul să mă opresc undeva pe seară, că deasupra, umbre negre, tăcute şi moi, se zburătăcesc dement. Mi-am montat plase şi am grijă să închid bine ferestrele. De câte ori deschid o uşă care comunică cu exteriorul, mă uit cu luare aminte deasupra și mă asigur că nu coboară ceva spre mine. Dar adevărul e că de-o vreme îmi pasă din ce în ce mai puțin de asta. M-am obișnuit cu ideea și serile îmi caut cu privirea companionii ca pe ceva de la sine înțeles și perfect natural.

M-am întrebat adesea de ce s-au intîmplat toate acestea și de ce continuă să se întâmple. Dar de vorbit, nu am vorbit cu nimeni și nu am povestit nimănui nimic. Deși sunt tentat. Astă seara mai mult decât altă dată. Nu știu de ce.

Fata de lângă mine este o fată obișnuită, tănără și frumoasă. Sau este într-un singur fel din cele două și celălalt nu mai contează sau vine pur și simplu de la sine. Vorbește bogat, construiește fraze lungi și ronde. Îmi place asta. Am ieșit din bar și împreună am traversat strada ce urca domol. La dorința ei am intrat în bătrânul parc. Am mers fără țintă pe alei aproape ascunse de arbori. Tușe de cărbune, alungite și repezite, s-au încrucișat efemer peste noi. Ne-am aşezat pe o bancă. Ştiu bine că deasupra mea aerul e populat de fiinţe întunecate, moi şi agitate. Dacă i-aş vorbi despre ce cred că s-a întâmplat cu mine ar crede că-s nebun. Aşa că tac.

Fata continuă să vorbească şi mă priveşte în ochi.  Înfiorată, cu mâna în mâna mea, îmi spune că noaptea aceasta e nemaipomenit de frumoasă. O trag ușor spre mine. 

Îi aud arterele palpitând fierbinte sub pielea translucidă, îi percep mirosul delicat al gâtului.

Draga mea... va fi o noapte extraordinară.

Cerul de deasupra fierbe rece, negru şi tăcut.





joi, 11 octombrie 2018

În echilibru


Vă puteţi imagina o seară rece, într-un parc pustiu, cu un cer ca sticla ciobită deasupra, cu arbori mari, îmbătrâniţi, cu frunze ruginite sunând a metal? Vă puteţi gândi că în acel parc se află un restaurant micuţ şi circular pus jumătate spânzurat peste albia unui torent care e torent doar cu numele? Mai mereu secat, curge la vreme de toamnă prin troiene de frunze, apăsat de ceţuri, iarna se odihnește îngheţat sau doarme neştiut sub zăpadă. Vă mai puteţi imagina interiorul acelui mic restaurant, gol cu desăvârşire de oameni, cu mese şi scaune de lemn întunecat, cu canapele mici verde-malachit, aproape lipite de ferestrele orbite de întunericul crescut din valea vechiului torent? Vedeţi luminile puţine liniate orizontal printre paharele goale lucind pe fetele de masă aruncate îngust-oblic pe tăbliile masive? Şi pereţii de culoarea salviei frisonați în straturi verticale de aer palid? Şi ferestrele panoramice ce se aburesc încet-încet?


Atunci puteţi vedea şi fata aşezată drept pe unul din scaunele acelea, privind larg şi neascuns către mine, cel aflat în faţa ei. Îi vedeţi faţa creionata precis în tonuri de bronz ivoriu, îi puteţi vedea fruntea şi bărbia netede şi precise? Şi ochii mari, de jad, licărind a întrebare? Mâinile îi stau cuminţi adunate pe cana de ceai, dar vedeţi că sunt străbătute de fiorul acestei seri reci şi goale? Și îi vedeți gura cu buzele pline, strânse, uscate de tăcere? O vedeți cum îşi întoarce privirea târând în păr lumina ce se agăţase acolo? Și cum se face gol în locul unde o clipă mai înainte părul nimbat în aur şi cupru aduna razele puține? Aţi auzit-o acum spunând că o să plece şi o să plece singură, căci nu mai are rost să mergem împreună pe aleile părăsite, dacă o dată ieşiţi la drum fiecare o ia pe calea sa? Atunci aţi auzit şi când mi-a şoptit că a obosit ca numai ea să aibă aşteptări şi că în aşteptare nu e nimic rău, că merită să le ai şi că ele, aşteptările, sunt frumoase tocmai pentru că sunt ceea ce sunt, aşezate aşa în suflet? Atunci aţi văzut şi că eu nu am zis nimic şi că ea s-a uitat lung-aprins la mine? Dar aţi auzit şi când a mai spus ceva, întorcându-și capul într-o parte, cu ochii ca flăcările trecând prin geamurile fumurii?


Fii tu aşa tare! Să nu ceri la nimeni, să nu aştepţi niciodată nimic. Să fii fără aşteptări!


Aţi auzit asta? Am auzit şi eu... Şi a sunat ca un blestem. Apoi ea chiar a plecat. Singură, așa cum spusese. Eu am rămas acolo prinvind prin ferestrele de plumb. În tăcerea din ce în ce mai rarefiată de vânturile seci.


Aşa că acesta sunt eu. De atunci, şi poate chiar mai dinainte, sunt un om în perfect echilibru, cu toate la locul lor. Să mă abat de la drum e numai din întâmplare şi numai foarte puţin. Ceva ca o simplă tremurătură în curgerea unei săgeţi zburate drept peste ani, oameni şi întâmplări. Fără aşteptări, aşa mi-a spus. Şi aşa am rămas. Doar câteodată, foarte rar, am impresia că mi-e dor de o dezamăgire.