A intrat în lift cu o figură dezabuzată, cu plictisul propriei existenţe zugrăvit pe chip, cu barba de trei zile umbrindu-i ţesuturile flasce ale feţei, cu părul prea lung, unsuros şi lipit de cap, vestigiu ale unei tinereţi irosite banal. Avea o ţigară lipită în colţul gurii şi pantaloni de o culoare nedefinită, un maiou galben imprimat cu verde, strâns sub cureaua căţărată peste pântecul ţuguiat. M-a salutat cu voce uscată şi şuierătoare. I-am răspuns şi l-am întrebat din complezenţă ce face, mi-a răspuns: „Mai nimic, bă... Mă învârt şi eu, mă enervează ăştia...”. Spaţiul strâmt din cuşca ascensorului şi prezenţa mea nu i-au stânjenit nici efortul aproape mecanic de a fuma şi nici reflexiile pesimiste asupra lumii. „Tu ce mai faci?” şi fără să aştepte răspuns şi să-mi spună cine erau „aia”: „Fumez prea mult, bă... Am coborât de la trei pachete la unu', da' mai jos de atât nu pot, să mă tai! Da' ce mai contează... şi-aşa...” Era unul din vecinii mei din blocul cel înalt şi cenuşiu în care de o vreme îmi duceam o parte din viaţă. Îl ştiam vag, el mă ştia de unul din fostele mele locuri de muncă şi pentru asta se purta cu o familiaritate numai de el înţeleasă. Buza de jos răsfrânta, de care ţigara sta agăţată, îi ieşea înafară subliniind sictirul cronic ce se cocea în căpăţâna obosită ce îi străjuia trupul destul părăginit.
Liftul s-a oprit zgâlţâit şi eu am deschis uşile aşteptându-l să iasă. A făcut-o şi mi-a luat-o înainte în semiumbra care umplea holul de la intrarea în bloc. Umbra aceea era spartă doar de un trapez bezmetic de lumina plată, născut din golul uşii principale blocată în poziţia deschis de către cine-ştie-cine în speranţa iluzorie că va face să dispară căldura lipicioasă clocită de dogoarea de iulie, de aerul stătut de pe cele zece nivele ale clădirii şi de mirosurile şi şoaptele strecurate pe sub uşile celor câteva zeci de apartamente.
Când am ajuns la uşa prevăzută cu interfon, acum deschisă şi proptită gospodăreşte cu un bolovan de râu (unde dracu' găseşti un bolovan de râu, zdravăn ca la două kile, lucios şi roşcat în mijlocul unui oraş?!), când am ajuns la uşa cea deschisă, zic, am văzut urcând cele şapte trepte o fata 'nalta, subţire şi frumoasă. Era îmbrăcată cu o bluză fără umeri arcuită a păcat peste sânii tineri şi strânsă peste spatele cambrat şi peste pântecul ferm şi peste şoldurile abia ieşite din adolescentă. Avea o fustă scurtă ce lăsa vederii în curgere lină pulpele lungi şi zvelte şi gambele fine până la picioarele încălţate cu sandale române. Îşi ţinea uşor înclinat capul cu păr castaniu buclat căzut pe umeri, avea sprâncene şi buze conturate fără greş şi ochi migdalaţi şi căprui închis. Îşi ţinea buzele strânse a severitate, dar neastâmpărul a cuibărit în trupul acela îşi spunea cuvântul: a ţopăit pe ultimele două trepte şi pe platforma din faţă intrării. Ne-am iantalnit în cadrul uşii, ea venind dinspre lumina căzută din cer şi noi dinspre umbra închisă în beton. Eu m-am oprit şi m-am tras uşor într-o parte ca pentru ai face loc, dar omul de lângă mine (ţigară în colţul gurii, maiou lăsat peste piept căzut, va amintiţi?) şi-a înfipt burta galbenă pictată cu verde peste prag şi a păşit victorios afară, aproape ştergându-şi tegumentele cenuşii de fata care rămăsese un pic suprinsa pe loc. Am invitat-o cu un gest să între şi a făcut-o simplu insoțindu-şi trecerea cu un „multumesc, bună ziua” auzit slab în spaţiul acela.
Am ieșit și eu afară. Maioul galben mă aștepta, un pic contrariat de întârzierea mea. M-am uitat la el cum statea acolo în soare, cu țigara mototolită fumegând stins. Își tinea un ochi pe jumătate închis din cauza fumului ce se înalța drept către fruntea pleșuvita și privea drept către locul în care fata cea frumoasă se topise în întunericul clădirii și-n privirea aceea se zbăteau amaruri zdrobite-n masele și pierderi și dureri și resturi de dorințe neîmplinite. Am vrut doar să trec pe lângă el și să îmi vad de drum, dar chiar cînd eram în dreptul lui, făra a-și schimba privirea pierdută pe urma fetei, a zis către mine, jumatate întrebare, jumatate mirare sfânt-scandalizată: „Bă nene, în blocu’ asta intră așa cine vrea, când vrea?!” N-am ştiut sa ii răspund pe masură, am trecut mai departe şi m-am dus sa caut un bolovan de rau, rostogolit şi lustruit de curgeri năvalnice, rotunjit de ape, de vreo doua kilograme aşa...
