miercuri, 11 octombrie 2017

De ce și-a lăsat Petre P. barbă


Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz.

*

Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul de neştiinţă pe care o poţi corija întrebând pe cineva ce și cum. Era dimineață. Deasupra lui Petre P. strălucea un soare de toamnă târzie. Jumătate bonom, jumătate cu dinţi. Petre P. se sprijinea de gardul de fier al casei în fața căreia se oprise. Gardul masiv doarmea sub vopseaua de ulei aşezată greu și fără părtinire pe cadre, pe plasa dublă întinsă pe cadrele acelea, pe panourile porţilor, pe stâlpi şi traverse, pe ornamente în formă de frunze şi flori de crin, pe clanţele şi ele meşterite în frunze alungite, pe zăvoarele cu belciuge forjate. Era solidificată gros peste încheieturi şi nituri vopseaua aceea. Rămasese lucioasă şi plăcută la atingere, totuși crăpase şi se cojise în zonele expuse. Exiba straturi de verde. Succesiv. Absint. Smarald. Crom. 

Acum Petre P. se întreba: „Ce să fac?” Casa de dincolo de gard se odihnea tăcută şi oarbă sub iedera care sfida sfârşitul anotimpului. Pereţi în ocru şi gri răsăreau de sub vițele căţărate pe colţuri, asize de tencuială, ancadramente şi frontoane.  Burlane de zinc de culoarea pietrei se scurgeau până în pământul grădinii şi sticla ferestrelor avea ceva tulbure şi dens. Dincolo de ferestrele acelea lucea imprecis obscuritatea. Chiar şi mica grădină, fatal atinsă de toamnă, parea apăsată de un fel de ceaţă zămislită la picioarele zidurilor umede ale casei şi din tufele întunecate ale grădinii. Ceața aceea umedă se târa stravezie prin toate grădinile caselelor din jur. Și ele răvăşite de toamnă și pline de tufe de trandafiri suferinzi. Trandafirii aceia ieşiţi printre îngrădituri. Răsăriţi peste împrejmuiri. Arşi de brume. Albi. Galbeni. Sângerii.

Acum Petre P. suferea. Pur şi simplu. Fără termene de comparaţie. Unii ar numi asta chin, dar lui nu-i trecuse asta prin cap. Doar simțea. Cu totul. Petre P. se uita în lungul străzii care cobora vertiginos. Garduri şi porţi se prelungeau unele în altele. Dincolo de unele din ele se zăreau cline înierbate sprijinind ca nişte contraforturi case mai mult vechi, mai mult grele. Oameni cu socoteală săpaseră intrări şi terase de aşezare în clinele acelea. Calcane și cornișe se succedau în coborâre. Acoperişurile caselor, în pante rupte, cu pinioane teşite, cu lucarne şi unghiuri identice se înşirau iute în josul coastei. Ca o cascadă erau acoperişurile acelea. O cascadă frântă. Geometrică. Vitrificată. Colorată. Roşu. Brun. Cărămiziu.

Acum Petre P. se uita înspre sine. Ştia că adevărul e unul singur. I-o spusese și ea, de altfel. Petre P. mai ştia nu va vorbi cu nimeni despre asta vreodată. Petre. P. a zgâlţâit prosteşte poarta de pe care încă nu-şi descleştase pumnul. Poarta s-a zbătut vag, dar nu a scos niciun sunet. „Când o fi fost deschisă ultima oară? Demult, oricum...”  Dincolo de poartă, o alee crăpată se termina în trei trepte de beton. De o parte şi de alta vase mari. De beton şi ele. Pline cu pământ. Câteva buruieni crescute acolo. Către un colț al grădinii crescuse și se urcase mult peste casă un brad ascuţit şi străvechi. Se înfigea în cerul foarte limpede. Crengi în verde-albastrui-prăfos se lăsau în piramidă. Trunchiul, golaş până sus de tot, deşi rectiliniu, solid şi compact, avea ceva fragil de hârtie veche plină de pete. De ceară. Cenuşie. Neagră. Albă.

*

Petre P. și-a trecut mâna peste faţă şi şi-a simțit-o asprită de barba de patru zile. Petre P. gândea: „Adică de ce să îmi facă mie asta?” Şi îşi mai spunea: „Fă vrei. Când vrei. Și eu am destule de făcut”. Petre P. îşi mai zicea: „C'est la vie”. Valul de amărăciune aproape că îi ajungea în gât și ochi. „N-are rost”. Așa era. N-avea rost. „O să fac eu ceva...”. Era nevoie. „Îmi las barbă.”  Pumnul îi era în umbră, sprijinit pe poarta înțepenită, la nivelul pieptului. Ochi-i primeau lumina venită de la soare. Soarele jumătate bonom. Soarele jumătate cu dinţi. Lumina era rece şi clară. Petre P. a zâmbit încruntat și s-a smuls de lângă gardul uitat de vreme. Petre P. a repetat: „Îmi las barbă”. Apoi a luat-o apăsat în susul drumului. Cerul se arcuia înalt deasupra. Foarte limpede. Transparent. Albastru. Albastru. Albastru.

*

Cam pe atunci şi de aceea şi-a lăsat Petre P. barbă.

[R.C. 2017]


sâmbătă, 3 iunie 2017

Bicicletă în ploaie

Bicicleta stătea cuminte, rezemată de gardul cândva alb, acum spălat de ploaie. Colora galbenă şi stingheră locul, sub picurii lungi şi căzuţi deopotrivă din norii albăstrui şi din crengile încărcate de apă şi frunze verzi. Era lăsată pe o parte, foarte aproape de poarta deschisă, rezemată în grabă de gardul scund și întins fără compromisuri pe lângă pâlcul de arbuşti si copaci negri de greutatea clorofilei. O alee cu pietre cenuşii se lungea către casa de dincolo de straturile de flori şi de bolţile de caprifoi. Bineînţeles, toate acestea le-am putut vedea mai târziu.
În acel sfârşit de zi de sfârşit de mai - un sfârşit de zi ploios cu cerurile lăsate ostenit peste vârfuri de deal - mă strecuram pe drumul anonim şi cam hărtănit din care se desprindeau şi se pierdeau printre păduri alte drumuri mai anonime şi mai hărtănite. Dacă ai fi apucat pe drumurile acelea, în scurtă sau în mai lungă vreme ai fi ajuns prin locuri cu toponime voievodale. Iar dacă ai fi ascultat şi ai fi citit ceva poveşti, ai fi ştiut că prin locurile acelea oameni vechi şi aprigi luptaseră, poposiseră sau căutaseră adăpost pruncilor, averilor şi câteodată lor înşile. Pe acest drum treceam deci, cu albastra mea fâşiind prin perdele moi de ploaie, asprite de viteză, sfâşiind lumina cernita şi omorând în răstimpuri liniştea ropotită când agregatele tracţiunii integrale urlau potolit în urcări scurte. Ei, şi pe marginea acestui drum zărisem bicicleta luminând locul cu vopseaua ei galben-orange. Până s-au legat toate cele în capul meu, trecusem bine de ea şi am frânat fară socoteală, ridicând stropi cenuşii pe asfaltul crăpat în toate felurile. Am dat înapoi şi m-am strecurat pe fâşia de iarbă de peste drum de locul acela. Şi atunci am văzut toate cum vi le-am spus mai înainte, adică ştiţi voi: poarta deschisă, gardul văruit, copacii verzi şi plini de apă, poteca cu pietre lătăreţe, flori crescute de nebune şi caprifoi gătit în bej şi alb peste căsuţa din fundul curţii.
*
Şi de vreţi să ştiţi de ce m-am oprit - vă spun. Căci nu e secret, măcar că e adevărat că n-am vorbit nicicând cu nimeni despre asta. Şi tot adevăr e că de mult nici macar nu m-am mai gândit la asta. Adică de atât de mult cât poate însemna mult anii de adolescență și de prima tinerețe.
Așa. Și de-acum știți că bicicleta galbenă e de undeva din trecutul meu. Da, fireşte, nu aceasta bicicletă galbenă, ci una care îi semăna, redusă la scară în milimetri şi în ani. Şi bicicleta cea galbenă, cea din copilăria mea, mi-a umplut aproape o vară, o vară lungă şi arsă ca toate verile copilăriei mele. Şi ea, bicicleta, venise o dată cu o fată de vârsta mea, cu părul castaniu tăiat drept pe umeri şi breton trasat cu rigla deasupra ochilor căprui deschis. Şi eu şi fata cu breton ne-am împrietenit. Nici repede, nici încet, ci aşa cum se împrietenesc copiii care îşi petrec vara la bunici. Bunicii aceia care voiau doar să vii la masă, să mai aduci câte o găleată de apă sau vreun braţ de lemne, să îti faci baie sâmbăta, să nu faci prostii prea mari şi să mergi la culcare nu foarte târziu în noapte. În rest te lăsau în pace cât era ziua de lungă. Şi eu petrecusem multe ceasuri din zile încărcate de soare şi din seri lungi şi molcome aşternute pe pământ alături de fata aceea şi de bicicleta ei cea frumoasă colorată atât de neobișnuit. O vedeam sprijinită de gardul gradiniței de flori a bunicii ei, o grădină care semăna foarte bine cu grădina propriei mele bunici și știam că fata era acasă și că o pot aștepta să iasă. Şi acum înțelegeți de ce v-am spus că vara aceea a fost cumva alături de fată şi de bicicleta ei. Iar de multe ori, bicicleta însăși ne aștepta îndelung pe margini de șant, cuminte cumpănita de vreun copacel sau întinsă de-a dreptul în ierburi unduite de vânt.
Dar nu mai ştiu prea bine ce vorbeam cu fata şi nici ce povesti băieţeşti îi spuneam, deși vorbeam și îi povesteam. Doar îmi amintesc bine cum aşteptam să apară pe lângă garduri, de cele mai multe ori mergând pe lângă bicicleta ei şi cum o luam amândoi pe drumeaguri uscate, tăiate sub poala pădurii, în argila coastelor de deal. Găseam căpşuni sălbatici cam trecuți în iarba plină de cimbru şi mure pitite prin vâlcele, printre rugi sângerii și ierburi cu frunza lungă și subțire. Doar ca să arăt că mă pricep, meşteream arcuri de alun şi căutam pene porumbace pentru săgeţi. Ea se lăsa convinsă să le încerce şi săgeţile zbârnâiau către ţinte iluzorii. Îmi amintesc bluzele ei cadrilate cu roz şi alb, guler rotund şi mâneci scurte şi bufante. Îmi amintesc părul ei castaniu, mereu curat, prelins drept şi egal pe umeri şi bretonul care spre sfârşitul vacanţei trebuia dat la o parte cu două degete pentru a lăsa ochii neumbriţi. Ochii aceia căprui deschis, aproape de culoarea mierii, limpezi şi transparenţi pe faţa prelungă ce trecea din copilărie în feminitate. Şi îmi mai amintesc, deşi atunci nu ştiam asta, ce bine era când stăteam umăr la umăr pe malul înalt şi râpos al dealului spintecat de unde vedeam până departe zăvoaiele ce însoţeau râul ce albea din loc în loc în drumul său spre sud.
Mâncam mere nu de tot coapte cu gust dulce, un pic acid, un pic amărui. Și cerul se rotea lent albastru sau plin de stele și noi o dată cu el. Apoi merele s-au făcut roşii-roșii şi frunzele s-au răsucit în felul acela al lor care arata limpede ce urmează. Serile se scurtaseră şi vacanţa se sfârşea aşa cum se sfârşesc vacanţele. Prea repede şi de neînţeles. Fata cu părul ei castaniu și bretonul de-a binelea căzut peste ochi a plecat. Nu ştiu ce mi-a spus înainte să plece şi nici ce i-am spus eu. Bicicleta a mai rămas câteva zile rezemată de zidul casei. Apoi a dispărut şi ea. Vara aceea avusese gust de măr bun de mâncat, dar nu de tot copt. Un pic dulce, un pic amărui. Şi aşa l-a avut şi după aceea, căci vara despre care v-am povestit a rămas multă vreme lipită de mine. Nici anul următor, nici cel de după şi nici cel de după acela de după n-a mai apărut bicicleta. Şi tot aşa, nici fata cu părul drept și ochi ca mierea n-a mai venit. Iar mai apoi am pierdut șirul și nu am mai știut și n-am mai văzut nimic.
*
Picuri se preling fractalic pe parbriz. Seara se lasă şopotind pe dealuri, păduri şi case. Din maşină, văd prin poarta deschisă bicicleta în ploaie cu apa scurgându-se în şuviţe neauzite, strecurate printre pietrele lucioase înfipte în pământ. Galbenă, tăcută, licărind stins prin umbrele copacilor.
Ştiu, e altă bicicletă şi plouă. Dar eu am să mai aştept puţin aici. Încă nu s-a făcut noapte.

duminică, 12 martie 2017

Poveste adevărată

Vorbele treceau alene printre oameni, printre ceşti şi pahare. În jurul mesei eram vreo cinci inşi, grup eterogen care îşi pierdea timpul în aşteptarea unor nemaipomenite lucrări ce se executau la service-ul auto nu prea arătos, dar teribil de voios unde ne căutam alinarea, care cu o servo-direcţie, care cu un electromotor, care cu alte lucrări la care reprezentanțele sau service-urile de firmă ar fi luat pielea de pe noi. Barul era înghesuit strâns între service şi un fel de depozit de ambalaje şi paleţi în faţa căruia, călare pe o ladă tip „P”, un bărbat în vârstă meşterea ceva. Ceițiva metri pătraţi din fața barului se înclinau lent către asfaltul străzii, aşa că cele două mese rotunde se înclinau şi ele în deplin acord cu cimentul sclivisit al terasei. Beam cafele în ceşti solide de faianţă, apa la sticle de jumate’ (d’aia bună) şi unul din cei de la masă îşi comandase o bere („Dă-o dracu’, un pahar, acolo, nu contează!”). Se vorbise de maşini, de probleme de specialitate, de soluţiile cele mai bune la probleme aparent fără rezolvare. Apoi am trecut la starea zilei –  „E nenorocire, cât să mai îndure poporu’ asta?!” Mai la urmă vorbele se cam pierduseră prin aer. Soarele de primăvară făcea ca bucata de stradă fără vârstă unde ne găseam să fie aproape plăcută, iar cafeaua să aibă gust aproape bun.
Unul a pomenit ceva de armată, serviciul lui militar, adică. Şi, ca în toate cazurile în care sunt bărbaţi la un loc, s-a pornit cu forţe neatinse discuţia pe această temă. Printr-o fericită coincidenţă, indiferent că făcuseră armata la infanterie, artilerie sau în vreun prăpădit de regiment mecanizat, toţi, fără excepţie, făcuseră parte din grupele de cercetare în adâncimea dispozitivului inamic. Din poveştile înşirate, reieşea că armata de acu’ douăj’-treij’-patruj’ de ani era o chestie nemaipomenită, o aventură plină de întâmplări simpatice şi mâncare bună. Iar angajatele de la bucătărie, frizerie, croitorie şi alte secţii din unităţile pe unde fuseseră povestitorii, erau nişte femei bine făcute, deşi câteodată trecute, şi tare dornice de împerechere cu militari în termen. Bineînteles, s-a citat cu bucurie nereţinută şi înţeleapta zicere: să te ferească Dumnezeu de securitatea statului şi de p... soldatului. Da, domnilor, aşa era armata în acele frumoase vremuri. Ce tari eram, ce bine ne mai descurcam! Omul care meşterea ceva călare pe lada „P” ridicase capul şi ne urmărea cu interes. Soarele strălucea, atmosfera se reanimase. În atelier reparaţia pompelor, electromotoarelor şi servo-urilor mergea de minune. Era tare frumos.
Nenea, de-acolo de unde era de-a-ncălarele pe ladă ne lansează direct: „De armată vorbiţi?” Ăla cu berea, n-are de lucru: „Da, normal.” Omul îşi lasă ce făcea el acolo şi trece la noi. Purta o salopetă curată din deschizătura căreia se vedea cămaşa călcată. Păr alb, rărit, dar pieptănat cu grijă. Obraz ras proaspăt şi mustaţa pe oală. Ăla care vorbise şi care probabil se simţea singur cu berea lui: „Bei ceva?” Salopetă îşi trage un scaun însoţindu-şi mişcarea de un „mulţumesc” solid şi completează: „Mie un rom, ştie fata. Nea Gică îmi zice, mă știe toată lumea, parcă și pe mata te-am mai vazut p-aici.
Noi cam tăcuserăm şi în afară de „noroc-noroc” care precedase sorbitul din paharul de rom nu se mai auzea nimic. Numitul Gică nu părea să ia în seamă asta şi ne-o spuse fără tranziţie: „Păi ce,  asta e armată, ce vorbiţi aici? Staţi să vă spun eu.” A mai luat o gură de rom şi a zis: „Eu, domnilor, am făcut armata pe vremea războiului” Era bătrân, dar parcă nu chiar atât să fie de vremea războiului. Dar n-am apucat să întreb nimic. Omul vorbea fără să clipească şi îşi aşeza bine vorbele: „Vă zic doar una, care e mai aşa... mai deosebită. Într-o zi, eram la regiment, instrucţie, aveam pe unu’, un plutonier de la Ghimpaţi, dat în pizda-măsii. Când, ce să vezi? Adunarea! Venise un general. Un general olandez. Olandezu’ ne pune pe toţi în rând. Se uită la noi, ne măsoară, se uită... Tu, tu şi tu, nea Gică! Un pas în faţă! Ne-a luat de acolo, ne-a pus să ne spălăm, să ne bărbierim, să ne aranjăm, șpriț!  Ne-a luat cu el. Pe drum am aflat unde ne trimitea: în Africa de Nord, să îl omorâm pe Hitler care trecea pe acolo într-o inspecţie. Târ-mâr, ne-a pus în avion. Noapte, nu se vedea nimic, beznă ca dracu’. Ăştia de lângă mine: Nea Gică, am ajuns? Unde am ajuns, domn’e? Bă, cred că am ajuns în Africa că simt cald la picioare. Apoi, un ofiţer care era acolo, ne-a zis: Să fiți atenţi, că acu’ suntem pe teritoriul Majestății-Sale. Dacă împuşcaţi vreun leu, curtea marţială vă mănâncă! Domn’e, ne-a pus la marginea unui drum pe unde trebuia să treacă Hitler. Eram obosiţi, eu l-am văzut pe unu’ din ăştia de era cu mine, de p-aci de prin Bascov, de-al meu, că i-era somn şi i-am trimis să se culce că stau eu pe gardă. După vreun sfert de oră aud nişte paşi. Mă duc să văd ce e. Un pui de leu. Al dracu’ s-a apucat să mă zgârie, să mârâie... Stai,, cuminte, nimic. Miorlăia şi zgâria. N-am de ales şi îi trag una cu baioneta, ca să nu fac zgomot. Cum l-am lovit, a căzut mort pe loc.” „Păi, ai omorât leul?! Şi curtea marţială?” „A doua zi dimineaţă s-a semnat armistiţiu şi am scăpat. Aşa a scapat şi Hitler, că pe noi ne-a trimis acasă.” Pe mine mă muncea în continuare o curiozitate: „Nea Gică, da’ aşa, prin Africa, cum era, domnule? Omul sorbea acum ultima înghițitură din al doilea pahar de rom: „Domn’e, era o frumusețe! Și o ordine... nici nu pot să vă spun. Ordine perfectă: un rând de pruni, un rând de meri, un rând de pruni, un rând de meri...!” 


Pompele, electromotoarele şi servo-urile reveneau încet la maşini. Plecam unul câte unul. Am luat sub cauciucuri strada fără vârstă care sclipea în soare și am coborât încet către perdelele de plopi dincolo de care curgea un râu nevăzut. Lumina lichidă de primăvară cădea din cer şi strălucea peste dealurile desenate în verde pal pe orizont. Am zâmbit și nu m-am putut împiedica să nu-mi spun: „Ce bine ar fi, domnule, să fie şi dealurile acelea în perfectă ordine. Un rând de pruni, un rând de meri...”.

joi, 15 decembrie 2016

Dimineața unui baiat cuminte

O cafenea cu terasă minusculă și o dimineață devreme cu soare. Atât de devreme încât e un pic înainte de deschidere și atât de înainte încât, cerând cafea, stric ordinea de început de zi și dau de lucru neașezat fetelor de acolo. Mă ofer să îmi duc singur cafeaua și apa pe terasă. Cea cu părul strâns și ochii de faianță, aceea care zâmbește reținut, îmi zice să mă așez undeva și că mi le va aduce ea. Și-așa face și îmi pune pe masă cafeaua fierbinte și apa rece și ințepătoare. Apoi se întoarce la ale ei. 


Stau cu picioarele înțepenite în podeaua de lemn a terasei, cu coatele sprijinite pe masa acoperită cu lac tern și nefericit și îmi las capul pierdut în aerul albastru  limpezit de toamnă. Cafeaua aburește reflexiv și lent în ceașca largă. Apa pocnește mic și nedeslușit în paharul înalt. Pe masă am rebusul vechi, același din copilăria mea, diferit față de trecut doar prin coperta care acum e lucioasă. Țin și creionul cu gumă așezat peste definiții, alături de careul unde începusem să completez cu majuscule înalte și ronde. Ca în vremuri trecute ce îmi par a fi fost bune.


Acum însă doar mă las străbătut de dimineața ce se scurge încet printre ceasurile cu cifre romane spânzurate rar pe clădirile înfipte în cer. Stau cuminte, pe jumătate întors cu spatele la aleea strecurată îngust de-a lungul meselor și băncuțelor tâmplărite din lemn masiv. De partea cealaltă a aleii, un lung spațiu verde își poartă magnolii și arțarii arși de diminețile lui octombrie și își etalează marginea încărcată cu iarbă autumnală strânsă în bordura de pietre albe. Trecători se scurg foșnit pe lânga mine, aproape fără să îi văd. Două-trei cupluri la cumpărături mărunte combinate cu o plimbare ad-hoc, o mână de doamne fanate ieșite la vedere, bărbați grăbiți, pășind îndesat a trebi serioase, de fapt doar cu intenția unei beri matinale și a unui bilet loto. Cățiva copii cu chef de joacă. Unul lovește pălăria mea de fetru verde, o știți, cea cu pene mici și albastre de gaiță, adunate strâns și înfipte la panglica de piele cusută. E repede apostrofat de insoțitoarea-i, într-atât de tânără că nu imi vine să o cred mamă-sa. Puștiul se reculege, pălăria se leagană periculos, dar și unul și altul își revin: copilul o ia dupa prea-tânăra-posibilă-mamă, pălăria sfârșeste prin a rămâne agățată pe colțul spătarului băncii. Trec însă, mai ales femei tinere. Le văd de la distanță, le pierd din vedere când se apropie, dar le simt pășind în felul acela în care pășesc ele adesea, cu viața țâșnind sprințară de sub tocuri, cu semi-țâfnă pocnind veselă la fiecare țăcănit pe caldarâm.


Apoi se prefiră pași mai lenți care se apropie și lângă mine aud slab, dar distinct: „E baiatul Licăi, îți zic!”. Întorc capul cât pot de discret și periferic văd un cuplu în vârstă. Au trecut de mine, îi văd din spate. Caut sa îmi dau seama cine e femeia care vorbise - o ființă micuță, cu ținuta dreaptă, dar plăpândă, cu un pas în care se ghicesc ani lungi și deloc ușori. Părul vopsit castaniu-cald, argintiu la rădăcina, stă paj pe frunte și pe umeri. Nu își dă seama că o urmăresc, a întors capul spre mine și o văd bine. O față plăcută, cu trecerea timpului gravată fin pe obraji, o față dominată de ochi albaștri în care stă aprinsă lumina descoperirii când repetă șoptit, convins și cu un fel de bucurie: „E baiatul Licăi”. Bărbatul de lângă ea, încovoiat, alb, mormăie ceva neincrezator, privește oblic și scurt spre mine și își continuă drumul. Femeia, păstrând aceeași privire plină de lumină, insistă către omul de lângă ea: „Dacă-ți spun, e baiatul ei...”. Și tonul ei îmi indică precis că Lica aceea a însemnat ceva pentru ea. Cei doi se apropie de capătul clădirii cafenelei, merg în așa fel încât e clar că o vor lua după colț și vor părăsi aleea potopită de aerul săgetat de soarele împuns printre copaci. Chiar înainte să cotească își întorc privirile încă o dată. Femeia cu aceeași lumină albastră - acum voalată de distanță. Bărbatul, rămas puțin în urmă, privindu-mă - tot nedumerit, tot neîncrezător. Apoi dispar amândoi pe după zidul de piatră inegală.


Întors pe jumatate, privisem tot timpul spre ei încercând să aud ce spun. Ochii femeii, deschiși și plini de lumină îmi dădusera un vag sentiment de „deja-vu”, dar nu îi putusem lega de nicio amintire limpede.  Mi-a trecut prin minte să o întreb de unde o știa pe Lica și cum de găsise baiatul de odinioară sub omul cu barba și părul argintate. Realizez însă de ce mă atinseseră încă de la început vorbele auzite și trăiesc mirat și adânc descoperirea făcuta de femeia cu lumini albastre. Îmi consum momentul în tăcere și nemișcare.


Mă întorc la cafeua mea. Oglinda neagră și fierbinte din ceașcă reflectă văzduhul. O las neatinsă să se răsfețe îmbrăcată cu cerul străbătut de vânturi. I-aș fi putut spune totuși ceva acelei femei? Nu, nimic, aproape nimic. Poate doar un singur lucru, venit pe cât de simplu, pe atât de neașteptat: „Da, e adevărat. Eu sunt băiatul ei. Băiatul Licăi”.

miercuri, 20 iulie 2016

Câinele alb

Strada se lungea în urcuş domol şi se pierdea printre copaci frunzoşi şi printre casele de dincolo de ei. Spre dreapta, se desprindea şi cadea brusc o altă stradă, cursă și ea printre case roşii şi albe. Fata stătea în despicătura celor două străzi, subţiată de lumina roşie, venită în jeturi de pe stâlpii pierduţi în cerul apropiat. Avea părul lăsat liber, jeans şi bluză albă, căzută pe umeri. Pantofii eleganţi şi ascuţiţi îi licăreau violet în lumina aceea şi în sinea mea mi-am spus că, de fapt, pantofii sunt albaştri. Dar, cu voce tare, am zis: „Ai şi ajuns? Ziceai că îţi vei lua pantofii cei mai comozi”. Ea m-a privit cu un amestec de gravitate şi înţelegere şi mi-a spus: „Aşa am făcut, mă simt foarte bine cu ei”. Ne-am pupat. Convenţional, cred. I-am ţinut o clipă umărul în palmă, apoi am păşit amândoi pe trotuarul potopit de întunericul teilor înfloriţi. Prin curţile aflate sub nivelul străzii se auzeau mişcări şi muzică. Părea că toată lumea e în vacanţă şi mi-a fost greu să îmi amintesc că e o zi obişnuită din mijlocul săptămânii. Ţipete vesele de copii mici şi vorbe iuţi de femeie punctau aerul printre trandafiri şi tuia occidentale, se pierdeau  prin chioşcuri de grădină conturate cu lumini suspendate. O veselie suspectă se degaja din curţile acelea, se înălța dinspre peluzele bine îngrijite, dinspre aleile strecurate dincolo de garduri. „E prea puţin pentru o viaţă de om, să trăieşti aşa”, am gândit. Dar nu eram prea sigur de gândul meu şi l-am lăsat agăţat de o creangă joasă care mi-a trecut peste frunte, mi-a mângâiat apăsat părul şi s-a lăsat la locul ei după trecerea mea.


Drumul se arunca într-un ultim efort pe o coamă minusculă şi trotuarul se termina niciunde, pe un loc înierbat ce se întindea îngust şi dens, ţinând la un loc pădurea. De acolo, din aruncătura aceea, se lărgea o alee în urcuş  prefăcut şi leneş, ca apoi să se prăvale în întunecimea copacilor strânşi unii în alţii pe pante repezi. În capătul pe care păşeam, aleea încă albea sub stele anonime. Începusem să vorbim şi cred că fiecare dintre noi se străduia să facă scăpată poticneala unei întâlniri dorite, dar neştiute cu un ceas în urmă şi de aceea parcă ireală şi puțin artificială. Atunci l-am văzut mergând domol şi cuminte spre noi. Era un câine alb de tot, curat. Prea curat pentru un câine fără stăpân. Semăna cu un câine ciobănesc. Mare, cu blana cu fir lung şi ondulat. Nu avea talia greoaie şi capul masiv ca al ciobăneştilor, era înalt şi voinic într-un fel mai elansat, cu capul mare, dar bine proporţionat si îngust. Numai urechile lăsate te îndepărtau de imaginea unui cap lui de lup cu fălci solide şi alungite. A venit direct şi drept spre noi şi o secundă m-am gândit că ar putea ataca, dar mersul lui era aşa de potolit încât mi-am dat seama că greşesc. Nu l-am lăsat să ajungă la mine, am fluierat şi am strigat, alungându-l. S-a oprit un pic, dar şi-a continuat drumul şi s-a potrivit cumva lângă piciorul meu. Am strigat din nou şi m-am prefăcut că îl lovesc. S-a mişcat numai puţin, ferindu-se şi a revenit la locul pe care şi-l alesese. L-am ameninţat, dar nu s-a mai mişcat şi când ne-am reluat mersul şi-a potrivit numai pasul cât să rămână alături, tăcut şi egal cu sine în albeaţa aceea uniformă a lui. Fata se uita la mine cu ochi mari. Am ridicat din umeri, în mod sigur ne va părăsi după câţiva metri, când va vedea că nu îl hrăneşte nimeni. Mi-am scos şapca uzată artificial, copie nereuşită a uneia militare care se voia trecută prin focul luptelor şi am ţinut-o în jos, spânzurată în mâna dreaptă. Nu ştiam deloc ce să fac cu şapca aceea. Părea o idee bună să mi-o pun pe cap, când plecasem, dar, dintr-o dată, mi se părea fără niciun rost. Ea a luat şapca care se legăna tâmpită, agăţată de un deget şi şi-a potrivit-o pe cap. Ştiţi voi cum. Aşa ca fetele, nu pusă de tot, ci cumva pe creştet, cu părul căzut pe frunte şi pe obraji, neorânduit şi frumos. Acum, şapca părea la locul ei. Cu tot aspectul marţial.


Am luat-o prin pădurea răcoroasă, deasupra căreia se ghiceau straturi de aer cald şi am vorbit despre toate. Numai despre iubire n-am vorbit deloc. Aerul se umpluse de cuvinte şi sunetele fâşâiau peste tot şi nu mai ştiam dacă foşnetele sunt de la cuvintele ce umblau besmetice, roind ca fluturii în luminile pierdute printre copaci sau de la frunzele bătute de vântul neauzit, scurs pe poteci. Şi am mers aşa, umăr la umăr, şi am vorbit până ce potecile şi podurile peste pâraie s-au terminat şi am luat-o înapoi pe alte poteci şi pe alte podețe şi, numai într-un loc întunecat de tot, i-am mărturisit că sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui, niciodată. Şi ea numai m-a întrebat dacă nimănui-nimănui. Și i-am spus că aşa era şi ea ştia că spun adevărul. Şi i-am mai spus că aş spune acele lucruri, dar nu puteam. Căci nu era nimeni căruia să i le mai pot spune. Și ea a tăcut şi a privit drept înainte şi copacii s-au mai strâns un pic unii în alţii. Şi, în tot acest timp, câinele a mers strâns la picior, că o pată în întuneric, tăcut de tot și fantomatic în albul acela al lui.


Pe drumul de întoarcere şi departe sus, pe aleea cea largă, către ieşirea din pădure,  ne-am oprit lângă o bancă de lemn scorojit, înfiptă stingher în pământ. Am vrut să mă așez şi fata m-a întrebat dacă am obosit. Aburi şterşi se scurgeau pe văile înguste şi nu ştiu de ce, m-am clătinat. O ameţeală ciudată pusese stăpânire pe mine. M-am aşezat şi ea a rămas în picioare în faţa mea şi a stat acolo dreaptă. Era mai aproape decât lungimea braţului meu, depărtarea era însă prea mare pentru mine. Acolo, în acea noapte, în locul acela. Pietre mici şi rotunde ardeau rece în lumina lunii, sub picioarele noastre şi câinele se culcase pe ele, privindu-mă înţelegător şi tăcut. Am zăbovit câteva minute, dar statul meu jos, statul ei în picioare… totul grăbea lucrurile. M-am ridicat şi pietrele au scrâşnit, scoţând scântei reci şi irizate albastru în lumina albă, uscată. Câinele s-a ridicat şi el şi şi-a reluat mersul alături de piciorul meu. Apoi la fel de tăcut, în locul în care îl întâlnisem, s-a oprit, s-a întins în mijlocul drumului, păstrându-şi capul ridicat şi privindu-ne ţintă. Și nemişcat a rămas. Am mers tăcuţi şi în capul pantei am privit înapoi. Câinele era acolo, alb şi înţepenit în potopul acela argint căzut din cer în suliţe lungi şi drepte. Am mai făcut un pas şi aleea a dispărut şi în față aveam acum strada bordată cu tei negri şi case aruncate complice prin curţile unde arbuşti şi tufe necunoscute zămisleau întuneric. Mă gândisem să o conduc pe fată până acasă. Mi s-a părut însă că era mai bine să mă opresc înainte de locuinţa ei şi așa am făcut. „Te descurci de aici?”, da, se descurca, fireşte. Bluza îi cădea pe umeri şi pantofii îi licăreau violet. „Nu te mai lasa bântuit de gânduri”, mi-a zis în chip de rămas bun.

*



Am mai trecut din când în când prin partea aceea a orașului. N-am mai văzut însă niciodată câinele alb. Şi nu ştiu ce a vrut să-mi spună fata cu gândurile, atunci, la despărțire. N-am mai văzut-o nici pe ea.