Reflex de afectivitate

Părul ei e castaniu închis. Când prinde o rază de soare şuviţele se fac roşcate, translucide. Cu reflexe aurii de sticlă. Într-un fel e neschimbată. Dar riduri fine se adună la colţul ochilor. Se vede asta când zâmbeşte. Zâmbetul este acelaşi. Cu buzele şi cu ochii. Cu verde topit în irişi căprui. Cu buze arcuite de bucurie, desenate în sidef. Bucurie reţinută. Doar a ei. Acelaşi zâmbet. Venit de undeva. Neliniştitor. Jeans-ii îmbracă aceleași coapse zvelte. Bluza verde-marin îi cade asimetric pe şolduri. Pe umărul stâng, rămas gol, o bretea verde închis. Pictată în satin pe pielea bronzată. Merge prin soare surâzând. Se apropie de mine cu paşi mici tuşaţi de sandale fără toc. Ne pupam. Un pic convenţional. Parcă e totuşi mai mică decât o ştiam. Sau sunt eu mai mare. Nu glumesc. N-am mai văzut-o de douăzeci de ani.

Suntem pe malul lacului verde-cenușiu. De-a lungul malului defilează pari înverziţi de ape. Albiţi de soare. Înnegriti de ploi. Îngropaţi în mâl. Crapați. În varfurile lor stau pescăruși. Albi. Cu aripi cenuşii. Cu capul negru ca noaptea. Cu ochi mici, întunecaţi, inteligenți, necruţători. Pontonul pe care ne-am aşezat e pustiu. Pustiu e și restul locului. În față balustrade ce-şi exiba fibre vechi sub straturi de lac crăpat. O piscină patetică în lapis-lazuli vibrează goală în spatele nostru. Canapele prea late în culori de pământ. Stau lungite. Suspendate. Pe stringheri groşi, întinşi peste ape clipocind. Mese scunde, înguste. Paharul meu, înalt, lansat, plin până-n buză. Lichid verde smarald şi albastru viu. Frivol. Miros. Gust precaut. Infect. Înecat în dulce. Mentolat. Camforat. Ca o pastă de dinţi. Paharul ei. Larg. Se leagănă în chihlimbar şi aşchii argintii. O invidiez. Ea şi-a tras un picior sub celălalt. Se sprijină de perne. Fumează cu gânduri lungi bobinate în fumul acela. Întins în volute peste aerul dintre noi. Vorbele zboară. Fâlfâie moale. Rămân agăţate de aerul cald. De stâlpii de lemn brun. De fâşiile de pânză spânzurate între stâlpii aceia. Se rostogolesc pe lemnul mesei. Cad grămadă pe podele. Se scurg printre scândurile groase, geluite, tocide de paşi. Se scufunda încet şi se îneacă în apa verzuie. Se adună încet pe fund. Dune în miniatură. Din loc în lorc cioburi de cuvinte. Lungi. Casante. Împung aiurea în opalul apei. Luminate inegal de raze pierdute. Scăpate razant de soarele la apus. Vorbim mereu. Intimităţi în non-șoapte. Degajaţi. Adulţi. Amuzaţi de viaţă. Trecuţi prin experienţe interesante. Rare. Puternici. Un pic trişti. Singuri. Noi. Nu. Eu. Ea. Vorbim. Poveşti. Întâmplări noi. Vechi. Reînviate. Vorbim. Despre toate. Despre nimic. E prea devreme. Sau prea târziu. Nimeni. Nimic nu tulbură aerul cald încă. Toate însă, de la dealurile ce închid orizontul cu pante arse, până la frunzele răsucite ale arbuştilor de pe ţărmul prăvălit, chiar şi agitația păsărilor cu ochi sclipitori, prevestesc toamna. Ea pândeşte în apropiere. Ascunsă prin păduri. Prin vai adânci. Înecată în umbre umede, reci.

Lumina se frânge pe dealuri şi cade şchioapă pe margini de lac. Dau cu mâna. Cu palma deschisă. Cu degentele întinse. Împrăştii aerul încărcat. Se duc spriralele de fum blond-cenușiu. Cuvinte ondulate se desfac în fâşii de hârtie veche, fragilă, decolorată. Spaţiul plin până acum o clipă se goleşte brusc. Nu rămâne mare lucru între noi. Ea e totuşi aici. Aproape neschimbată. Frumoasă. Magnetică. Într-un fel ca atunci când o cunoscusem. Ca atunci când am dansat prima oară. Waiting for that day. Ca atunci când am făcut dragoste prima oară. Şi de sute de ori după aceea. Ca atunci când ne iubeam. Ca atunci când mergeam pe stradă şi se întorcea lumea să ne privească. Să o privească. Ca atunci când purtam  salopetă verde, maron, neagră. Cu aripi stilizate pe umeri. Când ne vedeam un timp mereu prea scurt. Ca în vara aceea toridă. Când ei îi lucea transpiraţia pe gât și pe piept. Când o ştergeam cu degetele apropiate trecute lin pe sub bărbie și peste adâncitura dintre sâni. Ca atunci când citea în fereastră aşteptându-mă. Ca atunci când îi lucea părul în noapte. Ca atunci când cămaşa albă îi cădea de pe umeri. Ca atunci când rămânea sclipind în întuneric nemișcată, fermătând. Ca o statuie vie de bronz. Bronz sclipind. Turnat în şolduri ronde şi coapse lungi. Bronz tras în glezne fine de fată.  Bronz liniat blând în pântec tulburător. Bronz modelat dulce în sâni fermi şi tineri. Bronz cioplit îngrijit în braţe, în palme. Scurs în degete cu unghii înguste, lungi. Bronz turnat în umeri, în gât încordat, în păr căzut neorânduit, impecabil, pe umeri. Bronz turnat în frunte înaltă, în ochi văpăind sub sprâncene arcuite. Bronz sculptat în obraz limpede şi buze senzuale de femeie abia ieşită din crisalida de copil. Bronz împrăştiat de vânturi apoi. Căzut pe pământ în ore şi zile. În săptămâni şi luni. Căzut greu. Implacabil. În lingouri grele de ani. Clădite unul peste celălalt. Lipite de praful deceniilor. De vijelii. De ceruri grele prăbușite peste lingourile acelea. Sudate de picături de soare curse prin crăpături şi interstiţii. Aerul din jurul meu se răcește. Capete negre cu ochi punctează asfințitul. Ochi inteligenți, intunecați se întorc spre mine. Mă urmăresc necruțător.

Lumina cade în cascade scurte și se prăvale în pământuri. Soarele se împlântă în crestele ferestruite din faţa noastră. Timpul trece printre noi, vuind în linii lungi şi drepte. Ne agăţăm de liniile acelea şi ne scurgem prin tuneluri lunecânde. Ne topim printre bule de chihlimbar şi aşchii de argint. Îi simt umerii şi pieptul lipite de mine. Îi simt mijlocul subţire în palme, pielea de pe pântec arzând. Îşi întoarce capul peste umăr şi îi simt sărutul. Lung. Ars. Ca verile copilăriei mele. Ca atunci. Dar mai moale. Mai stins. Buze fierbinţi. Caramel. Bourbon. Piele. Parfum scump. Dintr-o dată nu-i mai ştiu gustul şi mirosul. Pe care le ştiam. Pe care credeam că le ştiu. Haine cad. Se deschid. Se închid locuri. Se topesc. Se pierd unele în altele. Aerul fierbinte ne învăluie. Linţoliu strâns. Un alter-ego iese de acolo zbătându-se. Se uită la mine curios. Cel rămas prizonier în bula de aer ars privește la rându-i. Prizonierul unei simţiri ce nu e. Ce ar fi putut fi. Ce a fost. Lințoliul se desface în franjuri lipicioși. Imaginea mea şi a ei se proiectează într-o oglindă iluzorie. Ea întinde mâna. O înmoaie în apa rece ce curge în şopote. Îmi trece degetele şi palma peste frunte, peste obraji, peste ochi, peste buze. Simt. O clipă numai. O scânteie. Din ce fusese cândva. „N-avem destul timp...” O scânteie. A zburat. S-a stins. S-a şters urma ei roşietică trasată în aerul dens. S-a topit. Nu mai e nimic.

Lumina se frânge în drumul ei spre pământ. Stele oţelii sclipesc rece și îndepărtat. Cauciucuri fâșâind pe asfalt. Faruri lingând clădiri înalte. Imagini fără adâncime plutind. Foşnet de oameni. Decor anodin. „Aici.” Ne despărţim. Se opreşte în stradă. Merg lângă ea. Totul e pe repede-inainte. „Ne mai vedem...” Sunt tâmpit. Ne pupăm convenţional. Grăbit. Se îndepărtează. Bluza verde ca o mare de malahit sclipeşte fantomatic. Se îndepărtează prin aerul ceţos. Se subţiază. Devine transparentă. Dispare. Gata.

V-am mai spus? Are părul castaniu, roşu translucid cu reflexe aurii de sticlă în lumină multă. Când zâmbește soarele se topește verde în ochii ei căprui. Acum e departe. Drumul meu se întinde șerpuit printre dealuri, râuri și lacuri. Luna face o pată albă pe cerul ultramarin. Voaluri dese de întuneric se aştern peste întregul pământ. Culmi negre, apropiate şi înalte se zimțuie pe cer. Mă strecor prin văi, mă pierd printre copaci cu trunchiuri arse şi frunziş de oţel sfâșiat. Cerul îngust de deasupra mea se îneacă în pulberi de antracit.  Noaptea coboară nebună prin păduri.