joi, 11 octombrie 2018

În echilibru


Vă puteţi imagina o seară rece, într-un parc pustiu, cu un cer ca sticla ciobită deasupra, cu arbori mari, îmbătrâniţi, cu frunze ruginite sunând a metal? Vă puteţi gândi că în acel parc se află un restaurant micuţ şi circular pus jumătate spânzurat peste albia unui torent care e torent doar cu numele? Mai mereu secat, curge la vreme de toamnă prin troiene de frunze, apăsat de ceţuri, iarna se odihnește îngheţat sau doarme neştiut sub zăpadă. Vă mai puteţi imagina interiorul acelui mic restaurant, gol cu desăvârşire de oameni, cu mese şi scaune de lemn întunecat, cu canapele mici verde-malachit, aproape lipite de ferestrele orbite de întunericul crescut din valea vechiului torent? Vedeţi luminile puţine liniate orizontal printre paharele goale lucind pe fetele de masă aruncate îngust-oblic pe tăbliile masive? Şi pereţii de culoarea salviei frisonați în straturi verticale de aer palid? Şi ferestrele panoramice ce se aburesc încet-încet?


Atunci puteţi vedea şi fata aşezată drept pe unul din scaunele acelea, privind larg şi neascuns către mine, cel aflat în faţa ei. Îi vedeţi faţa creionata precis în tonuri de bronz ivoriu, îi puteţi vedea fruntea şi bărbia netede şi precise? Şi ochii mari, de jad, licărind a întrebare? Mâinile îi stau cuminţi adunate pe cana de ceai, dar vedeţi că sunt străbătute de fiorul acestei seri reci şi goale? Și îi vedeți gura cu buzele pline, strânse, uscate de tăcere? O vedeți cum îşi întoarce privirea târând în păr lumina ce se agăţase acolo? Și cum se face gol în locul unde o clipă mai înainte părul nimbat în aur şi cupru aduna razele puține? Aţi auzit-o acum spunând că o să plece şi o să plece singură, căci nu mai are rost să mergem împreună pe aleile părăsite, dacă o dată ieşiţi la drum fiecare o ia pe calea sa? Atunci aţi auzit şi când mi-a şoptit că a obosit ca numai ea să aibă aşteptări şi că în aşteptare nu e nimic rău, că merită să le ai şi că ele, aşteptările, sunt frumoase tocmai pentru că sunt ceea ce sunt, aşezate aşa în suflet? Atunci aţi văzut şi că eu nu am zis nimic şi că ea s-a uitat lung-aprins la mine? Dar aţi auzit şi când a mai spus ceva, întorcându-și capul într-o parte, cu ochii ca flăcările trecând prin geamurile fumurii?


Fii tu aşa tare! Să nu ceri la nimeni, să nu aştepţi niciodată nimic. Să fii fără aşteptări!


Aţi auzit asta? Am auzit şi eu... Şi a sunat ca un blestem. Apoi ea chiar a plecat. Singură, așa cum spusese. Eu am rămas acolo prinvind prin ferestrele de plumb. În tăcerea din ce în ce mai rarefiată de vânturile seci.


Aşa că acesta sunt eu. De atunci, şi poate chiar mai dinainte, sunt un om în perfect echilibru, cu toate la locul lor. Să mă abat de la drum e numai din întâmplare şi numai foarte puţin. Ceva ca o simplă tremurătură în curgerea unei săgeţi zburate drept peste ani, oameni şi întâmplări. Fără aşteptări, aşa mi-a spus. Şi aşa am rămas. Doar câteodată, foarte rar, am impresia că mi-e dor de o dezamăgire.




joi, 30 august 2018

Condamnat


În jurul meu stau lucruri
Limpezi, exacte, definitive.
Ordonate în linii drepte.
Din timp în timp confuze,
Rămase clare până la urmă.

În jurul meu sunt oameni
Siluete precise, lămurite.
Individualizate în lumină tare.
Câteodată tremurătoare,
Rămase la fel până la urmă.

În faţa mea sunt drumuri
Lungi, înguste, pieptişe.
Înşirate în zigzaguri.
Obositoare, nu rar,
Calc pe ele, până la urmă.

Deasupra mea sunt ceruri
Constelaţii fixe, înalte, sigure.
Nituite la locul lor.
Din când în când ceţoase,
Regăsite, în cele din urmă.

Eu sunt acesta, aici
Precis, fix, definitiv.
Înfipt în temelia mea.
Uneori bătut de vânt, condamnat
Să nu mă rătăcesc niciodată.

duminică, 12 august 2018

O cafea neobişnuită


Tăblia mesei era din lemn crem-auriu, gros şi solid. Avea ceva definitiv, liniştitor, lemnul acela pe jumatate finisat. Masă rotundă, mare, înconjurată de zece scaune cu spătarul poziţionat jos, acoperite cu pânză groasă, cenuşie, ţesută în bob de orez.

Îmi scot și de citit?

Mă aşezasem acolo pentru că nimeni nu părea să vrea stea la masa aceea potrivită mai degrabă unui colocviu, decât pentru cafea şi biscuiţi. Se auzea muzică folk, country-folk adevărat, american. Se simțeau munţii crescuţi la alta scală, văile largi, pieptișe şi câmpiile nesfârşite arse de soare. Sunetele se scurgeau din colţurile ascunse între pereţii îmbrăcaţi în acelaşi lemn auriu şi plafonul de culoarea tutunului burley. Geanta mea cea albastră, roasă la colţuri de multă purtare sta liniştită pe masa goală. Cele câteva cartoane înguste, galben-deschis, pe care îmi place să scriu, stăteau cuminţi şi deasupra lor stiloul cu peniţa groasă, greu, negru, argintiu. Cana pântecoasă, plină încă, albă şi lucioasă, decorată cu un basorelief fantezist, sta și ea pașnică alături.

O mai las puțin.

Interiorul cafenelei era aerisit şi nepopulat, majoritatea preferând terasa aflată în plin soare. Înăuntru erau totuşi vreo doi singuratici şi un cuplu frumos și tânăr, el cu ochi albaştri, ea cu părul blond, bogat, strîns atent în coadă, barbie voluntară și ochelari clasici. Alte două persoane stăteau la rând să plaseze comanda şi încă una aştepta să îşi ia cafeaua.

Ma gândeam de ceva timp la o idee de poveste și incercam să o prind de undeva.
Să incep sa scriu, apoi se mai așeaza ele, gândurile.

Am luat o gură fierbinte din cană şi am apucat stiloul. Am deşurubat capacul, l-am lăsat jos. Am scris pe cartonul de deasupra, în colţul stâng sus, cifra unu şi am înconjurat-o cu un cerc. Încă o persoană a intrat pe uşă şi s-a îndreptat domol către locul unde un tânăr bărbos îmbrăcat în negru lua comenzile. Nu-i vedeam faţa celui care intrase, era mai mult scund, cu umerii puțin aduşi, păr grizonat, scurt. Nu scurt, pieptanat atent, moale, dat cu grija într-o parte, totuși vizibil ondulat. Pășea lent, aproape şovăitor. Mersul îmi aducea aminte de ceva. Am încercat să prind gândul acela, dar era deja departe, nici măcar forma nu i-o mai desluşeam.

Am luat cana şi am sorbit atent, m-am aplecat peste masă şi am scris trei cuvinte: articol, substantiv, adjectiv. Le-am subliniat. Dedesubt am scris o frază scurtă ca o rafală. Era neutră, plată. Prin cele trei cartoane subţiri se simţeau fibrele lemnului lăsat aproape brut. Mă sâcâia ceva nedefinit, ideile mi se înţepeniseră în fraza aceea anostă. Am luat capacul de pe masă, l-am pus la loc şi am lăsat stiloul peste cartoane de-a curmezişul, ca o cruce. Am ridicat capul.

Omul care intrase mai devreme era cu spatele la mine, din mişcările lui vedeam că amesteca ceva. Mişcările acelea încete şi poziţia capului uşor lăsat între umeri mă făceau curios. Semăna bine cu ceva, fără să îmi dau seama cu ce sau cu cine. Apoi omul a terminat de amestecat, i-am văzut cotul ridicându-se într-un gest de apucare şi s-a întors. Ţinea în mână un pahar alb şi înalt, adus în dreptul pieptului. Din tavan cădea muzica, o voce leneşă mesteca cuvintele cu accent inconfundabil, dar nu auzeam nimic din ce spunea, căci omul din faţa mea nu putea fi cine vedeam că este.

A zâmbit blând şi a luat-o domol către mine. L-am privit înţepenit, secunde nesfârşite, până a ajuns la masa mea. Era netulburat şi senin.

Te pup, moşule. Ce faci?
Voiam să spun.
Nu poţi fi aici.

El şi-a tras unul din scaunele acelea care păreau scunde din cauza spătarului sub-dimensionat. A lăsat un scaun liber liber între noi și s-a așezat. Zâmbea liniştit, se uita în jur ușor absent.

Pantofii aceştia... aşa uşori, o plăcere să merg cu ei. Ţi-i mai aminteşti? Dar tot e bine să stai jos.
Eu voiam să strig.
Cum? Cum se poate...

A băut din paharul înalt şi alb. A înghițit cu evidentă plăcere. A mai băut o dată.

Bună cafeaua aici, dar scumpă. Poate că mai bine ne vedeam în altă parte. Nu trebuia sa vii aici.
Aş fi vrut să spun.
Ai murit! Dar mă bucur atât să te văd!

Am tras de gulerul cămăşii, devenise ciudat și rigid.

Se uita la mine calm
Ce zici de muzică? Asta e de pe vremea mea. Aveam o pereche de blugi cu un mustang brodat pe ei. Așa muzică ascultam, lumea era mai potolită... Era frumos... eu, chitara mea, aveam prieteni buni...
Voiam să zic.
Da. Țin minte poveștile tale, le știu pe toate... și prietenii tăi... îi mai țin minte.

Era mai slab decât mi-l aduceam aminte. Părul rărit pe tâmple, încărunţit. Îmbătrânise. Ochii îi erau aceeaşi, cafenii, fără ascuţişuri, limpeziţi din spate de o lumină îngăduitoare, un pic îndepărtată, un pic ruptă de lume.

Cafeneaua se golise sau cel puţin se golise partea aceea unde ne aflam. A zâmbit din nou.

Am luat cămaşa asta, o am de mult, o mai știi? Culoare frumoasă... Am luat trei cămăși atunci, diferite, dar numai pe aceasta o mai am. Uite, laleaua asta mică, brodată aici pe stânga. Se purtau culori deschise atunci...
Voiam să îl pipăi.
Cum de eşti aici, cum de eşti aici? Ce faci tu?

Nu zici nimic, moş?
Fără să gândesc, am mărturisit, fără nicio legătură cu momentul.
Sunt atât de trist.
Cuvintele mele s-au văzut limpede, scrise larg pe fruntea lui măslinie şi înaltă.

A zâmbit puţin rătăcit. Înţelesese? Omul acesta a cărui inimă bună însemnase uneori slăbiciune, care lăsa lucrurile să curgă până la pierdere, uneori distrat la marginea superficialității... Omul acesta avusese vreme să inventeze poveşti care îmi coloraseră copilăria timpurie, facuse loc unui adolescent în viața lui de celibatar căutat, deschisese uşi către lucruri care mă însoţiseră după aceea toată viaţa.

S-a uitat la mine.
Știu. Nu fi trist. Toate sunt bune, uită-te
O greutate a căzut şi aerul s-a balansat uşurat deasupra.
Dar voiam să întreb.
Unde? La ce sa mă uit?

A băut din cafeaua aceea a lui. Avea paharul în mâna stângă şi îşi înclina capul pe umăr.

Bună cafea. Mergea şi o ţigară... Moş, trebuie să pleci, nu?
Voiam să zic.
Nu, unde să plec? Tu unde pleci?

Căzuse pe gânduri, fruntea îi lucea sub o șuviță de păr cărunt.
Trebuie să pleci, moşule. Ne mai vedem noi, du-te liniştit, eu mai stau.

Mi-am strâns lucrurile ca în vis.
Ia tu stiloul ăsta.
Eu? Ce să fac eu cu el? Nu vezi ce frumos e? Nu, moş. Ține-l, e al tău. Ție chiar îți trebuie. Nu-ți mai risipi lucrurile, nu ştii când ai nevoie.

Era pustiu de tot în cafenea. Nu se mai zărea nimeni. Muzica se cernea mărunt din tavan. Auzeam cuvintetele.
If you've got visions of the past, let them....

Cana mea era aproape neatinsă.
E păcat de ea, mai ia o gură înainte să pleci.
Cafeaua era rece şi amară.
Vino să te pup, moş. Ai grijă.

M-am apropiat de el cu teama că se va risipi ca un fum. I-am atins umărul, era umăr ca toţi umerii. M-am aplecat un pic şi mi-am atins tâmpla de a lui. Îi simțeam căldura pielii. Mirosea stins a loțiune după ras.
Să ai grijă. Te iubesc, baiatule. Te-am iubit de cănd aveai o zi, eu v-am adus acasă, pe tine și pe soră-mea, după ce te-ai născut. Să ai grijă, moş. Eu sunt bine.

M-am ridicat.
Auzi... Ceilalți. Spune-le și lor.  
A zâmbit.
Fugi, ai treabă.

Amețit, am păşit ca prin ceaţă. Am împins ușa înafară și înainte să ies m-am întors către el. Privea lung şi blând. La mine, dincolo de mine.
Paharul rămăsese pe masă, îl ținea cu amândouă mâinile. Și-a mișcat buzele.
Pleacă, moș. Eu rămân o vreme aici.

luni, 23 iulie 2018

Două întâmplări de toamnă


Prima
Omul urca panta domoală pe treptele de piatra poroasă risipite în sus prin părculeţul acoperit cu iarbă verde. Verde închis în sine însuşi, atins de primele dimineţi de septembrie.
Lumina era ascunsă dincolo de clădirile din capătul pantei, dar se anunţa precisă, oblică şi segmentată pe cerul limpede. Copacii erau încă plini de frunze, dar ruginiseră la poale. In micile ronduri puse printre alei, florile se amestecau fatal între ele, vlăguite de umezeală, amețite în aerul rece al nopţilor autumnale.
Şi-a descheiat fermoarul vestei sport purtată peste cămaşa în carouri mari şi calme, pierdute în nuanţe de albastru.

Merg prea repede.

Simţise că îi e cald. Dar imediat s-a înfiorat în aerul rece și și-a stâns vesta pe corp. Apoi a simţit durerea. Mai întâi ca un nod în gât, care însă îi apăsa în mod ciudat maxilarul în ambele părţi. Apoi senzaţia a coborât către baza gâtului şi când a ajuns la stern s-a transformat în durere adevărată şi a radiat omogen către umeri trecând pe sub clavicule. A lăsat o dâră arsă în drumul ei şi s-a oprit perfect simetric stânga-dreapta, către articulaţia braţului, umplând pieptula. Durerea nu era prea puternică, dar nesuferită şi îşi păstra locul acela neplăcut, central, la baza gâtului. Bărbatul mai simţise de două ori ceva asemănător în ultimii ani, la intervale mari de timp, dar mult mai puțin dezagreabil. Senzaţia venise de fiecare dată pe neaşteptate, fără cauze aparente, în situaţii complet diferite, la momente diferite ale zilei. Asemănator, dar nu identic, caci această senzație apăruse și se menținuse în zonele sub-claviculare, precis punctată și de fiecare dată durase puțin, cincisprezece-douazeci de secunde. Bineînțeles că se întrebase de la ce ar putea fi şi în vreo două rânduri pomenise medicilor de acea durere. Unul clătinase din cap, se lansase într-un expozeu anatomic, pomenise inclusiv de o perfect-improbabilă retezare de esofag. Mai apoi nu vrusese sau nu putuse să dea un sfat concret sau vreo opinie clară. Altul comentase ca este complet atipic și descrierea nu-i dădea informații relevante. Spusese chiar că nu pare să aibă vreo legătura cu ceva anume, indispoziții trecătoare, se mai întâmplă etc. 

Acum durerea persista peste durata celor două amintiri şi era net mai acută. El fusese educat (şi mai târziu se autoeducase) să ignore pe cât posibil durerile fizice. De fapt nu să le ignore cu totul, căci, ca orice bărbat, tresărea la o mică înţepătură. Însă nu dădea prea multă importanţă evenimentelor traumatice pe care le parcurgea, în primul rând celor mai mari.  Le trăia mai degrabă în interior, numai extrem de rar îl auzea cineva plângându-se. Când suferea tare, orice suferinţă ar fi fost aceea, se comporta ca un animal, căuta un loc unde să poată sta singur, în linişte, până îi trecea. De altfel, i se reproşa adesea de către apropiaţi că nu vorbea despre ceea ce i se întâmplă şi că nu accepta aproape niciun fel de ajutor. O dată sărise calul când suportase o intervenţie chirurgicală, nu chiar minoră, şi familia aflase abia după aceea. Le spusese că trebuie să facă o serie de analize şi că vreo două zile va putea să vorbească la telefon mai greu, preferabil deloc. Îi anunţase ce se întâmplase abia după ce totul trecuse şi ieşise de la terapie intensivă. Urmaseră încă două săptămâni de spitalizare pentru recuperare, nu fusese chiar joacă. Dar atunci când s-a întors acasă supărarea familiei se atenuase la un grad minor. Calculul lui (în care emoţiile, agitaţia şi grijile iniţiale erau înlocuite cu o oarecare iritare, nici aceea prea puternică date fiind condiţiile) fusese funcţional. Recepționase în plin supărarea lor reziduală exact așa cum anticipase și primise reproşurile liniştit, cu credinţa fermă că procedase corect.

Ei, ce prostie...

Şi şi-a încheiat fermoarul până sus de tot cu o mișcare bruscă. Sunetul dinților de metal împreunați unii în alții s-a auzit limpede, o sfâșiere inversă, uscată și duruită. A continuat să meargă păşind apăsat pe pietrele late, ignorând ceea ce simțea.

O să treacă repede, doar să mă mişc...

Aerul era parcă mai rece. Durerea se extinsese mai tare în umărul stâng, cumva sub braţ și radia în piept și umăr. Îl apăsa în gât şi în stern.

Interesant, să ţin minte asta: la baza gâtului, pe stern şi aproximativ pe linia dintre pectoral si deltoid. Și în umărul stâng.

Apoi durerea s-a intensificat puternic în tot pieptul, a coborât pe braţul stâng până cot şi s-a oprit acolo.

Pe o scală de la 1 la 10, aş zice că e de 8... Ce nesuferită e,  mă seacă de tot.

Apoi a continuat să meargă, aproape trăgând de el însuși. Parcul s-a terminat și a ajuns în marginea bulevardului destul de gol la ora aceea. A traversat neatent, strângându-şi brațul stâng în palma dreaptă, convulsionată.

Ce dracu’…

Abia mai respira. Etajele superioare ale clădirilor se amestecau deasupra lui în aerul tot mai rece şi se cerneau apoi în fulgi cenuşii prin faţa ochilor. Un sentiment necunoscut bărbatului, de neputință, şi un fel de ameţeală la fel de necunoscută i se amestecau printre picioare. Respira sacadat şi a păşit pe trotuarul celălalt ca prin valuri. Durerea îi strângea tot mai tare pieptul şi coborâse de la cot în jos pe antebraţ. Omul era destul de educat ca să ştie  cauzele probabile şi a încercat să tuşească. Nu mergea.

În mă-sa! Ia uite ce urât e... 9... 9+...

A mai mers preţ de două minute pe o alee puţin folosită, tăind printre clădiri. Când a ajuns la următoarea stradă, în faţa unui sediu placat cu marmură verde, se abţinea să nu icnească la fiecare val care îl trecea prin piept şi braţ. Îl durea tot braţul stâng, iar jumătate din palma stângă şi două degete îi erau amorţite. Ameţise de binelea şi îşi simțea ceafa rece. Chiar în locul unde se oprise pe trotuar a oprit un taxi şi din el a coborât o femeie care pentru el nu avea chip. A pus mâna pe portiera încă deschisă.

La spitalul...

Şoferul n-a mai întrebat nimic, parcă asta făcea mereu. A întors dintr-o singură mişcare zmucită şi a ieşit în bulevard. La primul semafor a trecut pe galben şi se vedea din felul concentrat în care stătea pe volan că mergea mult mai repede decât ar fi mers în mod normal. În două minute durerea a început să cedeze, cerul revenea la culoarea lui şi clădirile nu mai stăteau aplecate una în alta.

Sunt iar la 7-8, mai degrabă 7... mă prostesc ca un idiot.

Vă duc direct la urgenţe?

A claxonat tare lângă bariera din josul rampei, deşi aceasta era ridicată. În dreptul intrării largi, cu spațiu deschis, a oprit şi omul a plătit. Şoferul a încercat să îi returneze ce îi dăduse peste preţul cursei, el i-a lăsat banii pe scaunul din față. A intrat.

Un fel de ghişeu de informaţii și lângă, un fel de cubicul din tâmplărie metalică şi sticlă. Dincolo de cele două, un fel de sală de aşteptare cu scaune de plastic sumare, de fapt nişte bănci metalice cu şezuturi de plastic prinse pe bare vopsite în negru. La informaţii i-au cerut numele, vârsta şi locul de muncă. Femeia care a primit informaţiile i-a pretins înverșunată să-i explice acronimul pe care el îl prezentase drept instituţie angajatoare. Era complicat să îi spună că acronimul era de sine statător și nu avea în spate ceva anume. Așa ca a pus doua nume comune în limbile de circulație și cuvântul „internațional” pentru ultima literă. Apoi a fost îndreptat către cubiculul de sticlă. Nu era nimeni. O asistentă între două vârste a apărut de undeva după un minut.

Ce s-a întâmplat, ce ați pățit?

Avea o voce statornic-tabagică, obraji cu riduri în formare, par încărunţit. Ochii îi erau limpezi. I-a luat tensiunea.

Ia să vedem. Aproape normală... Minima un pic cam mare.
Da. Să știți că nu mai doare ca mai devreme.
Totuși... unde ziceaţi că vă doare?

Apoi l-a trimis în sala de aşteptare şi i-a spus că va fi chemat la un moment dat.

E dimineaţă, sunt multe urgenţe

Un fel de avertisment că va avea de așteptat.

De unde se aşezase vedea două mari uşi culisante, automate, ce păreau să se deschidă doar dinăuntru. Personalul care se fâțâia în ambele sensuri purta carduri agățate de buzunarele uniformelor medicale sau pus de gât cu panglici late. Mulți aveau câte două. Totuși n-a vazut pe nimeni să le folosească, deși lângă uși erau dispozitive ce semănau cu cititoarele de card. Peste tot erau avertismente: să nu se bată în uși, să nu se apeleze fără motiv personalul. Indicatoare cu semnul „interzis” așezat peste siluete de camere foto și video, de telefon, peste un claxon și chiar peste o siluetă umană în mers erau aliniate pe o latură. Semne de exclamare negre pe fond galben erau peste tot. Mai erau două persoane în așteptare, un băiat şi o fată, tineri de tot. După patru minute s-au deschis acele uşi, dar n-a fost chemat nimeni, două persoane îmbrăcate în roz au ieşit repede şi s-au pierdut pe undeva prin clădire. După alte câteva minute s-au deschis din nou uşile, venise o ambulanţă. Un trup inform pe o targă. La douăzeci şi cinci de minute de când se aşezase au fost chemaţi cei doi. Între timp mai veniseră alți câțiva. Uşile se deschiseseră de multe ori între timp. Nu pentru el. Nimeni nu-l mai întrebase nimic. Durerea practic dispăruse, mai era doar o urmă de strângere în piept, apoi nici aceea. Omul s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi. Nimic. S-a aşezat din nou. Au mai trecut douăzeci de minute. A dat un mesaj text către un coleg.

Mai bine plec, oricum nu mai am nimic, nu mă mai doare deloc

Alte trei minute. S-au mai deschis o dată uşile. Era pentru el. O asistentă cu o bluză înflorată şi pantaloni roz deschis, încălţată cu saboţii aceia albi care în alt loc n-aveau niciun rost, l-a condus într-o încăpere mare și aglomerată, cu o uşă foarte lată, deschisă. Deasupra ușii scria cu albastru: Urgențe Majore 2.

Nimic major. Nu cu mine.

L-a dus până la un fel de fotoliu verde cu nişte rezemători sofisticate pentru braţe. Mai târziu a vazut la ce foloseau.

Scoateţi-vă vesta, desfaceţi-vă la cămaşă. Şi la manşete.

Şi-a lăsat rucsacul pe jos. Şi-a desfăcut fermoarul vestei, nasturii de la cămaşă şi de la manşete. Şi-a scos vesta. S-a uitat în jur. Singurul loc acceptabil de pus haina era un convector lat, fixat pe perete, nu funcţiona. Şi-a aşezat vesta deasupra şi a apăsat-o ca să nu alunece. Apoi s-a aşezat pe scaunul acela ca un fotoliu îngust. Şi-a suflecat mânecile cu atenţie până dincolo de cot, bănuind că oricum va fi nevoie. Asistenta i-a luat tensiunea din nou, apoi a plecat. Telefonul i-a bâzâit în buzunar, l-a scos, dar venise cineva. A ridicat privirea. Medicul. O femeie înaltă, cu un halat alb peste un costum albastru marin de chirurg, cu păr roşu şi o faţă plăcută. Tânără, în jur de treizeci de ani. Îl privea rece.

A dumneavoastră e vesta de-acolo?
Da.
Luaţi-o!
Unde aș putea să o pun?
Nu ştiu, ţineţi-o în braţe, nici noi nu avem unde să le punem pe ale noastre.

Ce vă doare? Luaţi tratament? Antecendente în familie? De când vă doare?
Tratament. Antecendente de familie. L-a întrebat din nou unde îl doare şi dacă l-a mai durut. Omul a încercat să răspundă, să spună că acum trecuse, dar cum îl duruse și de ce durerea aceea îl îngrijorase. Doctoriţa cea roşcată era grăbită. I-a luat tensiunea.

Aţi făcut efort în ultimele douăsprezece ore?

Omul se gândise că va fi întrebat şi asta şi nu se hotărâse cum să formuleze mai neutru informaţia.

În afara unui contact sexual, nimic în ultimele ore...
O, o! Nu e nevoie să intrați în astfel de detalii! Limitați-vă la... Durerea: când a început, unde?

A explicat din nou: cum s-a declanşat, unde durea mai tare, a pomenit de braţul stâng şi de deplasarea durerii cumva pe traseul nervului cubital. Ochii femeii au strălucit şi mai rece la pomenirea detaliului anatomic. Și-a strâns buzele. Fără vorbe.
Faci pe deşteptul...

Tare
Da, da... Va doare și în spate? Mai jos în abdomen?

Şi a strigat după asistenta cu bluză pastelată.

EKG, sânge, troponine... Şi când termini să vină la mine să îi dau să meargă la plămâni.

A plecat.

O să intru pe aici şi vă pun o brăţară care o să vă strângă un pic. După ce termin, rămâneți pe acest scaun până vă spun eu.

El rămăsese cu telefonul în mână.

Să ştiţi că nu e voie să faceţi poze aici.

După un timp omul a ajuns în fața medicului. Femeia stătea la o masă micuţă, pusă chiar lângă uşa deschisă şi avea hârtiile pentru el. Multe.

Mergeţi să faceţi RX toracic.
Unde anume trebuie să merg?
Radiologie! Faceţi la dreapta când ieşiţi de aici. Radiologie, mai întrebaţi!

După ce a părăsit spaţiul colorat al urgențelor, bărbatul a căutat îndelung pe culoare întunecate, vopsite în crem şi placate din loc în loc cu faianţă albă. A ajuns unde trebuia şi a aşteptat până să îi vină rândul. Intrarea la Radiologie se făcea dintr-un hol îngust, care însă avea ferestre şi el şi-a putut pune hârtiile în format mare pe pervazul din faţa uşii unde a aşteptat următoarele treizeci și cinci de minute. Examenul radiologic a durat puţin, făcut de o o femeie în vârstă îmbrăcată doar cu o fustă şi un pulover negru pe gât. Apoi cu rezultatele radioscopiei s-a întors la doctoriţa cea roşcată.

Mda...

A chemat asistenta.

Mergi cu domnul. Va rămâne în monitorizare până la ora paiș'pe. TA, EKG şi revine aici.
Cum să stau până la ora paisprezece?! De ce?
Aşa e protocolul, rămâneţi sub observaţie.

Asistenta s-a mişcat pe hol.

Haideţi. Nu e infarct, să ştiţi. La două veniţi înapoi să vă dea diagnosticul şi tratamentul, dacă va fi cazul.

Au ajuns într-o sală mare unde vreo opt-zece paturi umpleau spațiul, aşezate ca maşinile într-o parcare. Majoritatea erau ocupate. Mai erau cateva scaune așezate pe un rând. Femeia cu bluza plină de flori a vorbit cu cele două asistente din sală şi le-a dat hârtiile. Bărbatul a fost aşezat pe rândul din mijloc, într-o margine.

Staţi întins şi liniştit.
Bine.

Mai erau aproape patru ore. În următoarele câteva zeci de minute au tot venit pacienţi, unii vizibil suferinzi. Nu mai erau paturi libere. Omul s-a ridicat şi a oferit locul său unui bărbat tânăr ameţit ce abia se mișca. Parea în pragul unui leșin. Asistenta căreia i se adresase pentru a oferi patul stătea în dubiu.

Nu am nimic, eu sunt bine, pot sta pe unul din scaunele de la  fereastră.

Mai târziu nu a mai fost loc nici pe scaune şi el a petrecut timpul în picioare sprijinit de pervaz. La un moment dat a intrat în sală un fel de uriaș, îmbrăcat într-un trening tricolor, un luptător, însoţit de doi medici. Urma să i se facă o perfuzie. S-a eliberat rapid un pat în apropierea ferestrelor. Din vorbele vesele rostite fără fereală omul a înțeles ca era un tratament perfuzabil de întărire și că omul în trening nu îl făcea pentru prima dată. Urma și un concurs internaţional. Uriașul și-a dat bluza jos, s-a întins pe pat și a anunțat-o cu voce înfundată pe asistenta ce se apropiase de el cu o branulă că nu suportă sângele și că nu vrea să vadă nimic. A închis ochii şi a strâns cearceaful în pumn când i-au pus acul în venă.

Omul văzuse totul din locul lui. Și-a întors privirea și şi-a consumat ultimele trei sferturi de oră stând pur şi simplu la fereastră fără să mai acorde vreo atenție la ce se întâmpla în interior. Se vedea o curte interioară minusculă. Se făceau reparaţii, probabil o centrală termică. Se cărau materiale şi scule. Muncitorii erau veseli. A mai dat câteva mesaje pe telefon. La două i-au făcut EKG. I-au luat tensiunea arterială. La două şi un pic i-au dat hârtiile şi atât.

Vă intoarceți acolo, la doamna doctor, da?

A luat-o pe hol, către Urgențe Majore 2.

Masa era acoperită cu tot felul de fișe şi diagrame. Mai era și un registru gros. Doctoriţa era ocupată undeva nu departe de ușă, o vedea vorbind cu cineva. L-a văzut și ea, a întors capul şi şi-a continuat discuția pe şoptite cu un bărbat cu un halat alb foarte scurt, descheiat de tot, purtat peste un tricou șifonat, colorat incert. Avea și un stetoscop atârnat de gât.

Ce mai contează câteva minute, am stat până acum, mai pot sta.

A aşteptat unde se oprise, lângă ușă. Asistenta cu flori pe haine s-a apropiat,

Veniți. Să vă scot brățara. Vine imediat si doamna doctor.

Gata, ați terminat.

I-a aruncat un zâmbet.
El era gata. Ea era grăbită. S-a topit pe holul puternic luminat.

Până la urma doctoriţa a venit, s-a aşezat şi a luat hârtiile din mâna lui. Şi-a plecat capul, a mâzgălit ceva, a adăugat alte hârtii deja completate, printre care şi o reţetă îmgustă, cu însemnele hexagonal-albastre ale unui poducător de medicamente. I le-a dat pe toate fără să-i spună nimic, privindu-l direct și fix, cu un soi de provocare distantă în ochi. Aștepta.

Asta-i tot?
Da.
Mulţumesc, bună ziua.
Bună ziua

Rostit aproape neinteligibil în timp ce se ridica. Părul frumos şi roşu, strâns în coadă de cal, se zbătea de pe un umăr pe altul şi îi ascundea faţa deja întoarsă în altă direcție.
Are ochii căprui închis sau negri...?

Tare.
Pot ieşi pe unde am venit?

Un gest vag cu mâna, niciun alt răspuns.
Omul a plecat.

Într-un colţ s-a oprit şi s-a uitat pe hârtiile primite. Diagnosticul era „toracalgie nespecifică”, tratamentul indicat consta în capsule antiacid pentru stomac şi un unguent anti-inflamator folosit la reumatism sau contuzii. Omul a mai citit o dată. Aşa era: durere oarecare în zona torsului, tratament pentru posibil reflux gastro-esofagian și pentru posibil junghi intercostal. Sau pentru ceva asemănător.

Asta e...

A ieşit pe unde intrase fără să-l supere nimeni. Exista un buton care părea să deschidă ușile din interior, nu era nevoie de card. Butonul avea deasupra sa un indicator cu o săgeată roșie ce îl indica fără echivoc. Totuși, dedesubt era și un sticker cu inscripția:„APĂSAȚI AICI”. Cînd s-a apropiat, înainte să apese butonul, ușile s-au deschis singure.

A coborât rampa pe unde urcase cu taxiul. Se simțea aiurea încrucişându-se cu ambulanţele albe și roșii. A trecut de barieră. Era tot ridicată. Soarele era sus pe cer şi aerul era cald. Era mai bine.

O să merg pe jos.

Rucsacul era un pic cam greu, dar nu foarte. A ieşit în stradă şi a travesrat râul trecând peste cel mai apropiat pod. Nu-i era nici foame, nici sete, dar a intrat într-un mic magazin. Din rafturile foarte înghesuite, înțesate cu ambalaje lucioase, a luat un pachet anonim de grisine. Grisinele pareau suportabile, ceva neutru, fără nicio pretenție. A ieșit din magazin. La colț doi barbați în vârstă vorbeau. Unul din ei, cu mâna în care avea o țigară abia aprinsă, subțire și cafenie își ridicase cracul pantalonului gri, perfect călcat. Îi arata celuilalt ceva pe tibia cu pielea albă-translucidă și puternic pătată cu fleurs des tombés. Se vedeau clar și șoseta gri, bine întinsă și pantoful maron, fără șiret, perfect lustruit. El a trecut pe lângă ei și dintr-un motiv oarecare celălalt bărbat, un tip scund cu o cămașă cuban galben-pai, a ridicat capul și l-a urmarit cu privire fixă, fără fereală, dar și fară ostilitate. Parea doar curios. I-a lăsat undeva în spate. A deschis pachetul cu grisine. A luat una și a băgat-o în gură fără să muște din ea. Gustul de aluat copt și crocant, puțin sărat, era foarte plăcut.

Ziua asta putea fi şi mai rea până la urmă. Am avut de toate: dimineață ciudată, durere atipică, medic bizar, tratament absurd. 

S-a îndreptat spre casă. Era totuşi îngrijorat.


*

A doua
A trecut de la acea toamnă o oarecare vreme. Între timp omul se obişnuise cu durerile acelea. Văzuse şi alţi medici. Avea chiar alternative de tratament permanent și suplimentar, la nevoie. De regulă durerea trecea repede. Intervenţia chirurgicală nu era o opţiune pentru el. Câteodată, apăreau dureri de cap după unele medicamente. Erau intense, dar suportabile. Oricum rare. Se descurca. Durerile de piept si braț nu mai erau atât de puternice ca aceea de atunci, din dimineaţa aceea de toamnă. O toamnă trecută şi aproape uitată, rătăcită printre altele.

Acum dimineața era frumoasă și copacul din fereastră sfâșia lumina printre ramuri lungi și flexibile.

Îmbrăcat numai pe jumătate omul s-a dus la baie. Acolo s-a întâmplat în formula ştiută: disconfort în gât, durere difuză în piept şi umeri, radiată un pic în braţul stâng.

E de 6, cel mult 7. Trece.

Îl sâcâia, totuși. S-a întors în cameră, și-a tras un tricou pe el şi s-a aşezat pe canapea. Nu era mai bine. Și-a pus două perne sub cotul stâng. Apoi şi-a pus obrazul în palma stângă. Și-a ridicat şi picioarele pe canapea. S-a întins şi s-a cuibărit mai bine pe perne, sprijinit într-un cot. A închis ochii.

Trece. Ziua aceasta nu e cea mai rea.

Nu răspundea la telefon şi cineva s-a ostenit până acasă la el. Nici la uşă nu a răspuns, iar telefonul se auzea sunând înăuntru. Stătea la primul nivel şi balconul de la parter, de dedesubt, avea un grilaj pe care oricine se putea căţăra uşor. El avea fereastra şi uşa de la balcon mereu deschise.

Așa că l-au găsit destul de repede. Ca să intre în casă au dat la o parte crengile bogate ale copacului din dreptul ferestrei Copacul acela plin de frunze, încă verde de tot. Verde căzut în sine însuşi, un pic fanat de primele dimineţi de toamnă.


(NA) Cele de mai sus nu reprezintă o ocuzație sau vreo lecție. Ceea ce ați citit este exact ceea ce pare: literatură sau, pentru cei foarte exigenți, încercare literară.