vineri, 11 iunie 2021

Omul cu pălăria mică

 

                                                                                                                                 „Ce nu știu este când  te-ai trezit,

cum te-ai trezit, care au fost gândurile tale…”



 În recepție nu era nimeni. Spațiul circular urca cilindric şi din ce în ce mai întunecat pe înălțimea celor șapte etaje. Lumina se așezase în discuri fragile, cu margini franjurate, intensă la parter şi din ce în ce mai moale, topindu-se în urcare. Era o un hol de recepție luxos, ușor neconvențional în arhitectura lui cu linii futuriste, îmbinate cu mobilierul Louis XVI. Fotolii cu picioare bondoace, tapițate şi pline de perne în verde marin şi turcoaz se risipeau pe podele lucitoare de marmură, alături de câteva canapele lascive, un secretaire, două mese franceze mici şi chiar de un bufet ce își etala rafturile greu decorate şi goale. Printre mobile se intercalau covoare de culoarea ierbii răsărite toamna-târziu, pictate cu purpuriu stins şi sânge uscat. Un Pleyel întunecat se răsfăța înconjurat de scaune aurii. Undeva, jumătate-ascunsă de plante indecent de verzi, o canapea tete-a-tete rupea ritmul în stil seconde-empire.

 

Bărbatul în albastru sta nemișcat lângă ferestrele panoramice prin care noaptea se străduia, tăcută şi neostenită, să pătrundă.

 

„Cos I miss you more each day…” se auzea curgând din difuzoare nevăzute. Vocea femeii vibra rond. Se ghicea o nuanță de abandon în dorul acela al ei, iar timbrul cald dădea volum cuvintelor comune. Bărbatul din fața ferestrei o credea pe femeia nevăzută.

 

„Locul acesta are totuși ceva lugubru”, își spuse bărbatul în albastru şi se uită în jur în spațiul acela bogat şi luminat, dar pustiu, plin de foșnete mici.

 

„Contrastul e prea mare între luminile acestea…”, mai gândi el şi nu-şi continuă gândul. Dar simți fizic noaptea nebună de afară, prezentă peste tot, atât de contrastantă cu locul în care se afla. Aer aburit se lăsa încet peste pădurea de stejar, greu vizibilă. Se rupse de lângă ferestrele reci înfipte în podele de piatră şi se trase către mijlocul turnului de lumină uscată, cu vârful pierdut în întuneric. Dincolo de construcția în curbe verzi de marmură a tejghelei recepției, doua fantoșe cu fețele date prin faină stăteau tăcute şi aproape nemișcate. Una dintre ele își îndreptă ochii, pete întunecate pe masca decolorată, către bărbat, apoi cu mișcări foarte lente își plecă privirea către ceva aflat sub nivelul înalt al tejghelei pe care sclipea anacronic şi fără rost un clopot de alamă.

 

„Nimeni nu se atinge de clopotul acela, pun pariu” zise bărbatul cu voce joasă, dar clară.

 

Cuvintele au zburat drept în față şi au căzut moarte pe o porțiune carmin de covor. În cădere s-au amestecat cu muzica, acum neinteligibilă.

 

 

*

 

Se trezi afară, rememorând rotirea de nichel a ușii. În fața lui, rampe de beton alb curgeau diedric, ascuțit, printre trepte late şi puțin înalte. Strecurate între rampe şi trepte, jardiniere cu tufe mici se succedau pe linii de nivel aproximative. Tufele înfipte în pământul pietrificat rămâneau neidentificate.  Poate erau trandafiri pregătiți de iarnă. Însă orice ar fi fost, erau ciuntiți sălbatic. Parcarea pornea din parapete şi margini de gradene şi se deschidea în șoseaua îngustă strecurată între pădurea neclintită din stânga ş către hotelurile şi restaurantele intercalate cu pâlcuri de copaci din dreapta. Sedii de companii necunoscute, dar prospere după numărul etajelor, firmelor colorate cu știință şi tipul mașinilor din fața lor, se înălțau retrase strategic, separate de marginea drumului cu bariere high-tech. Undeva mai departe, peste marginea neagră a copacilor se ghiceau luminile orașului propriu-zis.

 

„Locul acesta era pustiu acum câțiva ani…”, își zise tare. „E pustiu şi acum, chiar cu toate astea în jur”, se mai gândi. Trecu prin parcare şi o lua în direcția orașului.

 

„E bine. Jumătate de oră de plimbare. În întuneric. Pe frig”. Era iarnă, dar o iarnă aflată la început, uscată şi încă nedecisă, parcă își testa puterile. La fiecare răsuflare înghețată, pământul opunea căldura sa acumulată într-o lungă vară indiană , iar din frigul suflat rămânea doar o umezeală subliniată de aburii expirați.

 

„E chiar plăcut”, spuse tare. Își descheie fermoarul jachetei şi își băgă mâinile în buzunare. Telefonul îl deranja, îl scoase şi îl puse în buzunarul adânc, cu rafilet, de la piept.

 

„O să-l scot greu de aici” gândi în timp ce îl lăsa să alunece înăuntru.

 

În dreapta lui, ca o copie patetică a pădurii adevărate de peste drum, defilau copaci subțiri, deși, amestecați cu tufe ajunse până în trotuar. Ierburi uscate cu fire lungi se amestecau cu arbuști şi copăcei, desenând un perete iluzoriu între șosea şi spațiul acela semi-salbatic. Frunze ghicite ruginii se mențineau pe crengile subțiri, frunze încă lucitoare rămăseseră pe arbuștii mai joși.

 

„După câteva ploi şi un pic de vânt nu va mai rămâne nimic”.

 

Păduricea cea încâlcită se terminase. După o străduță laterală, pierdută repede în umbră, drumul continua pe lângă un zid albicios, interminabil. Dincolo de zid, prin grilajele cu zăbrele rombice fixate pe coamă, se zăreau monumente şi cruci înalte.

 

Trotuarul pe care pășea rămânea îngust, dar peste stradă, trotuarul celălalt se lățise mult, părea mai mult o promenadă însoțită de un dublu rând de copaci foioși, fâșâitori, cu frunze miraculos rămase întregi, țesând lumini galbene şi roșcate cu negru-obscur. Dincolo de cortina mișcătoare de culori şi umbre se aflau case întunecate, tăcute, părtașe la noaptea ce se lăsa din ce în ce mai sigur pe Pământ.

 

Șoseaua  se termină într-un fel de piață circulară, nu chiar mică, dar plată şi aproape pustie, înconjurată de clădiri vechi. Apăruseră şi oamenii, câte unul, câte doi. Grăbiți, treceau pe trotuar şi traversau strada către ceea ce părea o stație de autobuz. Un întreg sfert de cerc al pieței era ocupat de clădirile anexe şi intrarea în cimitirul pe lângă al cărui zid mersese îndelung. Poarta cimitirului era desenată într-o ogivă turtită de lărgimea sa uriașă. Arcadele se tușau neglijent cu ultramarin pe cerul lacteic-opalescent. Luna la răsărit, încă nevăzută, ascunsă de orizontul apropiat, trimitea vapori de argint bidimensionali, înfipți printre cei câțiva stratus suspendați peste pădure.

 

Nu traversă piața, se opri la capătul trotuarului rectiliniu, înainte ca acesta să se curbeze larg către dreapta, urmând vastul sens giratoriu al pieței. Undeva în fața lui, aproape diametral opus se zărea ceva ce ar fi putut fi un pub.

 

„Ai putea bea un bourbon acolo şi poate îl ating la regalitate cu o coca-cola”, zise cu voce tare, fără fereală, indiferent la oamenii care se scurgeau pe lângă el. Avea acest obicei, de a vorbi cu el însuși, sfătos şi așezat. Când făcea câte o prostie își adresa cu același glas neferit, fără patimă, cate o înjurătură zdravănă. Se mai uită o dată în direcția pub-ului presupus. Dar își dădu seama ca avea de traversat vreo capete de trei străzi până acolo şi poate ca nici nu era un pub. Poate ca era o pizzerie nenorocită, combinată cu fast-food, așa cum sunt adesea la porțile orașelor, un loc în care se sleiau triunghiuri atrofiate, înecate în brânză veche şi sos de roșii plin de glutamat de sodiu. Sau sandvișuri din care ieșeau  foi de salată pleoștită şi felii transparente de cașcaval decolorat şi șuncă din care picura apa. Acolo puteai bea în siguranță cel mult o bere la sticlă. Îi era un fel de sete, dar nu asta voia.

 

Se uită la ceas.

 

„Patruzeci şi șapte de minute: am mers ceva! Nu m-am grăbit, să zicem vreo cinci kilometri, poate cinci şi jumătate. Mai bine o iau înapoi, poate pe partea cealaltă.” Dar nu traversă, ci reluă trotuarul îngust în sens invers, mergând încet. Era mult mai liber, practic gol după ce treceai de porțiunea din capăt. Pe lângă el au trecut alți oameni grăbiți, dar nu rămâneau pe partea aceea a străzii. Parca îi alunga zidul cimitirului. Toți traversau către stația de autobuz şi către casele de dincolo de rândul dublu de arbori sau preferau pur şi simplu să meargă pe acolo. Unul dintre aceștia, un individ mic de statură, parca turnat într-o scurta kaki, încercă sa traverseze, dar renunță când o mașina se apropie în viteză. Un autobuz se oprise, doi-trei au coborât, alții urcau. Mititelul șovăi un moment, dar mașina se apropia vertiginos, autobuzul se pusese în mișcare legănându-se, așa că omul nu mai încercă să traverseze. Se întoarse şi continuă să meargă pe lângă zidul cimitirului, depășind stația de autobuz.

 

„Nu stă departe” gândi bărbatul în albastru. „Probabil pierdea cam tot atât timp așteptând următorul autobuz sau mergând pur si simplu pe jos”.

 

Bărbatul mititel mergea viguros, Purta o pălărie mică, cu bor îngust, parcă înfiptă pe cap, cap înțepenit la rându-i în gulerul înalt al scurtei strânse bine pe trup. Deși era încălțat cu o pereche de ghete cu talpa foarte groasă, ce păreau grele, nu i se auzeau pașii.

 

„A mai câștigat trei centimetri în înălțime…”  își spuse în barbă privind ghetele omului care  ținea strâns în mână o sacoșă dintr-o pânză verde, lucioasă, cu aspect rezistent.  Prin pânză se ghicea un obiect lunguieț şi îngust, destul de greu, care dezechilibra sacoșa făcută probabil să care alimente, făcând-o să se balanseze descentrat la două degete de betonul trotuarului.

 

„A luat ceva de la serviciu”, își imagină, „ceva ce îi trebuie acasă, dar sacoșa nu e pentru așa ceva, orice ar fi acolo”

 

La un moment dat bărbatului în albastru i se păru că celălalt se uită discret în spate.

 

„Îi e frică, săracul…” gândi.

 

Şi imediat își aminti un vers din crizele luceafărului simbolist: „Ce bine se potrivește!”

 

Îl înțelegea pe omuleț în locul acela singuratic, dar nu-i displăcea sâcâiala aceluia, așa că de amuzament își potrivi pasul şi păstră distanța față de el, nelăsându-l să se îndepărteze. Merseră minute bune în tandem. Bărbatul în albastru tocmai își spunea că omul cu pălărie sta mai departe decât şi-ar fi imaginat, când acesta își încetini pașii, așa că trecu pe lângă el. Omul era scund de-a binelea, nasul abia dacă îi era la nivelul umărului bărbatului în albastru. Un cap prea mare pentru trupul acela, prea mare pentru orice trup de fapt, față perfect netedă, un nas zdravăn, drept şi alb, un obraz dreptunghiular, imberb sau foarte bine bărbierit, o falcă pătrată aruncată înainte şi ochi depărtați, bridați, nepotriviți cu fața aceea albă, rectilinie.

 

„O fața desprinsă dintr-o stampă, aproape…” se gândi şi vru să se întoarcă să vadă unde merge omul cu pălărie, căci pe partea cealaltă a străzii nu se vedea mare lucru înafara parcului forestier, iar alături continua inexorabil zidul cimitirului. Dar renunță, în fond se cam ținuse după el, n-avea rost să facă gesturi echivoce. Dar continua să se gândească la personaj.

 

„Parcă e mai mult dintr-o comedie bufă, cu piciorușele alea ale lui şi chiar şi fața… trage a teatru popular, parca-i grimat.”

 

Fu surprins când omulețul cu pălărie trecu pe lângă el mestecând serios din picioare şi trăi tentația de-ai adresa o vorbă oarecare. Doar să vadă cum reacționează.

 

Dar ridică din umeri: „La ce bun?!” 

 

Nu se mai osteni să îl urmeze, ba chiar încetini gândindu-se la altceva în timp ce pălăria celuilalt se topea printre umbre.

 

Se uită la ceas. „Mai am de mers cam 20 de minute”, rosti, după obiceiul lui, cu voce tare,. 

 

Apoi se gândi la barul hotelului şi dacă merită să bea un pahar acolo sau să îl bea în doi, în camera unei colege care se lauda cu un coniac grozav, luat direct de la sursă, sticlă fără etichetă, seulement pour les fins connaisseurs etc. Poate era mai sănătos să se înfunde în camera unde era cazat. O cameră prea mare, împărțită bizar într-o zonă de dormit şi una de zi, o împărțire prost inspirată, care nu păcălea pe nimeni, căci spațiul rămânea unul singur. Arhitectul (sau altcineva) nu suportase ideea unei camere single atât de mari şi din rațiuni de profit o transformase într-un fel de apartament. Dar arcada liberă dintre cele doua semi-spații, abia schițată, nu lăsa dubii, ba mai mult, atrăgea atenția asupra faptului că nu e un apartament. Poate un ochi foarte puțin atent putea fi păcălit.

 

„Sau unul nepretențios…”, își murmură. „Oricum sunt un tâmpit, de fapt nimeni nu se gândește la chestii de-astea, înafară de mine. Un om sănătos s-ar bucura pur şi simplu de ce are la dispoziție.”

 

Colțul zidului albicios se frânse unghi drept şi se topi pe străduța plină de ceață. Nu părea să ducă nicăieri străduța aceea: de o parte zidul care continua cert, mult în direcția aceea, de partea cealaltă, păduricea cu stejari rahitici întinsă pe o bucată bună. Bărbatul în albastru mergea acum fără nicio grabă. Frunzișul din stejarii subțiri suna a metal prin negura tot mai rece. Pe ierburile împletite în tufe străluceau picături de apă. Își încheie jacheta şi trase de fermoar. Zgomotul zuruit se pierdu zăngănind pe asfaltul de lângă el. Oscila  între coniacul acela nemaipomenit şi eventualitatea de a rămâne singur citind cartea pe care o îndesase în geanta de voiaj.

 

Era prea liniște şi prea multă singurătate ca s-o spună cu voce tare, dar murmură totuși: „Oricum, mâine voi regreta orice aș face astă-seară: coniac sau citit.”

 

Şi tot murmurând: „Văd eu când ajung.”

 

Departe se puteau ghici luminile hotelului sau își închipuia că sunt luminile hotelului. O mașină cu faruri albăstrui, extrem de puternice, venea din sens opus şi cel de la volan acceleră puternic. Motorul urlă pe șoseaua pustie, treptele de viteză se schimbau rapid. Mergând, întoarse capul şi mai apucă să vadă urmele roșii ale mașinii dispărând după o curbă largă a șoselei.

 

Reveni cu privirea în direcția de mers. Dintre tufe, din stânga, se auzi un zgomot mic, uscat. Întoarse şi mai mult capul cu un început de surpriză. Apoi simți șocul loviturii care îi paraliză o parte din trunchi şi brațul stâng. Senzația de șoc electric şi arsura din ceafă  îl amețiseră de tot. Se înțepeni pe picioare şi se întoarse bâjbâind cu mana dreaptă către locul de unde credea ca venise lovitura. Dar primi o nouă lovitură cumplită, se împletici şi căzu între ierburile acelea lungi amestecate printre arbuști mici, duri şi țepoși. Se ridică în genunchi şi o luă orbește printre tufe. Încă o izbitura venită din spate îl nărui, răsucindu-l cu fața în sus. Nu mai simțea deloc mâna stângă, iar dreapta cu care încercase să se sprijine de o creangă țepoasă, se spintecase între index şi degetul mijlociu până la mijlocul palmei. Probabil încercase să se protejeze cu aceeași mana şi fusese lovit, căci devenise aproape inutilă şi dureroasă, arătătorul şi policele atârnau, separate de restul. Încercă sa-și miște mâna şi izbuti cu prețul unei dureri cumplite s-o îndoaie din cot.  

 

„Dreapta e ruptă”, gândi şi se cutremură când durerea îi explodă din nou în cap şi braț.   

 

Gulerul cămășii, năclăit, i se lipea de gât. O lovitură piezișă sau finalul alteia directe îi atinsese maxilarul în aceeași parte stângă. Simțea  sfărâmături de dinți tăind prin gingii şi prin limbă, obrazul îi amorțise ciudat, se mărise monstruos şi parcă nu îi mai aparținea. Respira greu, îl durea adânc în zona coastelor, probabil rupte şi ele. Se îneca cu propriul sânge gâlgâit. Telefonul din buzunarul de la piept ii apăsa coastele şi cântarea o suta de kilograme. Știa că nu poate ajunge la el. N-ar fi ajuns nici dacă era în alt buzunar. Își înfipse călcâiele în pământul rece şi se împinse încă puțin pe frunze şi fire de iarbă rară, tăvălită. 

 

Vedea ca prin febră, dar desluși deasupra lui omulețul cu pălărie mică, care îl privea atent, cu buzele strânse.  Nu spunea nimic, îl privea şi strângea în mână un rangă metalică, lunguiață şi grea, îndoită la capăt ca un semn de întrebare.

 

„Avea un levier în sacoșă…”  Se chinui s-o spună cu glas tare, vorbind de parcă era singur, dar cuvintele erau neinteligibile, bolborosind o dată cu ele bășici de sânge şi salivă.

 

Înghiți greu lichidul cu gust de fier ce i se strânsese în gură, se zgârci de durere când se întoarse pe o parte. Apoi cu mâna care atârna, dar pe care încă o simțea, încercă să se sprijine fără a mai putea recepționa lucid întreg valul de durere care îl străbătu.

 

Omulețul îl privea cum se întoarce şi cum încearcă să se ridice.

Apoi fără grabă, cu aceeași expresie netedă, îl lovi din spate de doua ori, deasupra cefei dezgolite de tentativa delirant-instinctivă de a se ridica. Loviturile se împiedicaseră în crengile joase, dar își atinseră totuși ținta. Cel lovit căzu încă o dată. Fără un scâncet.

 

Omulețul îl mai privi un timp, tăcut şi atent. Șterse cu grijă levierul cromat de gluga albastră ajunsă ghem pe umărul bărbatului care murea încet. Nu se mai atinse de nimic altceva. Scoase din buzunar sacoșa verde de pânză şi puse înăuntru bara aceea de metal greu.

 

Pălăria ridicolă, absolut nemișcată, părea turnată pe țeasta prea mare atunci când își reluă mersul concentrat pe marginea drumului. Sacoșa  se legăna periculos la câțiva centimetri de pământ.

 

 

*

 

 

În locul în care căzuse bărbatul în albastru nu mai era nimeni.

 

Mai avusese o zvâcnire oarbă şi se mai târâse o jumătate de metru. Cincizeci de centimetri neînchipuit de lungi, inutili şi chinuitori. De undeva îi veni un gând. O voce cu timbru cald, vibrând rond a abandon, îi spusese ceva. Se chinui să-și amintească  vorbele, dar nu reuși şi pe buzele pline de cruste de sânge închegat tremură o părere de rău. Ultima.

 

Spațiul circular și strâmt din jurul lui urca cilindric printre copacii chinuiți, îndreptați divergent către cerul plin de întuneric.

 

Bărbatul în albastru se cufundă în beznă şi o dată cu asta liniștea se așeză mulțumită şi feroce peste tot.

marți, 2 martie 2021

Test de afectivitate


„Nu, nu sunt frumoasă! Nu sunt...”

Fraza se terminase într-un foșnet reținut, ca un oftat.

 

„Nu sunt frumoasă, auzi? Nu sunt frumoasă, nu-mi mai spune așa…”

Cuvintele tremurau ca flacăra unei lumânări într-o noapte de vară.

 

„Fac numai ce vreau eu, numai ce…”

Gâfâitul se accentuă în strigăt sugrumat.

 

„Ah, e bine, e bine… Vreau, vreau acum iubitule! Da, acum, te rog! Haide, acum!”

Şi liniștea a căzut în eclipse moi, oarbe şi neregulate, punctate cu șoapte guturale şi cuvinte murmurate neinteligibil.

 

Sărut lung, ars, așa începuse. Dar asta venise mai târziu, mult mai târziu, după ce el pusese în paharul înalt băutura acaju închis, o băutură dură, fără nuanțe. Un pretext, în fond. Un pretext fără nuanțe. Ea băuse o înghițitură, se așezase pe marginea patului, întoarsă aproape cu spatele la el, cu ochii în fereastra care reflecta luminile din tavan. Rămăsese în picioare cu sticla îngustă în mână. Mirosul femeii urca lent spre el, natural şi discret. Pusese atent sticla pe masă şi făcuse un pas spre ea. Ea nu se mișcase si lui i se păruse ca își ținuse respirația. Își pusese palmele pe umerii femeii si le mișcă încet către mijlocul spatelui şi apoi spre ceafă, îi cuprinsese gâtul într-o strânsoare scurtă, își desfăcuse şi își lunecase palmele cu degetele întinse pe sub cămașa descheiata la doi nasturi peste pieptul care zvâcnea lent. Își trăsese mâinile în sus, fără a-și dezlipi palmele de pielea ei, își împreunase degetele sub bărbia feminină și fermă, apoi îi prinsese obrajii în palme, dându-i capul cu totul pe spate. Îl ținuse capul tras spre el, mult lăsat, cu parul căzut pe umeri şi îi ascultase respirația șuierată. Abia într-un târziu se aplecase pe ea.

 

Şi venise sărutul acela lung, ars. Ars ca vara care își făcea de cap pe dealurile înalte, prin pădurile cu frunze torsionate de căldură. Ceva neprogramat, dar anticipat de amândoi. Un sărut dăruit, puternic, un abandon neascuns. Ea se răsucise, i se strecurase pe sub mâini şi își înfipsese unghiile în brațele lui nefiresc încordate. Își păstrase o palmă pe gâtul ei, cu cealaltă îi apucase încheietura şi îi îndepărtase blând unghiile care apucaseră sa lase urme palide pe antebrațul său. Pielea femeii sclipise creol în fulgerul alb al cămășii smulse, urmase un fulger violet care dezgolise sânii grei, cu areole intense şi mameloane tari, aţâţător modelate de maternitate. Luminile galbene au căzut sparte pe podele, s-au scurs prin crăpături, s-au ascuns  prin locuri invizibile. Paharul cel înalt s-a rostogolit și lichidul dinăuntru s-a întins pe parchetul negru într-o pata fulgurantă de sticla fluidă. Cearșafurile s-au adunat ca dunele de nisip în furtună. Tăblia patului a gemut îndelung, adânc, repetat, ca un copac dezgolit în vântul ierni.   

 

Întuneric. Luna arunca pete reci de lumina, puține, firav reflectate în jur. Totul părea sculptat în piatră. Pereții, mobilele joase și vechi, fereastra îngustă, femeia, cu silueta ei de statuie atent desenată, cu pulpe, șolduri, pântec şi umeri de calcar auriu, cu sâni şi gât de marmură, cu ochi de chihlimbar verde-albastru lucind. O statuie dăltuită precis în linii lungi, continuate în ele însele, ca un set inele ale lui Möbius înlănțuite, aranjate savant şi ardent într-o femeie frumoasă ale cărei dorințe cu privire la ea însăși erau greu de ghicit.  Își așezase obrazul pe umărul lui şi lipit de șold îi simțea abdomenul ferm-delicat, fierbinte, încă palpitând. O iubise în acel moment.

 

„Ești nebun…”

Şi când el nu răspunsese, ea repetase: „Ești nebun!”

Iar el fusese de acord cu ea, deși ar fi vrut să-i spună ca existenta lui accidentată îi dă dreptul lui de a fi așa cum este. Inclusiv dreptul de fi sfâșiat între opțiuni afective.

 

„Miros a tine” mai spusese ea şi el o iubise din nou, trăind sentimentul în felul său, interiorizat. Şi vara răsucise frunzele încă o dată, iar dunele şi copacii dezgoliți trecură din nou prin furtună, fremătând.  Dincolo de dune şi copaci, semnale din lumea cealaltă clipeau tăcut şi repetat în ecrane multimedia.

 

Mai târziu, mult mai târziu, el se pregătise să plece. Descompusă de lumină, ea îi întindea ceasul aproape fără să îl privească. El îl luase, dar nu-l pusese pe mână. Voise să o întrebe ce va face în ziua care se năștea din noaptea muribundă, dar ea i-o luase înainte şi dăduse răspuns întrebării nerostite. Răspunsul nu îl includea şi pe el. Fusese gata să întrebe: „Maine?”, dar înțelese ca nu era vorba doar de acea zi. Zâmbise si nu mai spusese nimic. Își trecuse ceasul pe încheietura mâinii şi mecanismul de închidere clinchetise sec.

 

Sigur pe el, își luase rămas bun.

 

„La revedere, atunci.”  

 

Sigur pe el și ușor ironic. Sigur și puțin trist. Ca un om în fața unei vitrine în care vede un obiect scump, dar pe care nu-l poate avea şi de aceea, onest, fără resentiment, nici nu şi-l dorește.

 

Plecase  grăbit, fără sa întoarcă capul şi doar mai târziu, mult mai târziu, se întrebase daca ea rămăsese pe loc şi privise în urma lui. 

 

 

2020  Radu Comșa