A intrat în lift cu o figură dezabuzată, cu plictisul propriei existenţe zugrăvit pe chip, cu barba de trei zile umbrindu-i ţesuturile flasce ale feţei, cu părul prea lung, unsuros şi lipit de cap, vestigiu ale unei tinereţi irosite banal. Avea o ţigară lipită în colţul gurii şi pantaloni de o culoare nedefinită, un maiou galben imprimat cu verde, strâns sub cureaua căţărată peste pântecul ţuguiat. M-a salutat cu voce uscată şi şuierătoare. I-am răspuns şi l-am întrebat din complezenţă ce face, mi-a răspuns: „Mai nimic, bă... Mă învârt şi eu, mă enervează ăştia...”. Spaţiul strâmt din cuşca ascensorului şi prezenţa mea nu i-au stânjenit nici efortul aproape mecanic de a fuma şi nici reflexiile pesimiste asupra lumii. „Tu ce mai faci?” şi fără să aştepte răspuns şi să-mi spună cine erau „aia”: „Fumez prea mult, bă... Am coborât de la trei pachete la unu', da' mai jos de atât nu pot, să mă tai! Da' ce mai contează... şi-aşa...” Era unul din vecinii mei din blocul cel înalt şi cenuşiu în care de o vreme îmi duceam o parte din viaţă. Îl ştiam vag, el mă ştia de unul din fostele mele locuri de muncă şi pentru asta se purta cu o familiaritate numai de el înţeleasă. Buza de jos răsfrânta, de care ţigara sta agăţată, îi ieşea înafară subliniind sictirul cronic ce se cocea în căpăţâna obosită ce îi străjuia trupul destul părăginit.
Liftul s-a oprit zgâlţâit şi eu am deschis uşile aşteptându-l să iasă. A făcut-o şi mi-a luat-o înainte în semiumbra care umplea holul de la intrarea în bloc. Umbra aceea era spartă doar de un trapez bezmetic de lumina plată, născut din golul uşii principale blocată în poziţia deschis de către cine-ştie-cine în speranţa iluzorie că va face să dispară căldura lipicioasă clocită de dogoarea de iulie, de aerul stătut de pe cele zece nivele ale clădirii şi de mirosurile şi şoaptele strecurate pe sub uşile celor câteva zeci de apartamente.
Când am ajuns la uşa prevăzută cu interfon, acum deschisă şi proptită gospodăreşte cu un bolovan de râu (unde dracu' găseşti un bolovan de râu, zdravăn ca la două kile, lucios şi roşcat în mijlocul unui oraş?!), când am ajuns la uşa cea deschisă, zic, am văzut urcând cele şapte trepte o fata 'nalta, subţire şi frumoasă. Era îmbrăcată cu o bluză fără umeri arcuită a păcat peste sânii tineri şi strânsă peste spatele cambrat şi peste pântecul ferm şi peste şoldurile abia ieşite din adolescentă. Avea o fustă scurtă ce lăsa vederii în curgere lină pulpele lungi şi zvelte şi gambele fine până la picioarele încălţate cu sandale române. Îşi ţinea uşor înclinat capul cu păr castaniu buclat căzut pe umeri, avea sprâncene şi buze conturate fără greş şi ochi migdalaţi şi căprui închis. Îşi ţinea buzele strânse a severitate, dar neastâmpărul a cuibărit în trupul acela îşi spunea cuvântul: a ţopăit pe ultimele două trepte şi pe platforma din faţă intrării. Ne-am iantalnit în cadrul uşii, ea venind dinspre lumina căzută din cer şi noi dinspre umbra închisă în beton. Eu m-am oprit şi m-am tras uşor într-o parte ca pentru ai face loc, dar omul de lângă mine (ţigară în colţul gurii, maiou lăsat peste piept căzut, va amintiţi?) şi-a înfipt burta galbenă pictată cu verde peste prag şi a păşit victorios afară, aproape ştergându-şi tegumentele cenuşii de fata care rămăsese un pic suprinsa pe loc. Am invitat-o cu un gest să între şi a făcut-o simplu insoțindu-şi trecerea cu un „multumesc, bună ziua” auzit slab în spaţiul acela.
Am ieșit și eu afară. Maioul galben mă aștepta, un pic contrariat de întârzierea mea. M-am uitat la el cum statea acolo în soare, cu țigara mototolită fumegând stins. Își tinea un ochi pe jumătate închis din cauza fumului ce se înalța drept către fruntea pleșuvita și privea drept către locul în care fata cea frumoasă se topise în întunericul clădirii și-n privirea aceea se zbăteau amaruri zdrobite-n masele și pierderi și dureri și resturi de dorințe neîmplinite. Am vrut doar să trec pe lângă el și să îmi vad de drum, dar chiar cînd eram în dreptul lui, făra a-și schimba privirea pierdută pe urma fetei, a zis către mine, jumatate întrebare, jumatate mirare sfânt-scandalizată: „Bă nene, în blocu’ asta intră așa cine vrea, când vrea?!” N-am ştiut sa ii răspund pe masură, am trecut mai departe şi m-am dus sa caut un bolovan de rau, rostogolit şi lustruit de curgeri năvalnice, rotunjit de ape, de vreo doua kilograme aşa...
miercuri, 13 iulie 2011
marți, 17 mai 2011
„Iubirea este o artă” - comentariu antiartistic pe text
„Primul lucru pe care îl avem de învăţat este ca iubirea este o artă [...] dacă dorim să învăţam cum să iubim...” Citatul este parte dintr-un paragraf savant care mi-a fost servit recent ca o descoperire minunată menită să imi facă ziua mai frumoasă, oricum ceva demn de reţinut şi admirat. Zicerea, din al carei ansamblu am reţinut pentru început fraza citată, a fost produsă de un domn psiholog social, psihoanalist şi pe deasupra filosof umanist. Adânca zicere ne face să credem că iubirea e un fel de mâncare ce trebuie doar gătit cu grijă, cu un pic de talent, mult interes, iară dacă folosim toate ingredientele şi ţinem cuptorul la temperatura potrivită, mă rog, ne obosim un pic, da’ iese ceva bun, m’ia-m’ia. Aşa să fie? Ia să vedem. Mai îmtâi că dragostea trebuie trăita şi nu învăţată. De se întâmplă ca în trăirea ei să fie ceva proces de învăţare, adică dăm de lucru astrocitelor în timp ce ne iubim, este mai degrabă o consecinţă, nu un proces asumat programatic. Ceea ce ne spune domnul înainte citat pare a fi o invăţare ca atare: „în acelaşi mod în care acţionăm dacă am vrea să învăţam oricare alta artă”, zice el. Ori, acest lucru presupune că am avea un anume-precis lucru de învăţat, asa cum am învăţa să pictăm, de pildă. Chiar şi în cazul picturii sau a altor arte care întrebuinţeaza mijloace externe adiacente eu-lui, reprezentări ale unui mod de expresie manifest fizic (culori pe pânză etc.) este nevoie de o trăire specifică în care elemente ale mediului concret, ale mediului spiritual şi ale celui psihologic la care se adauga un întreg istoric psihoemoţional sunt transformate prin intermediul unor tehnici şi cu ajutorul unor instrumente într-un produs artistic palpabil. Zic deci, in ce scop, cum ai putea să „înveţi arta iubirii”, ce vei face când o vei poseda? Pai dacă e să incepem aşa ar trebui să ne tranformăm modul de a iubi într-un set de tehnici-instrumente cu ajutoul cărora să realizăm un podus, „iubirea-arta” în speţă, produs demn de a fi expus, nu-i aşa, cu modestă, dar nedisimulată mândrie. Aşadar, se execută mai mult sau mai puţin inspirat o serie de gesturi care finalmente se pot traduce prin senstimente înalte, senzaţii vibrante, orgasme emoţionale, intelectuale sau sexuale demne de reţine atenţia şi admiraţia. Cine pe cine admiră în acest act artistic, ceilalţi pe artistul/artiştii iubirii, artiştii înşişi între ei?! Eu pe tine, tu pe mine? Ne transformăm în nişte meseriaşi ai iubirii? Dincolo de dimensiunea cam narcisistică şi de şirul cinematic al spectacolului acestei arte a iubirii astfel postulată, înseamnă că le-am refuza celor mai puţin instruiţi sau dăruiţi dreptul de a trăi complet sentimentul şi placerea iubirii, un lucru cu care eu, cel care cred că oamenii sunt potrivit de destepţi şi frumoşi în imensa lor majoritate, nu mă pot împăca. Până la urmă infuzia de spiritual ne poate interyice accesul la imediat, la acele lucruri de care ne putem bucura direct, fara intermediarea unei instanţe care oficializează un act intim şi simplu in fondul lui. Un om simplu, simplu din toate punctele de vedere vreau să zic, îşi poate trăi plenar sentimentele şi poveştile de dragoste făra a face din asta un obiectiv în sine şi făra a-şi pregăti abordarea pe un model „task force”. Din contră, „hautes profiles” - oamenii complicaţi, mult prea preocupaţi în a norma şi transforma în proces explicitat elemente de viaţa, altfel obligatorii prin simplă existenţă – aceşti oameni, zic, îşi asumă acest efort inutil de ţintire a iubirii, efort la care de cele mai multe ori se adaugă balastul propriilor neputinţe, neîmpliniri şi frustrări. Astfel merg în mod inexorabil către o victorie cu gust de cenuşă, rămânandu-le la final doar satisfacţia găunoasă că ei au facut ceea ce trebuie, iar vina eşecului o poartă celalalt/ceilalţi care nu au înteles nivelul inalt al gestului iubirii sau nu i-au acordat importanţa cuvenită. Într-un limbaj mai la îndemână se poate spune că un cadru atent pregătit pentru dragoste cu lumânări parfumate, muzică ambientală, flori şi cearceafuri de satin se poate dovedi în majoritatea cazurilor net inferior întâmplării mărunte şi iubirii furate într-un gară anonimă pentru doi. Oamenii nu au nevoie, nu trebuie să trăiasca supra-conştient lucrurile care au deja albii adanci, fireşti şi bine aşezate în existenţa umană, albii prin care curge de la începuturi fluviul numit Timp. Omenirea cu toată traseul ei de gânduri, sentimente şi vise nu este inventată ca atare ieri, nici măcar în ultimul veac. Oamenii au trăit toate aceste sentimente, senzaţii, dorinţe şi vise aproape dintotdeauna: în polis-urile greceşti, în pădurile hercinice, pe ţărmurile mărilor ce naşteau zeiţe sau pe coline unde lupoaice alăptau pui de om. Le-au trăit depotrivă şi în oraşele interzise sau pe platourile înalte ale Asiei, în insulele Oceanei, pe crestele andine şi pe fluviile Indiilor de Apus sau Orientale, în savanele şi deşerturile Africii sau în ţinuturile şi câmpiile înghetate hiperboreene. Nu iţi trebuie o ne-bună ştiinţă pentru a-ţi trai cea mai sănătoasa dintre nebunii, dragostea proaspată, cu gust de lapte şi de fructe coapte, cu miros de câmp înflorit şi nori de ploaie caldă de vară. Dacă dragostea face, pentru unii dintre noi, ca cerurile şi pământurile să fie aşa cum sunt, aceasta se întamplă nu pentru ca este o artă, ci pentru că face prin simplă apariţie ca sufletele şi minţile să vibreze deopotrivă la toţi, mai întelepţi au ba, mai frumoşi sau mai urâţi la trup şi la inimi, mai mari sau mai mici la trăire.
Ni se mai spune, de acelasi domn, şi că suntem într-un fel de eroare socială, căci nu preţuim destul iubirea – zice: „societatea noastră caută atât de rar să înveţe aceasta artă, în ciuda multor eşecuri evidente”. Cât priveşte nevoia de iubire şi aşa zisele erori sociale pe acest subiect, domnul cu pricina, filosoful umanist, uita că cele mai multe dinte substantivele adjectival-coercitive despre care face vorbire („succesul, prestigiul, banii, puterea...”) ca fiind „mai importante decât iubirea însăşi” nu sunt asumate în mod individual-voluntar de oameni decât in cazuri rarissime. Ele au fost şi mai sunt o devenire social-istorică care a trancedat individul şi asupra căruia s-au impus prin forţă în cvasitotalitatea epocilor istorice, formelor de organizare statale şi macro sau micro-evenimentelor sociale. Prin urmare nu ii face cinste să vorbească de acestea într-un mod întortocheat ca de un fel de sminteala a oamenilor grevaţi de vina colectivă a neasumarii iubirii ca artă, sminteală generată, pare sa zică, din lenevie, prostie si egoism... Si tot aici sare cu eleganţă peste obstacolul inevitabil al friabilităţii iubirii, a lipsei ei de rezistenţa în timp şi spaţiu, a dorinţelor care se sfărâmă sau se consumă implacabil. Şi nici nu pare să îi ierte pe oameni că această friabilitate îi duce pe ţărmuri mult departate de „arta iubirii” – de altfel o artă care ar răpi frumuseţea nestiutului – şi judecându-i aşa îi condamnă să se piardă în spaţii prea crude, prea mari şi prea reci pentru ca ei să nu incerce să le umple.
Ni se spune şi că nu ne putem permite luxul iubirii lipsite de elevaţie. Luxul de care ne vorbeşte onorabilul psihanalist este pentru noi toţi ceilalţi o parte din viaţa noastra trăita pu-şi-simplu, dar traita şi nu consumată în sofisme sterile adiacente unor proiecţii cu totul depărtate de realitate frizând laboratorul. În această realitate iubirea este caldă, câteodată prea fierbinte, imprevizibilă până la pericol, neaşteptat trăită prin clipă, poate dureroasă nu de puţine ori, dar atât de frumoasă tocmai pentru că este aşa, fără nicio artă care să o reprime prin înfăţişări care doar o intermediază în cel mai bun caz. Acum îmi amintesc de un scurt articol de prin anii '90 al lui Adrian Pleşu. Era vorba de un panseu despre dreptul de a fi trist (articol pe care, vai, nu l-am mai regăsit). Zicea Dl. Pleşu atunci că ar trebui să avem dreptul de a fi trişti fără a fi întrebaţi de nimeni de ce. Mă intreb, n-ar trebui oare şi să iubim fără să fie mereu cineva care să ne spună cum să o facem? Într-o lume în care mereu cineva vrea să ne înveţe ba cum sa avem succes, ba cum să fim şefi, cu cine sa fim prieteni, cum sa le „citim” celorlalţi gândurile şi personalitatea, ba chiar cu să ne alegem soţul/soţia ne poate rămâne măcar libertatea de a iubi simplu, natural, fară adiacenţe de prisos. Stiţi ce e mai bun decât această artă, această iubirea ideală? Vă spun eu acum: iubirea reală.
Ni se mai spune, de acelasi domn, şi că suntem într-un fel de eroare socială, căci nu preţuim destul iubirea – zice: „societatea noastră caută atât de rar să înveţe aceasta artă, în ciuda multor eşecuri evidente”. Cât priveşte nevoia de iubire şi aşa zisele erori sociale pe acest subiect, domnul cu pricina, filosoful umanist, uita că cele mai multe dinte substantivele adjectival-coercitive despre care face vorbire („succesul, prestigiul, banii, puterea...”) ca fiind „mai importante decât iubirea însăşi” nu sunt asumate în mod individual-voluntar de oameni decât in cazuri rarissime. Ele au fost şi mai sunt o devenire social-istorică care a trancedat individul şi asupra căruia s-au impus prin forţă în cvasitotalitatea epocilor istorice, formelor de organizare statale şi macro sau micro-evenimentelor sociale. Prin urmare nu ii face cinste să vorbească de acestea într-un mod întortocheat ca de un fel de sminteala a oamenilor grevaţi de vina colectivă a neasumarii iubirii ca artă, sminteală generată, pare sa zică, din lenevie, prostie si egoism... Si tot aici sare cu eleganţă peste obstacolul inevitabil al friabilităţii iubirii, a lipsei ei de rezistenţa în timp şi spaţiu, a dorinţelor care se sfărâmă sau se consumă implacabil. Şi nici nu pare să îi ierte pe oameni că această friabilitate îi duce pe ţărmuri mult departate de „arta iubirii” – de altfel o artă care ar răpi frumuseţea nestiutului – şi judecându-i aşa îi condamnă să se piardă în spaţii prea crude, prea mari şi prea reci pentru ca ei să nu incerce să le umple.
Ni se spune şi că nu ne putem permite luxul iubirii lipsite de elevaţie. Luxul de care ne vorbeşte onorabilul psihanalist este pentru noi toţi ceilalţi o parte din viaţa noastra trăita pu-şi-simplu, dar traita şi nu consumată în sofisme sterile adiacente unor proiecţii cu totul depărtate de realitate frizând laboratorul. În această realitate iubirea este caldă, câteodată prea fierbinte, imprevizibilă până la pericol, neaşteptat trăită prin clipă, poate dureroasă nu de puţine ori, dar atât de frumoasă tocmai pentru că este aşa, fără nicio artă care să o reprime prin înfăţişări care doar o intermediază în cel mai bun caz. Acum îmi amintesc de un scurt articol de prin anii '90 al lui Adrian Pleşu. Era vorba de un panseu despre dreptul de a fi trist (articol pe care, vai, nu l-am mai regăsit). Zicea Dl. Pleşu atunci că ar trebui să avem dreptul de a fi trişti fără a fi întrebaţi de nimeni de ce. Mă intreb, n-ar trebui oare şi să iubim fără să fie mereu cineva care să ne spună cum să o facem? Într-o lume în care mereu cineva vrea să ne înveţe ba cum sa avem succes, ba cum să fim şefi, cu cine sa fim prieteni, cum sa le „citim” celorlalţi gândurile şi personalitatea, ba chiar cu să ne alegem soţul/soţia ne poate rămâne măcar libertatea de a iubi simplu, natural, fară adiacenţe de prisos. Stiţi ce e mai bun decât această artă, această iubirea ideală? Vă spun eu acum: iubirea reală.
miercuri, 20 aprilie 2011
O noapte, un drum si o dimineata
Vântul zbate a nelinişte crengile înflorite ale copăcelului din faţa ferestrei şi noaptea, încă plină, îşi cerne negurile din cerul rece şi limpede în întunecimea lui. Am în gură gustul somnului rupt şi a aerului mişcat lent în volute deasupra patului pe care dormisem scurt şi chinuit fără a desface aşternuturile. Din dreptul ferestrei unde stau rezemat de pervaz, văd cearceafurile adunate închipuind peste pat valuri îngheţate în mişcare lucind albastru-lăptos în întunericul camerei. Mă întorc către fereastră şi o deschid, iar aerul rece, umed şi uşor înmiresmat cu muguri, flori şi ierburi, îmi pătrunde în casă, în piept şi printre amintiri...
*
Tot o noapte racoroasă până la frig, uşor umedă, închizând în ea primăvara în facere de flori, cu muguri verzi şi albi şi roz arătaţi timid pe crengi şi tot ferestre prin care se strecoară şoaptele foşnitoare ale frunzişurilor bătute de vânturi subţiri... Eu stau tot în dreptul ferestrei larg deschise, culcat pe patul cazon, plutind între somn şi veghe. Când lumina îmi bubuie în ochi şi creier tavanul înalt şi alb-cenuşiu se apropie periculos de mine, întreg corpul îmi este este zguduit o data cu patul de valul de zgomote care urmează strigătului brutal ce vine din capătul încăperii: „Alarmaaa!”. Oamenii sar din paturi şi trag de uniforme şi bocanci înalţi de paraşutist. Inevitabil se împiedică unii de alţii şi se agită cu bluze de camuflaj îmbrăcate pe jumătate şi centiroane atârnând. Mulţi au cearcăne şi înjură mărunt printre dinţi: „A treia alarmă cu ieşire luna asta, mamă mă-si”, „Sa v-o trag la toţi tâmpiţii din comandament!” sau cu gura mai mare „Mistreţule, ce mă-ta, nu te uiţi pe unde calci?” sau „Ti-am zis să nu bei în seara asta, boule!”. Se aude şi câte o comandă seac㪀„Liniste!” şi inevitabilul „Mai repede, parcă aţi fi babe!”. Siluetele pictate cu verde, maron, kaki şi negru se înghesuie la rastele şi ridica din locaşurile dispuse în semicerc puştile automate ce strălucesc negru-brunat sprijinite în patul pus în poziţia rabatat şi pistoalele oţelii, aliniate drept la nivelul pieptului. Rastelele de oţel vopsit în gri închis vibrează adânc pe măsură ce sunt atinse de oameni şi golite de conţinutul lor ucigaş. De nervozitate sau numai din grabă câte un om trage de armă astfel încât să lovească pereţii sau uşile ce se balansează lent şi metalul chelălăie turbat şi ascuţit, reverberând nebuneşte, lovindu-se de pereţii camerei, sunetul cade apoi arzând zvârcolit pe mozaicul podelei, fuge pierzându-se împleticit pe holurile inundate de lumina violet de neon. Îmi verific armele, rabatez patul PA-ului 90 în poziţia închis, pun siguranţa şi atârn arma la spate cu ţeava în jos, pun TT-ul asigurat în toc, îmi aşez eşarfa albă din kapron, îmi scot bereta roşu-bordó din buzunarul lateral şi o trag pe cap, aranjată pe dreapta, semnul de armă, „cucul” acela auriu cu email albastru-roşu-azur, poziţionat fix deasupra ochiului drept. Îmi strâng din nou centura şi îmi închei buzunarul. Am în gură gustul coclit al trezirii bruşte şi violenţe, un bocand parcă mi-e prea strâns şi mă uit la şireturile făcute din suspantă de paraşuta petrecute de două ori pe după perniţa de la marginea de sus a carâmbului. Decid că mă ocup mai târziu de asta, mă ustură un pic ochii şi-i ţin întredeschişi, strâng din dinţi şi îmi trec mâna peste faţa cu barba de o zi. Toate sunt în ordine, dar aş vrea să fiu în altă parte, nu aici, printre zgomote şi mirosuri de care nu am nevoie, la trei şi jumătate dimineaţa, după două ore amărâte de somn, după trei alarme în ultimele cinci zile, cu hrană proastă şi frecuşuri zilnice. Două minute şi jumătate: „Afarraaa!”. O iau înainte, oamenii se îndreaptă în trap către ieşire, bocancii răsuna înfundat pe beton, PA-urile scot zgomotele acelea seci de metal de armă legănându-se, platoul din faţă se umple rapid de siluete înegrite de lumina reflectoarelor. Grupele se aliniază pripit şi şovăitor, îmi arunc o privire asupra grupei mele, văd oamenii şi număr rapid „unsprezece, cu mine doisprezece - bine. „495, comandanţi de grupe, raportaţi!”. Toată lumea prezentă. „La conteinere şi paraşute, fuga mars!” Alergăm zdrăngănind din toate cele către depozitul de paraşute, în faţa mea alearga grupat şi bine echilibrat Ştefan Legionaru' cu bocanci Armée de Terre înalti şi uniforma ajustată pe corp în stil francez inconfundabil. Ne luăm fiecare în primire BG-urile 3 şi 7M băgate în sacii de transport verde deschis. Ne agăţăm de conteinerele T9 şi tragem de greii saci cu paraşute. „La camioane, fuga marş!”. Fugim cu păşi grei, în cadenţă, ritmând deplasarea către capătul pistei înierbate unde sunt aliniate camioanele masive şi pătrăţoase, cu prelatele strălucind de de umezeală. „Grupa 2, parcă veniţi de la tăiat lemne. Alinierea, leneşilor!” Soldaţii se aliniază în spatele camioanelor pe două rânduri, stânga-dreapta, lăsând între ei paraşute şi conteinere şi aşteaptă în linişte. Câte unul îşi mai îndreaptă armă alunecată de pe umăr. Grasu'se scărpina sonor sub bereta lui ca de bucatar data pe ceafă. „495, ambarcarea în camioane!”. Primii sar în bena camionului, îşi lasă armele deoparte şi iau materialele de afară, îşi întind mâinile către ceilalţi şi îi trag sus, apoi avansează în întunecimea dinăuntru, următorii doi îmbarcaţi fac la fel. Mai întâi toate paraşutele sus şi stivuite în spate, conteinere aliniate pe mijloc, apoi restul oamenilor. Mă urc ultimul şi rămân „la oblon”. Nouăzeci de secunde - suntem îmbarcaţi. PA-urile sunt aşezate între genunchi cu ţeava în sus şi compensatoarele de recul lungi şi perforate au aspectul unor torţe care abia aşteaptă să fie aprise. Parcă am fi în mijlocul unei scene în care nişte barbari s-au adunat în adâncul unei peşteri pentru oficierea unui ritual păgân. De dincolo de noi se aude: „E totul ok aici?” Răspund afirmativ şi silueta cu trese aurii petrecute în romb peste epoleţi abaştrii trece mai departe. Motorul camionului e pornit, băieţii se mai destind. Condruz e deja în fundul benei şi se pregăteşte să adoarmă, o va face în următoarea jumătate de minut, el doarme oriunde, oricum si de multe ori cu orice pret. Grasu' şi-a dat jos bereta, se şterge pe gât cu ea şi zice cu aer înţelept şi bine dispus: „Comşa, la noapte vei avea basculă”. Moldoveanu, în faţa mea, rânjeşte în întuneric numai el ştie de ce, Sorin se ghiceşte masiv cu bereta lui purtată aproape orizontal după moda „spetznaz” pe undeva pe la mijloc. Careva zice „Dati-mi o tigara” şi Dinu-Bază îi răspunde potolit „Stai, mă, să plecăm...”. Lângă umărul meu drept Ştefan Legionaru', calm si detaşat, ronţăie un pesmet soldăţesc şi iar mă întreb de ce mâncăm nenorociţii ăştia de pesmeţi de câte ori plecăm la alarmare, la trageri sau la salturi fără să ne-o ceară nimeni şi fără să fie nevoie. Legionaru' îmi dă cu cotul şi îmi strecoară un pesmet, îl iau fără convingere şi muşc din el: are gust de carton muiat în apa, îmi usucă gura şi mi-o încleiază. Mi se face lehamite de toate, de gustul infect, de mirosul de ulei de armă, de transpiraţia pe care o simt îngheţând pe spate. Am în nări miros de praf lipit strâns de camion, miros amestecat cu cel de lubrifianţi şi vaseline, amestecat cu izul de trupuri trudite şi chinuite încercând să fure un pic de somn sau numai o poziţie ceva mai comodă, cu mirosul gazului de eşapare, albastru-gri, înecăcios şi usturător. Dar mai e acolo şi mirosul kapronului paraşutelor strânse în grabă după aterizare, tăvălite peste tot, umezite, uscate şi umezite iar, păstrând în ele gustul cerurillor şi al norilor prin care trecuseră, mirosul câmpurilor uscate sau verzi pe care se întinseseră şi al betonului fierbinte şi podelelor lustruite cu ceară pe care fuseseră pliate. Mă cuibăresc mai bine pe locul meu, dar Moldoveanu îmi trage un şut şi clămpăne „Ce zici, tragem cu praştia azi?”. Nu zic nimic, aş vrea doar ca Moldoveanu să nu mai rânjească tâmpit cu gura până la urechi, să îmi tragă şuturi cu bocancii lui numărul patruj'cinci şi să mă întrebe de vorbă. Ne punem în mişcare. Eu îmi las gândurile să alerge.
*
Banca de lemn e tare şi umedă, cu straturi de vopsea sărită date peste alte straturi sărite la rândul lor, prinsă de armăturile metalice cu nituri mari cu capete ieşite mult înafară. Simt capetele niturilor acelora de câte ori camionul trece peste vreo denivelare sau fisură în asfalt. Şi trece des, PT-ul care conduce camionul o face fără fasoane, în viteză, taiand curbele scurt şi frânând numai în ultima clipă - încărcătură este neglijabilă. Mă sprijin cât pot de barele de metal care susţin prelata încercând să îmi las greutatea pe ea. Nu prea îmi iese, mă ustură ochii şi gâtul de la gazul esapat intrat printre scândurile podelei, mi-e greaţă şi mi-e frig. Mă uit în noapte şi prin faţa mea defilează ca într-un caleidoscop clădirile oraşului întunecate, înroşite de lumina felinarelor de pe trotuare. Ferestrele lucesc complice întunericul de dincolo de ele, acolo unde oameni mai înţelepţi decât mine îşi dorm somnul în paturi calde, adunaţi unii în alţii de iubire sau singuri-îmbrăţişaţi de ei înşişi, respirându-şi fiecare aerul molcom încărcat cu aburi de somn şi miresme de fiinţă vie. Văd aerul acela colorat de câte o rază de lumina tăind prin ferestre descoperind zâmbetele şi surâsurile de vis ale copiilor, încruntările celor cu minţile şi sufletele încărcate, văd plete revărsate pe perne şi braţe perlate de fete dulce-abandonate în braţele lui Morfeu, văd artere pulsând în gâturi albe şi brune, ochi închişi strâns sau cu genele abia atinse, mâini aşezate sub cap, întoarceri greoaie sub imperiul oboselii şi piepturi pline învelite în ţesături subţiri ridicându-se şi coborând lin şi profund în ritmurile respiraţiilor. Şi mai văd ochi deschişi plini de gânduri grele prinvind tavane şi pereţi prea îndepărtaţi, mame ingrijate îndreptând perne şi aşezând învelitori peste fiinţe mici şi dragi, taţi ce se gândesc deja la ziua ce începe, bătrâni uitaţi de viaţă pândind din întuneric zorii. Eu stau aici, atât de asemănător cu ei şi atât de îndepărtat, totuşi.
*
În jurul meu soldăţimea s-a liniştit. În întuneric luceşte o ţigară, fumul ei otraveşte aerul şi-aşa viciat. O sticlă cu lichid palid şi arzător a circulat o vreme, dar acum zace abia atinsă la picioarele unuia care doarme pe-o parte cu arma pe piept, strânsă sub braţele încrucişate. Nae se chinuie să îi povestească ceva unui Popică aproape adormit şi el. Acum văd că Moldoveanu nu are eşarfa albă obişnuită, ci una orange strălucitor făcută din husă de paraşuta. E în continuare vesel fără motiv şi îşi întinde oblic prin faţa mea picioarele lui uriaşe. Profit de ocazie şi îi trag un spiţ în gleznă, sperând să îi şterg zâmbetul tâmp de pe figură. Îmi arată, tot zâmbind, gestul universal pentru sex oral. „Ba pe-a mati, cămilă proastă!” îi zic în şoaptă şi mă simt un pic mai bine luându-mă de înălţimea lui de unu-nouaj'opt din cauza căreia în avion e stângaci şi împiedicat şi din cauză căreia trebuie să se cocoşeze în trapă pentru saltul cu paraşuta. Încerc să mă mai relaxez, îmi scot bereta, o rulez şi o pun la epoletul stâng, petrecând-o pe sub manşonul albastru „aviator” cu trese late şi galbene bordate cu negru. Mă uit afară cu privirea filtrată de picăturile fine de apă în suspensie dansând în aerul străbătut acum parcă de un milion de pânze argintii de păianjen. În spatele camionului se derulează străzi de margine de oraş. Trecem printre şiruri de clădiri industriale, depozite şi magazii eterogene, unele cu trei-patru nivele şi totuşi bondoace, cu parcări luminate pe părţi, altele scunde şi lungi înconjurate de garduri de zid, cu rampe de beton sprijinite pe stâlpi groşi daţi cu var, cu ziduri albe streşinite în care se deschid porţi din lemn grele ferecate în armături de fier masive. Apoi trecem printre case de locuit aproape ţărăneşti, joase, aşezate rar şi cuminte în marginea drumului, cu garduri de lemn albit de soare. Urcăm o pantă lungă şi lăsăm ultimele case în valea de dinapoi. Trecem huruind peste un pod cu capetele vopsite roşu-alb tras gospodăreşte peste o albie mai mult secată în care se zăreşte un fir de apa şi dincolo de pod părăsim oraşul pe care îl văd de-acum aşezat pe pământ ca o lentilă negru-fosforescentă. Camionul geme din toate din toate încheieturile, hurducăind pe drumul aşternut drept printre şiruri de plopi albăstrii. Câmpul de dincolo de copaci e încă mistuit de întuneric şi doar mult deasupra departe în cer stelele s-au răsucit în felul acela al lor ce prevesteşte dimineaţa. Am un sentiment profund de însingurare, mi-e frig, mi-e foame, sunt obosit, mi-e lehamite. Vreau să mă-ncalzesc, să mă-ntind şi apuc sticlă căzută. Lichidul pal-caramel clipoceşte stins, o deschid şi iau o gură zdravănă. Romul îmi coboară fluid-arzând pe esofag şi îmi explodează tăcut în stomac. Vapori alcoolici îmi urcă înapoi în gât şi îmi stăpânesc cu greu un spasm de vomă. Icnesc cu dinţii strânşi şi mi se face frig de-a binelea. Mă ghemui cum pot şi închid ochii strâns. Tremur o vreme, apoi întru într-un fel de amorţeala şi cad, a doua oară în noaptea aceasta, între somn şi veghe.
*
Mă trezesc îngheţat, aerul din jurul meu s-a luminat şi pâcle cenuşii se întind leneşe peste câmpurile ce defilează pe partea stânga a drumului. Sunt câmpuri verzi, burate de rouă cernută în boabe tremurânde. Sunt şi câampuri cafenii, abia arate întrerupte rar de linii îndepărtate de arbuşti abia ghiciţi pe orizontul ondulat. Mi-a înţepenit spatele, mă doare fundul şi mă foiesc adunându-mi gulerul uniformei. Am braţele reci şi mâinile care mi-au rămas încleştate pe armă sunt înroşite de frig. Trecusem la uniformele de vară după calendar, chiar dacă noaptea erau două-trei grade şi dimineţile eram rebegiţi de frig pe câmpul de zbor. Data e marcată în calendar că fiind trecerea la vreme caldă şi noi trecusem la ţinuta de vară. APV-işti cretini, cu uniformele lor de paradă la două rânduri, cu cravate până la jumătatea burţilor umflate, sfertodocţi cazoni cu insigne de Academie Militara, cu ecusoane strălucitoare de paraşutist cusute pe mâneca, deşi nu au sărit din avion niciodată. M-am săturat de viaţa asta tâmpita, de ordine, de contraordine, de ieşiri la zbor şi de anularea zborurilor, de urcat în avioane din care de fapt nu voi fi lansat, de ofiţeri superiori de „aţă” şi „auto” care îmi dau ordine de care Moş Teacă ar fi mândru. Sunt satul de soldaţi tembeli care se îmbată, de subofiţeri neinstruiţi care se încurcă în comenzi, de ofiţeri imberbi fricoşi şi needucaţi, sunt satul să fiu comandant de „pluton de interventie” şi să nu intervin niciodată-niciunde, de făcutul planurilor de zbor, de refacerea ordinii de bătaie. M-am săturat de instrucţia de infanterie, de aplicaţii prost pregătite în care nimeni nu învaţă nimic şi în care nu este tras nici măcar un cartuş. E adevărat, îmi mai rămân zborurile pe bune, tragerile pe bune şi încă vreo două lucruri, dar acum mi se pare că preţul este prea mare. „Baga-mi-aş...!” înjur urât şi sonor şi Ştefan mă priveşte o clipă curios apoi întoarce capul în altă parte. Încrâncenat şi pus pe hartă mă uit în jur, Moldoveanu nu şi-a şters cu totul rânjetul acela al lui de pe faţă şi îmi arată voios cu degetul îndoit la dinţii dezgoliţi şi ca să fie mai clar îmi zice: „Muie!”. Arunc arma şi mă ridic gata să îl lovesc, să îl fac sufere şi să îi tai cheful de rânjete. Probabil că voi face arest, dar merită. Legionaru', pe fază, mă apucă de cot şi mă trage înapoi. Zmucitura la care nu mă aşteptam, combinată cu balansul camionului mă dezechilibrează şi vin grămadă pe banca din spatele meu. Mă scutur şi încerc să mă ridic din nou, încă stăpânit de gânduri războinice, dar pe câmpul din stânga văd ceva ce mă face să mă opresc.
*
Cu coada ochiului zarisem scena care îmi şterge brusc din toată fiinţa pornirea de a face rău altuia şi mie însumi, totodată. Sunt câmpuri arate, întinderi galbene şi cafenii lin ondulate până la orizontul încă scufundat în valuri transparente de cerneală diluată. Culorile lor se ghicesc palide în cenuşiul de dinaintea răsăritului de soare şi brazdele drepte şi uspr tremurate văzute din viteză au un efect uşor hipnotic. Dar ceea ce făcuse ca nemulţumirea, oboseala, frigul, dorinţele refulate, mânia şi ura să cadă de pe mine ca un vestmânt vechi, era ceva vechi de când lumea şi obişnuit în felul acela în care lucrurile cu adevărat obişnuite devin extraordinare... Căci acolo în mijlocul câmpului acela imens al cărui capăt se pierdea peste marginea planetei şi pe a cărui margine întărită de panglica subţire de astfalt mergeam noi că pe ţărmul unei mari solidificate, vedeam silueta unei singure femei, îmbrăcată în straie cernite care săpa şi aplecată asupra lucrului ei, o prezenţa firavă părând cu totul izolată, dar puternică în acelaşi timp, contopită cu lumea reavăna născătoare de viaţă din jurul ei. Era la mare depărtare de drum, în laturile ei nu se vedea vreun semn care să arate că tocmai bucata de pământ pe care o lucra se termina sau începea de undeva, iar dincolo de ea, spre apus, pâcle sinilii margineau locul acela. Mi-am scos binoclul şi am cercetat-o şi am văzut-o mişcându-se ritmic, coada sapei devenise o prelungire firească a fiinţei ei. Avea ceva aşezat şi calm în ceea ce făcea şi vederea acelor mişcari mă ţinea legat. Pierdut în molcomeala mişcărilor femeii am simţit soarele săltând peste orizont şi aruncand o faşie lată de lumină trandafirie şi palida peste lume. Atunci ea s-a oprit şi s-a întors spre răsarit. Era o femeie matură, cu faţa bătuta de vânt şi soare, înaltă şi dreaptă, cu părul strâns sub basma. Şi-a sprijinit sapa aceea ancestrală de şold şi şi-a dus mâinile streaşina la ochi către soare. L-a privit o secunda lunga, apoi şi-a coborat manile aşezandu-le firesc pe unealta ei şi dintr-o mişcare răsucită a revenit la lucru cu aceleaşi mişcari calme şi aşezate. Am lasat binoclul si i-am revazut silueta micsorată mult de distanţă, mişcandu-se abia ghicit în mijlocul cămpurilor ca într-un dans preistoric al reînvierii, stăpână pe ea şi pe lumea ce i se aşezase sub picioare. Şi atunci am simţit cât de mici sunt unele lucruri pe care le credeam mari şi am inţeles într-un fel ciudat şi neaşteptat ce înseamnă nemarginirea.
*
Vantul mai zbate a nelinişte crengile înflorite ale copacelului din faţa ferestrei şi noaptea ce se pierde lasă să cadă voaluri transparente din cerul rece si limpede. Aerul de primavară umed şi uşor înmiresmat de muguri plesnind şi flori şi iarba crudă şterge încet gustul de catran şi nisipul sticlos şi usturător strecurat sub pleope de somnul meu chinuit şi văd acum limpede că va fi o zi senină, albastră, verde şi aurie, nemarginită şi calmă, aşternută cuminte peste lumea ce ni se aşeaza sub picioare.
*
Tot o noapte racoroasă până la frig, uşor umedă, închizând în ea primăvara în facere de flori, cu muguri verzi şi albi şi roz arătaţi timid pe crengi şi tot ferestre prin care se strecoară şoaptele foşnitoare ale frunzişurilor bătute de vânturi subţiri... Eu stau tot în dreptul ferestrei larg deschise, culcat pe patul cazon, plutind între somn şi veghe. Când lumina îmi bubuie în ochi şi creier tavanul înalt şi alb-cenuşiu se apropie periculos de mine, întreg corpul îmi este este zguduit o data cu patul de valul de zgomote care urmează strigătului brutal ce vine din capătul încăperii: „Alarmaaa!”. Oamenii sar din paturi şi trag de uniforme şi bocanci înalţi de paraşutist. Inevitabil se împiedică unii de alţii şi se agită cu bluze de camuflaj îmbrăcate pe jumătate şi centiroane atârnând. Mulţi au cearcăne şi înjură mărunt printre dinţi: „A treia alarmă cu ieşire luna asta, mamă mă-si”, „Sa v-o trag la toţi tâmpiţii din comandament!” sau cu gura mai mare „Mistreţule, ce mă-ta, nu te uiţi pe unde calci?” sau „Ti-am zis să nu bei în seara asta, boule!”. Se aude şi câte o comandă seac㪀„Liniste!” şi inevitabilul „Mai repede, parcă aţi fi babe!”. Siluetele pictate cu verde, maron, kaki şi negru se înghesuie la rastele şi ridica din locaşurile dispuse în semicerc puştile automate ce strălucesc negru-brunat sprijinite în patul pus în poziţia rabatat şi pistoalele oţelii, aliniate drept la nivelul pieptului. Rastelele de oţel vopsit în gri închis vibrează adânc pe măsură ce sunt atinse de oameni şi golite de conţinutul lor ucigaş. De nervozitate sau numai din grabă câte un om trage de armă astfel încât să lovească pereţii sau uşile ce se balansează lent şi metalul chelălăie turbat şi ascuţit, reverberând nebuneşte, lovindu-se de pereţii camerei, sunetul cade apoi arzând zvârcolit pe mozaicul podelei, fuge pierzându-se împleticit pe holurile inundate de lumina violet de neon. Îmi verific armele, rabatez patul PA-ului 90 în poziţia închis, pun siguranţa şi atârn arma la spate cu ţeava în jos, pun TT-ul asigurat în toc, îmi aşez eşarfa albă din kapron, îmi scot bereta roşu-bordó din buzunarul lateral şi o trag pe cap, aranjată pe dreapta, semnul de armă, „cucul” acela auriu cu email albastru-roşu-azur, poziţionat fix deasupra ochiului drept. Îmi strâng din nou centura şi îmi închei buzunarul. Am în gură gustul coclit al trezirii bruşte şi violenţe, un bocand parcă mi-e prea strâns şi mă uit la şireturile făcute din suspantă de paraşuta petrecute de două ori pe după perniţa de la marginea de sus a carâmbului. Decid că mă ocup mai târziu de asta, mă ustură un pic ochii şi-i ţin întredeschişi, strâng din dinţi şi îmi trec mâna peste faţa cu barba de o zi. Toate sunt în ordine, dar aş vrea să fiu în altă parte, nu aici, printre zgomote şi mirosuri de care nu am nevoie, la trei şi jumătate dimineaţa, după două ore amărâte de somn, după trei alarme în ultimele cinci zile, cu hrană proastă şi frecuşuri zilnice. Două minute şi jumătate: „Afarraaa!”. O iau înainte, oamenii se îndreaptă în trap către ieşire, bocancii răsuna înfundat pe beton, PA-urile scot zgomotele acelea seci de metal de armă legănându-se, platoul din faţă se umple rapid de siluete înegrite de lumina reflectoarelor. Grupele se aliniază pripit şi şovăitor, îmi arunc o privire asupra grupei mele, văd oamenii şi număr rapid „unsprezece, cu mine doisprezece - bine. „495, comandanţi de grupe, raportaţi!”. Toată lumea prezentă. „La conteinere şi paraşute, fuga mars!” Alergăm zdrăngănind din toate cele către depozitul de paraşute, în faţa mea alearga grupat şi bine echilibrat Ştefan Legionaru' cu bocanci Armée de Terre înalti şi uniforma ajustată pe corp în stil francez inconfundabil. Ne luăm fiecare în primire BG-urile 3 şi 7M băgate în sacii de transport verde deschis. Ne agăţăm de conteinerele T9 şi tragem de greii saci cu paraşute. „La camioane, fuga marş!”. Fugim cu păşi grei, în cadenţă, ritmând deplasarea către capătul pistei înierbate unde sunt aliniate camioanele masive şi pătrăţoase, cu prelatele strălucind de de umezeală. „Grupa 2, parcă veniţi de la tăiat lemne. Alinierea, leneşilor!” Soldaţii se aliniază în spatele camioanelor pe două rânduri, stânga-dreapta, lăsând între ei paraşute şi conteinere şi aşteaptă în linişte. Câte unul îşi mai îndreaptă armă alunecată de pe umăr. Grasu'se scărpina sonor sub bereta lui ca de bucatar data pe ceafă. „495, ambarcarea în camioane!”. Primii sar în bena camionului, îşi lasă armele deoparte şi iau materialele de afară, îşi întind mâinile către ceilalţi şi îi trag sus, apoi avansează în întunecimea dinăuntru, următorii doi îmbarcaţi fac la fel. Mai întâi toate paraşutele sus şi stivuite în spate, conteinere aliniate pe mijloc, apoi restul oamenilor. Mă urc ultimul şi rămân „la oblon”. Nouăzeci de secunde - suntem îmbarcaţi. PA-urile sunt aşezate între genunchi cu ţeava în sus şi compensatoarele de recul lungi şi perforate au aspectul unor torţe care abia aşteaptă să fie aprise. Parcă am fi în mijlocul unei scene în care nişte barbari s-au adunat în adâncul unei peşteri pentru oficierea unui ritual păgân. De dincolo de noi se aude: „E totul ok aici?” Răspund afirmativ şi silueta cu trese aurii petrecute în romb peste epoleţi abaştrii trece mai departe. Motorul camionului e pornit, băieţii se mai destind. Condruz e deja în fundul benei şi se pregăteşte să adoarmă, o va face în următoarea jumătate de minut, el doarme oriunde, oricum si de multe ori cu orice pret. Grasu' şi-a dat jos bereta, se şterge pe gât cu ea şi zice cu aer înţelept şi bine dispus: „Comşa, la noapte vei avea basculă”. Moldoveanu, în faţa mea, rânjeşte în întuneric numai el ştie de ce, Sorin se ghiceşte masiv cu bereta lui purtată aproape orizontal după moda „spetznaz” pe undeva pe la mijloc. Careva zice „Dati-mi o tigara” şi Dinu-Bază îi răspunde potolit „Stai, mă, să plecăm...”. Lângă umărul meu drept Ştefan Legionaru', calm si detaşat, ronţăie un pesmet soldăţesc şi iar mă întreb de ce mâncăm nenorociţii ăştia de pesmeţi de câte ori plecăm la alarmare, la trageri sau la salturi fără să ne-o ceară nimeni şi fără să fie nevoie. Legionaru' îmi dă cu cotul şi îmi strecoară un pesmet, îl iau fără convingere şi muşc din el: are gust de carton muiat în apa, îmi usucă gura şi mi-o încleiază. Mi se face lehamite de toate, de gustul infect, de mirosul de ulei de armă, de transpiraţia pe care o simt îngheţând pe spate. Am în nări miros de praf lipit strâns de camion, miros amestecat cu cel de lubrifianţi şi vaseline, amestecat cu izul de trupuri trudite şi chinuite încercând să fure un pic de somn sau numai o poziţie ceva mai comodă, cu mirosul gazului de eşapare, albastru-gri, înecăcios şi usturător. Dar mai e acolo şi mirosul kapronului paraşutelor strânse în grabă după aterizare, tăvălite peste tot, umezite, uscate şi umezite iar, păstrând în ele gustul cerurillor şi al norilor prin care trecuseră, mirosul câmpurilor uscate sau verzi pe care se întinseseră şi al betonului fierbinte şi podelelor lustruite cu ceară pe care fuseseră pliate. Mă cuibăresc mai bine pe locul meu, dar Moldoveanu îmi trage un şut şi clămpăne „Ce zici, tragem cu praştia azi?”. Nu zic nimic, aş vrea doar ca Moldoveanu să nu mai rânjească tâmpit cu gura până la urechi, să îmi tragă şuturi cu bocancii lui numărul patruj'cinci şi să mă întrebe de vorbă. Ne punem în mişcare. Eu îmi las gândurile să alerge.
*
Banca de lemn e tare şi umedă, cu straturi de vopsea sărită date peste alte straturi sărite la rândul lor, prinsă de armăturile metalice cu nituri mari cu capete ieşite mult înafară. Simt capetele niturilor acelora de câte ori camionul trece peste vreo denivelare sau fisură în asfalt. Şi trece des, PT-ul care conduce camionul o face fără fasoane, în viteză, taiand curbele scurt şi frânând numai în ultima clipă - încărcătură este neglijabilă. Mă sprijin cât pot de barele de metal care susţin prelata încercând să îmi las greutatea pe ea. Nu prea îmi iese, mă ustură ochii şi gâtul de la gazul esapat intrat printre scândurile podelei, mi-e greaţă şi mi-e frig. Mă uit în noapte şi prin faţa mea defilează ca într-un caleidoscop clădirile oraşului întunecate, înroşite de lumina felinarelor de pe trotuare. Ferestrele lucesc complice întunericul de dincolo de ele, acolo unde oameni mai înţelepţi decât mine îşi dorm somnul în paturi calde, adunaţi unii în alţii de iubire sau singuri-îmbrăţişaţi de ei înşişi, respirându-şi fiecare aerul molcom încărcat cu aburi de somn şi miresme de fiinţă vie. Văd aerul acela colorat de câte o rază de lumina tăind prin ferestre descoperind zâmbetele şi surâsurile de vis ale copiilor, încruntările celor cu minţile şi sufletele încărcate, văd plete revărsate pe perne şi braţe perlate de fete dulce-abandonate în braţele lui Morfeu, văd artere pulsând în gâturi albe şi brune, ochi închişi strâns sau cu genele abia atinse, mâini aşezate sub cap, întoarceri greoaie sub imperiul oboselii şi piepturi pline învelite în ţesături subţiri ridicându-se şi coborând lin şi profund în ritmurile respiraţiilor. Şi mai văd ochi deschişi plini de gânduri grele prinvind tavane şi pereţi prea îndepărtaţi, mame ingrijate îndreptând perne şi aşezând învelitori peste fiinţe mici şi dragi, taţi ce se gândesc deja la ziua ce începe, bătrâni uitaţi de viaţă pândind din întuneric zorii. Eu stau aici, atât de asemănător cu ei şi atât de îndepărtat, totuşi.
*
În jurul meu soldăţimea s-a liniştit. În întuneric luceşte o ţigară, fumul ei otraveşte aerul şi-aşa viciat. O sticlă cu lichid palid şi arzător a circulat o vreme, dar acum zace abia atinsă la picioarele unuia care doarme pe-o parte cu arma pe piept, strânsă sub braţele încrucişate. Nae se chinuie să îi povestească ceva unui Popică aproape adormit şi el. Acum văd că Moldoveanu nu are eşarfa albă obişnuită, ci una orange strălucitor făcută din husă de paraşuta. E în continuare vesel fără motiv şi îşi întinde oblic prin faţa mea picioarele lui uriaşe. Profit de ocazie şi îi trag un spiţ în gleznă, sperând să îi şterg zâmbetul tâmp de pe figură. Îmi arată, tot zâmbind, gestul universal pentru sex oral. „Ba pe-a mati, cămilă proastă!” îi zic în şoaptă şi mă simt un pic mai bine luându-mă de înălţimea lui de unu-nouaj'opt din cauza căreia în avion e stângaci şi împiedicat şi din cauză căreia trebuie să se cocoşeze în trapă pentru saltul cu paraşuta. Încerc să mă mai relaxez, îmi scot bereta, o rulez şi o pun la epoletul stâng, petrecând-o pe sub manşonul albastru „aviator” cu trese late şi galbene bordate cu negru. Mă uit afară cu privirea filtrată de picăturile fine de apă în suspensie dansând în aerul străbătut acum parcă de un milion de pânze argintii de păianjen. În spatele camionului se derulează străzi de margine de oraş. Trecem printre şiruri de clădiri industriale, depozite şi magazii eterogene, unele cu trei-patru nivele şi totuşi bondoace, cu parcări luminate pe părţi, altele scunde şi lungi înconjurate de garduri de zid, cu rampe de beton sprijinite pe stâlpi groşi daţi cu var, cu ziduri albe streşinite în care se deschid porţi din lemn grele ferecate în armături de fier masive. Apoi trecem printre case de locuit aproape ţărăneşti, joase, aşezate rar şi cuminte în marginea drumului, cu garduri de lemn albit de soare. Urcăm o pantă lungă şi lăsăm ultimele case în valea de dinapoi. Trecem huruind peste un pod cu capetele vopsite roşu-alb tras gospodăreşte peste o albie mai mult secată în care se zăreşte un fir de apa şi dincolo de pod părăsim oraşul pe care îl văd de-acum aşezat pe pământ ca o lentilă negru-fosforescentă. Camionul geme din toate din toate încheieturile, hurducăind pe drumul aşternut drept printre şiruri de plopi albăstrii. Câmpul de dincolo de copaci e încă mistuit de întuneric şi doar mult deasupra departe în cer stelele s-au răsucit în felul acela al lor ce prevesteşte dimineaţa. Am un sentiment profund de însingurare, mi-e frig, mi-e foame, sunt obosit, mi-e lehamite. Vreau să mă-ncalzesc, să mă-ntind şi apuc sticlă căzută. Lichidul pal-caramel clipoceşte stins, o deschid şi iau o gură zdravănă. Romul îmi coboară fluid-arzând pe esofag şi îmi explodează tăcut în stomac. Vapori alcoolici îmi urcă înapoi în gât şi îmi stăpânesc cu greu un spasm de vomă. Icnesc cu dinţii strânşi şi mi se face frig de-a binelea. Mă ghemui cum pot şi închid ochii strâns. Tremur o vreme, apoi întru într-un fel de amorţeala şi cad, a doua oară în noaptea aceasta, între somn şi veghe.
*
Mă trezesc îngheţat, aerul din jurul meu s-a luminat şi pâcle cenuşii se întind leneşe peste câmpurile ce defilează pe partea stânga a drumului. Sunt câmpuri verzi, burate de rouă cernută în boabe tremurânde. Sunt şi câampuri cafenii, abia arate întrerupte rar de linii îndepărtate de arbuşti abia ghiciţi pe orizontul ondulat. Mi-a înţepenit spatele, mă doare fundul şi mă foiesc adunându-mi gulerul uniformei. Am braţele reci şi mâinile care mi-au rămas încleştate pe armă sunt înroşite de frig. Trecusem la uniformele de vară după calendar, chiar dacă noaptea erau două-trei grade şi dimineţile eram rebegiţi de frig pe câmpul de zbor. Data e marcată în calendar că fiind trecerea la vreme caldă şi noi trecusem la ţinuta de vară. APV-işti cretini, cu uniformele lor de paradă la două rânduri, cu cravate până la jumătatea burţilor umflate, sfertodocţi cazoni cu insigne de Academie Militara, cu ecusoane strălucitoare de paraşutist cusute pe mâneca, deşi nu au sărit din avion niciodată. M-am săturat de viaţa asta tâmpita, de ordine, de contraordine, de ieşiri la zbor şi de anularea zborurilor, de urcat în avioane din care de fapt nu voi fi lansat, de ofiţeri superiori de „aţă” şi „auto” care îmi dau ordine de care Moş Teacă ar fi mândru. Sunt satul de soldaţi tembeli care se îmbată, de subofiţeri neinstruiţi care se încurcă în comenzi, de ofiţeri imberbi fricoşi şi needucaţi, sunt satul să fiu comandant de „pluton de interventie” şi să nu intervin niciodată-niciunde, de făcutul planurilor de zbor, de refacerea ordinii de bătaie. M-am săturat de instrucţia de infanterie, de aplicaţii prost pregătite în care nimeni nu învaţă nimic şi în care nu este tras nici măcar un cartuş. E adevărat, îmi mai rămân zborurile pe bune, tragerile pe bune şi încă vreo două lucruri, dar acum mi se pare că preţul este prea mare. „Baga-mi-aş...!” înjur urât şi sonor şi Ştefan mă priveşte o clipă curios apoi întoarce capul în altă parte. Încrâncenat şi pus pe hartă mă uit în jur, Moldoveanu nu şi-a şters cu totul rânjetul acela al lui de pe faţă şi îmi arată voios cu degetul îndoit la dinţii dezgoliţi şi ca să fie mai clar îmi zice: „Muie!”. Arunc arma şi mă ridic gata să îl lovesc, să îl fac sufere şi să îi tai cheful de rânjete. Probabil că voi face arest, dar merită. Legionaru', pe fază, mă apucă de cot şi mă trage înapoi. Zmucitura la care nu mă aşteptam, combinată cu balansul camionului mă dezechilibrează şi vin grămadă pe banca din spatele meu. Mă scutur şi încerc să mă ridic din nou, încă stăpânit de gânduri războinice, dar pe câmpul din stânga văd ceva ce mă face să mă opresc.
*
Cu coada ochiului zarisem scena care îmi şterge brusc din toată fiinţa pornirea de a face rău altuia şi mie însumi, totodată. Sunt câmpuri arate, întinderi galbene şi cafenii lin ondulate până la orizontul încă scufundat în valuri transparente de cerneală diluată. Culorile lor se ghicesc palide în cenuşiul de dinaintea răsăritului de soare şi brazdele drepte şi uspr tremurate văzute din viteză au un efect uşor hipnotic. Dar ceea ce făcuse ca nemulţumirea, oboseala, frigul, dorinţele refulate, mânia şi ura să cadă de pe mine ca un vestmânt vechi, era ceva vechi de când lumea şi obişnuit în felul acela în care lucrurile cu adevărat obişnuite devin extraordinare... Căci acolo în mijlocul câmpului acela imens al cărui capăt se pierdea peste marginea planetei şi pe a cărui margine întărită de panglica subţire de astfalt mergeam noi că pe ţărmul unei mari solidificate, vedeam silueta unei singure femei, îmbrăcată în straie cernite care săpa şi aplecată asupra lucrului ei, o prezenţa firavă părând cu totul izolată, dar puternică în acelaşi timp, contopită cu lumea reavăna născătoare de viaţă din jurul ei. Era la mare depărtare de drum, în laturile ei nu se vedea vreun semn care să arate că tocmai bucata de pământ pe care o lucra se termina sau începea de undeva, iar dincolo de ea, spre apus, pâcle sinilii margineau locul acela. Mi-am scos binoclul şi am cercetat-o şi am văzut-o mişcându-se ritmic, coada sapei devenise o prelungire firească a fiinţei ei. Avea ceva aşezat şi calm în ceea ce făcea şi vederea acelor mişcari mă ţinea legat. Pierdut în molcomeala mişcărilor femeii am simţit soarele săltând peste orizont şi aruncand o faşie lată de lumină trandafirie şi palida peste lume. Atunci ea s-a oprit şi s-a întors spre răsarit. Era o femeie matură, cu faţa bătuta de vânt şi soare, înaltă şi dreaptă, cu părul strâns sub basma. Şi-a sprijinit sapa aceea ancestrală de şold şi şi-a dus mâinile streaşina la ochi către soare. L-a privit o secunda lunga, apoi şi-a coborat manile aşezandu-le firesc pe unealta ei şi dintr-o mişcare răsucită a revenit la lucru cu aceleaşi mişcari calme şi aşezate. Am lasat binoclul si i-am revazut silueta micsorată mult de distanţă, mişcandu-se abia ghicit în mijlocul cămpurilor ca într-un dans preistoric al reînvierii, stăpână pe ea şi pe lumea ce i se aşezase sub picioare. Şi atunci am simţit cât de mici sunt unele lucruri pe care le credeam mari şi am inţeles într-un fel ciudat şi neaşteptat ce înseamnă nemarginirea.
*
Vantul mai zbate a nelinişte crengile înflorite ale copacelului din faţa ferestrei şi noaptea ce se pierde lasă să cadă voaluri transparente din cerul rece si limpede. Aerul de primavară umed şi uşor înmiresmat de muguri plesnind şi flori şi iarba crudă şterge încet gustul de catran şi nisipul sticlos şi usturător strecurat sub pleope de somnul meu chinuit şi văd acum limpede că va fi o zi senină, albastră, verde şi aurie, nemarginită şi calmă, aşternută cuminte peste lumea ce ni se aşeaza sub picioare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)