O plimbare prin Cișmigiu

Dupe cum mă ştiţi, se întâmplă câteodată să mă rătăcesc în lumea din jur şi să mă trezesc fără trebi anume prin vreun colţ în care mai ’nainte nu aş fi zis că m-aş trezi. Şi aşa că printre ploi şi ceruri albastre şi limpezi ca ochii de copil – ştiu, e o comparaţie răsuflată, da’ nu mă lasa inima să folosesc alta – printre ceruri albastre zic, la început de mai, m-am trezit la intrarea în Cișmegiu (Nenea Iancu citire...), aia dinpre rondul cu nume de erou de la ”77


Zic Măriei-Mele: „Ia-o frumuşel prin parc şi fă o plimbare lungă, că timp ai şi de rătăcit eşti rătăcit gata. Iaca: soare, primăvara, floricele... Lasă dracu’ gândurile prea adânci!” Măria-Mea, cică: „Bine,  bre!” O iau, deci prin parc. Acolo, ce să vezi? Lume multă, nene. Nu stau acu’ să îi înşir pe toţi că erau prea mulţi, da’ puteţi să mă credeţi pa cuvânt. Adevăru’ e că era un fel de zi de vacanţă. O zi de sărbătoare cu istorie așa, cam eroică, transformată aujourd'hui în prilej de umplut burdihanu’.

Eu, cam ameţit de mulţime, da’ politicos: „Nene Parcule, da’ ce faci cu toată lumea asta aice?” Parcul, mormânt! N-avea chef de vorbă, da’ înafară de asta era cum îl ştiam... Copaci şi arbuşti pictaţi în verde bezmetic, flori ameţite de soare în roz şi violet, atârnate în dorul-lelii de ramuri lungi cu frunze late, bănci înşirate pe alei ronde, peluze cu iarba linsa, apă întunecată oglindind coroane foşnitoare, Podul de Nuc arcuit peste lac, frumos turnat şi pus de oameni cu socoteala la loc potrivit. Nimfa, cuminte şi misterioasă încremenită în mişcarea ei lacustră. Iată și felinarele pe stâlpi ştrengari de fontă cu aer parizian, gardurile de fier forjat boiereşte, pavajele cu plăci de bazalt ca nişte ziduri de cetate culcate sub paşi, clădirile vechi pe margini de parc cu ferestre deschise printre crengi, lăcuşorul îngust patrulat de lebede negre şi raţe mandarin, păunii albi, neliniştiţi şi fantomatici, căţăraţi în pomi firavi... Da, dom’ilor şi doam’elor, erau toate la locul lor. Aşa că, urmare a indemnului de mai ’nainte, mai rămânea să mă bucur de soare, primăvară şi floricele. Zic să le iau în ordine.

Soare.

Domn’e, ăsta se prezenta parţial, căci pe cer călătoreau acum nişte nori făţoşi, potoliţi şi aşa de pufoşi de-ţi venea să crezi că lumea era făcută numai din blonde pistruiate, cu ochi verzi, buze pline şi cupa D la sutien. Era mişto. Am luat-o aşa pe aleile dinspre Schitu Măgureanu şi m-am lăsat la vale în direcţia Dâmboviţei, ştiţi voi cea cu apă dulce, sanchi... Am trecut pe la rondul scriitorilor care era ocupat de puberi suferind cu toții de aceeaşi boală, şi anume un soi de lingus captivus (nu rânjiți superior că știu cum se spune corect (linguam captant), da’ nu avea rezonanța căutată de mine și oricum voiam să vă verific ce mai știți din latină). Am ajuns în punctul „La şahişti”, care era ocupat de şahişti, of course. Partidele în desfăşurare le-am apreciat ca fiind eroice, da’ nu din cauza încleştării intelectualo-pisice, ci din cauza condiţiilor de mediu, căci să-mi dați voie să vă spui că acolea mirosea a rahat mai vârtos decât într-o latrinunei unități militare după ce la prânz s-a servit fasole cu slănină şi la cină varza murată ținută doi ani la saramură și călită în untură. Mai departe lucrurile stăteau mai bine şi m-am bucurat să constat că înafară de o tipă tinerică ce îşi mardea puștiul de fo’ doi ani, era linişte. Tocmai d’aia am şi auzit interesantă conversaţie între două doamne, ca să le zic aşa, una mai bătrâioara şi alta mai puţin. Zice aia mai puţin „Ce zici, o să fie război cu Ucraina asta? Că mă tot uit la ăştia şi unii aşa zic. Și mi-e frică de mor, că proștii aștia sunt în stare să se bage”. „Fugi d’aici” zice bătrâioara, „păi n-ai văzut că Banciu a zis că n-o să fie război?!?” Am răsuflat uşurat – ca să vă zic adevăru’ mă cam luase inima când vorbise „aia mai puţin”, da’ mi-am revenit când „aia mai mult” a pus lucrurile la punct cum numai o bătrână înţeleaptă ştie să le pună. Doar mai tre’ să aflu cine e Banciu ăsta și să ii mulțumesc.

Primăvara.

Mi-am văzut mai departe de drum (ar trebui să zic „mi-am văzut de alee”) și am luat-o către întrarea dispre Regina Elisabeta cu gând să văz primăvara în toată splendoarea ei. La rondul mare se vindea vată pe băţ. La ceasul de flori se vindea suc de portocale la preţ de coniac VSOP, mai încolo un pic nu se mai vindea nimic. Peluzele râdeau colorate şi pe lângă mine râdeau, cum să le zic.... aaa, da, persoane, deci râdeau persoane care clefăiau vârtos gogoşi fierbinţi strălucind de ulei. De unde le cumpărau - mister! Am trecut pe Aleea Macilor unde am văzut cam şapte maci, am trecut de Rigas unde n-am văzut nimic care să sememe a Rigas şi înainte să ajung la Aleea Platanilor l-am văzut pe EL îndreptându-se energic către spaţiul verde de lângă Intrarea Eftimiu. Era înalt, cu barba de trei zile, cu părul aproape alb, cam unsuros, lăsat lung pe ceafă. Purta o pereche elegantă de pantaloni de trening şi o cămaşă cu carouri mari, în roșu şi verde, strânsă îngrijit de elasticul pantalonilor. A intrat pe spaţiul verde între tufele rare, fix în faţa blocului de la marginea parcului, la distanţă de maximum doi metri de ferestrele şi balcoanele deschise în acea zi frumoasă şi cam la trei (tot metri) de alee. A băgat mâna în pantaloni, a scos ceva (nu ştiu ce, iertaţi-mă, da’ n-am vederea prea ageră) şi s-a pişat în pace. E posibil ca acea pace să îi fi venit şi din faptul că în juru-i lumea se plimba liniştit, copii se jucau fără griji... ştiţi voi cum e. A terminat, a făcut o întoarcere de balet şi a luat-o în sus, pe aleea de lângă gard. Mergând (tot energic), a întins mâna (v-am zis că era ’nalt), a apucat o creangă de dud lăsată neprevăzător deasupra aleii şi şi-a şters degetele pe funzele lucioase. Mă cam bate gândul să nu mănânc dude anul ăsta. Câte o pauză nu strică...

Floricele.

M-am strecurat pe lângă intrarea dinspre strada cu cel mai frumos nume din lume, pe care nu mi-l mai amintesc acum, e ceva cu ape care clipocesc. Ei, şi după ce am trecut de aia de am zis, am ajuns la grădina de trandafiri  unde binenteles din motive de calendar am găsit doar ierburi,  tufe de buxus şi oameni extrem de gravi, pătrunşi de importanța faptului că ţineau în lesă nişte patrupede cam bizare, unele semănând a plăpumi vechi făcute ghem, altele a ascuțitori. Ăștia cu ascuțitori erau cei mai gravi. Am dat ocol Lacului Lebedelor şi m-am zgâit printre gratii la păsări. Pasările se mișcau pe apă, se ciuguleau, se plimbau pline de emfază, dar cel mai mult părea să fie preocupate să le doară la bască de onoratul public. M-am învârtit spre palatul Kretzulescu... Copaci, da, frunze, da, floricele... nu ştiu ce să zic. Mă opresc să reflectez şi dacă tot m-am oprit, hai să mă și hodin un pic. Şi pe când reflectam hodinindu-mă pe o bancă tare, da’ ciudat de comodă, văz trecând prin fața-mi un grup de trei. Două fete, douj’inci – douj’pt şi una bucată mamă de familie, patruj-opt – cinzeci. Fetele – una (aia douj’opt) jeans neidentificat, curu’ jos, bluza semitransparentă cu flori aplicate, alta (cea douj’cinci) fustă scurtă, ţeapănă, picioare deloc rele, cămaşa ca dracu’ şi vestuță cu dungi. Mama de familie - jeans burlan, lată peste tot, bluză încheiată cu fundă la gât şi jachetă pe umeri (niciodată nu ştii când vine vremea rea). Toate – coafura cu părul ridicat în vârful capului, gen antebelic (la première guerre mondiale, bien sûr, că doar nu vorbesc de Furtună în Deșert), balerini (verde, galben, negru - în ordinea asta) şi poşete încăpătoare de birou. Ei, astea le-am văzut aşa în treacăt şi abia după ce „douj’opt” a zis cu glasul încărcat de ințeleaptă resemnare: „Nişte zgârciti, dragă. După un an de relaţie nu sunt în stare să îţi cumpere un telefon ca lumea de ziua ta!” „Douj’cinci” a aprobat cu glas subţire. Mama de familie le privea cu admiraţie pe amândouă.

Mie mi-a venit aşa dintr-o dată să mă las de soare, primăvară şi floricele. Ce-mi treb’e mie, domnule, plimbare în parc? Ce, altă treabă n-am? Eeeii... M-am ridicat, am trecut repede pe sub palatul cel frumos, am urcat scările dinspre Știrbei, m-am prelins pe sub poala arborilor seculari de la intrare (sau ieșire, cum preferați) şi m-am pierdut pe o stradă cu un nume teribil de frumos, nu mi-l mai amintesc acum, ceva cu o fântână şi  nişte copaci cu frunze neliniștite.