marți, 20 februarie 2018

Du mécanique rurale plaqué sur du vivant technologique


Aș fi vrut sa iau informația de care aveam nevoie, ca apoi să merg liniștit să mă sinucid.

Așteptam deja de prea multă vreme. În plus, seria repetată de negru-orange-alb-argintiu, spațiul cubic cu sfere luminoase în roșu-galben-portocaliu, aleator împrăștiate, panourile lucioase, fosforescente, curbe, ronde, pline cu tablete, smartphone-uri, notebook-uri, modem-uri, routere, smartwatch-uri și brățări inteligente, medii de stocare, adaptoare și cabluri, protecții și zdrăngănele îmi stăteau în gât. Toate la un loc erau tot ce putea fi mai contrastant cu iarna cenușie și uscată de afară și îmi poluau retina.

Mai mult, se lucra la un singur post din cele câteva existente, două dintre ele instalate într-un fel de consolă ca o comandă de navă de luptă peste care dădeai cu ochii de îndată ce intrai, celalalte risipite cu speranța iluzorie că se va crea astfel un spațiu prietenos. Tipul din spatele comenzii trecea prin clipe grele cu un cuplu atât de obişnuit, încât îmi este imposibil să vă dau cel mai mic detaliu în legătură cu aspectul fizic sau relativ la vestimentația lor. Doar expresia fețelor o pot recupera cumva: a ei stânjenită încercând să se lămurească, a lui semi-detașată, cu o superioritate tâmpă. Discuția se prelungea și femeia se chinuia să explice ce și cum. Era vorba de o subscriber-identity-module ajustată manual pentru trecere de la 2.FF la 4.FF (știți, sunt sigur, cum e cu treaba asta). Acum cartela era stricată iremediabil și finalmente se reușise cu succes avarierea slot-ului din telefon, la urmă crăpase și sistemul de operare al telefonului. Cheltuială, date pierdute, nenorocire mare. Era clar ca bărbatul era meșterul cel priceput care făcuse tâmpenia, dar acum afișa o poză de tipul: „Eu i-am spus, dar ea...” Femeia încă se mai străduia să-și păstreze cumpătul, dar cursul parea inevitabil: „Ați deteriorat telefonul prin intervenție mecanică voluntară, ați făcut nefuncțională cartela în același mod – sunteți buni de plată, chiar dacă aveți garanție” Îmi părea rău pentru ea. Impresia mea era că încerca să obțină ceva, orice, un paliativ, astfel încât să limiteze pe cât posibil tensiunea și reproșurile de după. Depindea dacă barbatul va rămâne vesel-supărat, caz în care vor fi doar comentarii acide sau va fi supărat-supărat și atunci cei din jur vor deveni paratrăznete. Se negocia în continuare, omul de la tejghea voia să fie amabil, dar era prea dimineață. Sinuciderea mea devenea astfel tot mai probabilă. M-am îndepărtat câțiva pași și am rămas cu spatele către ei și cu fața către strada care continua sa fie aproape goală.

Apoi luminile roșii-portocalii au filat în deschiderea ușii de sticlă prinsă în cadrul ei eloxat și înăuntru a intrat o femeie. Părea în vârstă, i se vedea doar fața rotundă, cu obraji plini. Purta o căciulă gros-croșetată trasă peste o basma lăsată jos pe frunte și legată la spate strâns de parcă era o cască de înot. Avea o haină lungă și groasă, croită bărbătește, de sub care îi ieșeau pantalonii largi și prea lungi. Încalțările-i erau uriașe pentru o cineva atât de puțin înalt. N-am vrut să mă gandesc care era dimensiunea acelor încălțări foarte late și cu talpa extrem de joasă. Și nici n-am vrut să mă gândesc care era motivul pentru care îi trebuiau ghete așa de mari. A trecut pe langă mine, a zis un „'mnă ziua” moale, cu „a”-ul final aproape dispărut, și-a plimbat într-un mod curios capul de la stânga la dreapta inspectând incinta, apoi s-a dus către cei de care am povestit mai devreme și a încercat să zică ceva. Dar omul de acolo a lansat în ritm rapid un „Aveți rabdare să termin aici” și ea a rămas nehotărâtă pe loc.

Din spate, de undeva de dincolo de panotajele, expozeurile și rafturile cele minunate, a mai apărut cineva de-al locului. O femeie care ar fi putut fi luată de adolescentă, daca nu i-ai fi văzut ochii care păstrau, în planul doi, un fel de gravitate, dacă nu ai fi observat o cută aproape invizibilă la colțul gurii și n-ai fi fi băgat de seamă mâinile care, deși mici, fine și calme, transmiteau că persoana din fața ta e un om cu responsabilități și care nu-și cruță puterile. În rest toate îi erau de foarte-tânără-femeie: păr tăiat scurt, ten creol și luminos, tors suplu prins în cămașă albă-pensată-descheiată la doi nasturi, coapse mignone în jeanși negru-ajustați-brodați discret pe șold cu siluete de păsări, cizme moi pe jumătate descheiate și răsfrânte, zâmbet limpede, neforțat. S-a instalat pe scaunul acela înalt de la al doilea post de luptă și a decretat cu capul un pic inclinat și surâzând: „Haideți și aici”.

Dar bineînțeles că pe adolescenta-adultă n-o văzusem numai eu, ci și femeia cu picioare uriașe care a facut trei pași, mi-a „tăiat fața” și i s-a adresat înfundat. Zâmbind puțin stânjenit femeia în cămașa albă m-a întrebat din ochi și eu i-am răspuns la fel „Nu e nicio problemă”, iar ea s-a aplecat către clienta ei „Ia să vedem, cu ce vă ajut?”  Voia să plătească un abonament de telefonie, da' mai voia ceva (și se vedea că acesta era obiectivul principal), că: „Doamnă, eu ce fac? Că am luat o tabletă de doi ani... și am dat o gramadă și am plătit abonamentu' dă pomană... că așa e cu nepoții, vrea să le iei și să le dai, da' la muncă nu pune mâna...”  Se putea, trebuia verificată perioada de valabilitate a contractului și gata, era simplu. Batrâna a răsuflat și obrajii-i s-au colorat a bucurie. Și ușurată, în timp ce camașă-albă verifica ceva prin comanda de navigație, mi-a zis direct mie: „Măcar dacă s-ar fi folosit dă ea, da' așa ce folos, că nimic...”  „Câți are nepotul, doamnă?”„Păi, acu' e pe nouă...” „Și i-ați luat o tabletă așa scumpă la nici șapte ani? Ce făcea cu ea, la școală, ceva?”„Nu, domnu', ca nu era la școală. Și or'cum a doua zi, după ce i-am luat-o, i-a cazut jos, lângă roata căruții ș-a trecut peste ea și gata, s-a stricat.” Căruță, car' va să zică... Și când să mai zic ceva, jeans-brodat-pe-șolduri a pus o hârtie în fața femeii și a zis: „Completați aici ca să putem închide abonamentul” Și în fața panicii abia ascunse a bătrânei: „Așezați-vă la masa aceea, completați ce puteți și vă ajut eu. Termin cu domnul și vin. Luați pixul ăsta”.

La mine a durat fix trei minute și-aș mai fi stat. Da. Oamenii sunt ciudați. Deci și eu. Am ieșit în iarna cernută din cerul cenușiu și prin geamurile mari și fumurii am vazut o siluetă albă și suplă aplecată deasupra alteia întunecate și ghemuite. Amândouă șterse, lipite, palid-risipite printre lumini globulare roșii, galbene, portocalii.

joi, 15 februarie 2018

Neabătut fără punctuație*

Nu vreau să evaluez nimic
Nu analizez, nu capitalizez
Valori şi bune practici
În mod public
Nu vibrez la obiective noi
Nu îmi gravez pe creier timpi de execuţie
Nu mă străbat declaraţiile
Chiar dacă unele
Nu sunt de neglijat
Căci am într-adevăr
Cu totul altele
De care să îmi pese-adânc

Dacă judec
Nu cred că-s Dumnezeu
Nu aplaud, nu mă agit
Mă știți
Ochii mei coborâți în ei înșiși
Fruntea mea distantă
Gura mea ascuțit-reținută
Nu mă iau la întrecere
Mă lasă rece provocările
Nu ard la indicatori
De la „marja de ... ”
Pâna la „obiectivul specific pentru ...”

Nu mă scald zilnic
În religia sarcinilor
Și urgențelor
Nu mă angajez zgomotos-ferm
Dacă am spus că fac, fac
Deși am spus-o mai încet
Nu voi întinde taraba
Sacrificiului personal
Căci nu vreau să mă sacrific
Doar îmi vad de treabă
Chiar dacă pentru unii dintre voi
Să-ți vezi de treabă, este prea puțin

Cred că știu unde sunt
Și cumva, către ce mă îndrept
Nu mai e nevoie
Să îmi spuneți asta mereu
Într-o conferință
De dezvoltare personală
Nu e nevoie nici
Să îmi cereți
Să fac declarații
De bună intenție
Căci pur și simplu sunt
Bine-intenționat

Știu ce am primit
Și pentru ce sunt dator
Dar sunt hăt departe faţă
De marile satisfacţii
Profesionale
De sentimentul
Obiectivului atins
Mă îngrijorează oarecum, asta
Valori, scopuri, voință, aceleași
Mi se par prea puţin
Pentru un un om
Ca mine

Intuiesc direcția
Creștere, dezvoltare, transformare
Dar eu nu mi-am propus
Ca obiectiv personal
Realizarea, cu orice preţ
Ţintele sunt prea mari, prea generale
Eu pot trăi normal-liniștit
Fără să fac din asta
O tragedie
Sunt doar un om obișnuit
Nu contaţi pe mine
Cu totul, pentru orice



*Pornit de la neabaterea  modestului" meu înaintaş, numitul  M. S., poet singur printre lilieci

joi, 11 ianuarie 2018

Într-apus

M-am lăsat pe pământ
Cerul mi-era deasupra
Întins liniştit,
Puţin trist.
Iarba se înfiora toată
În verde înserat.

Mi-am lăsat braţele în cădere
Braţele mele, mereu încordate.
Am lipit palmele
Cu degetele întinse
Degetele mele,
Mereu neliniştite.

M-am scufundat aşa
Şi pământul s-a curbat
Cu marginile înălţate către cer
Şi m-a primit
În tăcere,
Respirând adânc.

Devenisem uriaş
Puteam lua tot pământul
În mâini
Şi cerul pe umeri
Simţeam uşor atunci
Ce greu scriu acum

Un apus de vară,
Un câmp întins potolit,
Un strop de suflet.
De atât e nevoie
Să poţi trăi
Toate acestea.

miercuri, 29 noiembrie 2017

Vis de zori

Am visat un cal.
Cu ochi cuminți.
Șarg.
Frumos cum nu se află.
Coada și coama
În bronz.
Lungi și învolburate
Peste gât, crupă,
Încordate,
Roaibe-aurii.

Îl călăream în vis.
Ca-ntr-un vis.
Pe plaiuri lungi,
Verzi, ude,
În creștere așezate
Către stânci
Surii.
Către cer limpede
De piatră
Albăstruie.

Mă întreceam
Cu niște umbre.
Și le-am trecut.
Le-am întrecut.
Și am ajuns.
Sus.
Printre stânci
Albastre.
Sub cerul de piatra
Sură.

Și calul cel frumos
Știa
C-am trecut umbrele,
Amândoi.
Si se bucura.
O dată cu mine.
Era calul
De care, adesea,
Îmi povestea
Bunicul.

miercuri, 11 octombrie 2017

De ce și-a lăsat Petre P. barbă


Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz.

*

Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul de neştiinţă pe care o poţi corija întrebând pe cineva ce și cum. Era dimineață. Deasupra lui Petre P. strălucea un soare de toamnă târzie. Jumătate bonom, jumătate cu dinţi. Petre P. se sprijinea de gardul de fier al casei în fața căreia se oprise. Gardul masiv doarmea sub vopseaua de ulei aşezată greu și fără părtinire pe cadre, pe plasa dublă întinsă pe cadrele acelea, pe panourile porţilor, pe stâlpi şi traverse, pe ornamente în formă de frunze şi flori de crin, pe clanţele şi ele meşterite în frunze alungite, pe zăvoarele cu belciuge forjate. Era solidificată gros peste încheieturi şi nituri vopseaua aceea. Rămasese lucioasă şi plăcută la atingere, totuși crăpase şi se cojise în zonele expuse. Exiba straturi de verde. Succesiv. Absint. Smarald. Crom. 

Acum Petre P. se întreba: „Ce să fac?” Casa de dincolo de gard se odihnea tăcută şi oarbă sub iedera care sfida sfârşitul anotimpului. Pereţi în ocru şi gri răsăreau de sub vițele căţărate pe colţuri, asize de tencuială, ancadramente şi frontoane.  Burlane de zinc de culoarea pietrei se scurgeau până în pământul grădinii şi sticla ferestrelor avea ceva tulbure şi dens. Dincolo de ferestrele acelea lucea imprecis obscuritatea. Chiar şi mica grădină, fatal atinsă de toamnă, parea apăsată de un fel de ceaţă zămislită la picioarele zidurilor umede ale casei şi din tufele întunecate ale grădinii. Ceața aceea umedă se târa stravezie prin toate grădinile caselelor din jur. Și ele răvăşite de toamnă și pline de tufe de trandafiri suferinzi. Trandafirii aceia ieşiţi printre îngrădituri. Răsăriţi peste împrejmuiri. Arşi de brume. Albi. Galbeni. Sângerii.

Acum Petre P. suferea. Pur şi simplu. Fără termene de comparaţie. Unii ar numi asta chin, dar lui nu-i trecuse asta prin cap. Doar simțea. Cu totul. Petre P. se uita în lungul străzii care cobora vertiginos. Garduri şi porţi se prelungeau unele în altele. Dincolo de unele din ele se zăreau cline înierbate sprijinind ca nişte contraforturi case mai mult vechi, mai mult grele. Oameni cu socoteală săpaseră intrări şi terase de aşezare în clinele acelea. Calcane și cornișe se succedau în coborâre. Acoperişurile caselor, în pante rupte, cu pinioane teşite, cu lucarne şi unghiuri identice se înşirau iute în josul coastei. Ca o cascadă erau acoperişurile acelea. O cascadă frântă. Geometrică. Vitrificată. Colorată. Roşu. Brun. Cărămiziu.

Acum Petre P. se uita înspre sine. Ştia că adevărul e unul singur. I-o spusese și ea, de altfel. Petre P. mai ştia nu va vorbi cu nimeni despre asta vreodată. Petre. P. a zgâlţâit prosteşte poarta de pe care încă nu-şi descleştase pumnul. Poarta s-a zbătut vag, dar nu a scos niciun sunet. „Când o fi fost deschisă ultima oară? Demult, oricum...”  Dincolo de poartă, o alee crăpată se termina în trei trepte de beton. De o parte şi de alta vase mari. De beton şi ele. Pline cu pământ. Câteva buruieni crescute acolo. Către un colț al grădinii crescuse și se urcase mult peste casă un brad ascuţit şi străvechi. Se înfigea în cerul foarte limpede. Crengi în verde-albastrui-prăfos se lăsau în piramidă. Trunchiul, golaş până sus de tot, deşi rectiliniu, solid şi compact, avea ceva fragil de hârtie veche plină de pete. De ceară. Cenuşie. Neagră. Albă.

*

Petre P. și-a trecut mâna peste faţă şi şi-a simțit-o asprită de barba de patru zile. Petre P. gândea: „Adică de ce să îmi facă mie asta?” Şi îşi mai spunea: „Fă vrei. Când vrei. Și eu am destule de făcut”. Petre P. îşi mai zicea: „C'est la vie”. Valul de amărăciune aproape că îi ajungea în gât și ochi. „N-are rost”. Așa era. N-avea rost. „O să fac eu ceva...”. Era nevoie. „Îmi las barbă.”  Pumnul îi era în umbră, sprijinit pe poarta înțepenită, la nivelul pieptului. Ochi-i primeau lumina venită de la soare. Soarele jumătate bonom. Soarele jumătate cu dinţi. Lumina era rece şi clară. Petre P. a zâmbit încruntat și s-a smuls de lângă gardul uitat de vreme. Petre P. a repetat: „Îmi las barbă”. Apoi a luat-o apăsat în susul drumului. Cerul se arcuia înalt deasupra. Foarte limpede. Transparent. Albastru. Albastru. Albastru.

*

Cam pe atunci şi de aceea şi-a lăsat Petre P. barbă.

[R.C. 2017]