Sâmbătă dimineaţă, devreme, am primit cea mai simpatică şi cea mai tragică înjurătură din viaţă mea.
Eram cu bagaje în mâini, preocupat să nu scap dintre degete vreuna din pungile de plastic „biodegradabil”. În apropierea intrării în scara blocului în care cu onoare vieţuiesc (într-o anumită măsură!) am văzut venind din faţă mai întâi cu un copil de 2-3 ani, mestecând voinic din picoare, şi la câţiva păşi în spate o pereche, vizibil părinţii copilului. Ea - 1.50, jeans cu talie joasă strâns pe picior ce desenează şolduri generoase şi picioare mai mult late decât lungi, balerini, of-course, shemagh în roz şi negru, of-course, jachetă scurtă-foarte scurtă de piele, of-course. El - 1.55, hai 1.60, trening Adidas abastru-electric şi negru of-course, tuns aproape „zero”, câteva fire gelate lăsate pe frunte, of-course, atât.
Puştiul din faţa lor era drăguţ, zâmbea fericit săltând într-un picior, dar nu pot să va zic prea multe despre el, căci atunci când am ajuns eu lângă el şi el lângă mine, zâmbind cu toată gura, cu ochi jucăuşi mi-a zis clar: Du-te-n măta!
Fac precizarea, Onorata Instanţă, că nu-l cunosc pe pârât, că nu i-am luat biberonul să-i beau laptele, nu i-am mâncat purée-ul de fructe sau supica de pui, nu mi-am însuşit jucăriile lui de plus şi nici nu i-am invadat pătuţul privându-l astfel de somnicul de după-amiază bine-meritat.
marți, 26 octombrie 2010
joi, 9 septembrie 2010
Romania - Garden of Nowhere: 2 oameni mari cu palarie si unul mai mic fara
Un el si o ea, pe strada, amamdoi inalti spre foarte inalti, insotiti de un copil de vreo doi-trei ani, merg in pas de spazieren. El si ea (inalti spre foarte inalti) cu haine ca de ceremonie, sa zicem, tineri, pana in treizeci de ani. El, cu sacou lung spre foarte lung, cravata colorata si pantofi cu varf intors. Ea cu pantaloni drepti si sacou la doua randuri. Amadoi cu palarii de fetru moale, mie mi s-au parut identice. Aaa... el cu o mustata tacata scurt la coturile gurii. Baietelul care ii insotea mesteca harnic din picioruse pe langa ei. Dar avea, asa mic cum era el, avea zic, nevoie de certitudini: “Mami, unde mergem?”. Ea, nimic. “Mami, unde mergem?”. Nimic. “Mami, mami, unde mergem?” Ea: “Intreaba-l pe tac’tu”. Micutul se repliaza: “Tati, unde mergem” El: “La notar!” si si-a continuat maiestuos drumul in timp ce copilul amutise intropsectiv.
Nu stiu de ce dar am avut senzatia clara ca pe figura mea s-ar fi putut citi aceeasi expresie ca cea aparuta pe figura baiatului. Credeati ca Nenea Iancu nu mai e? Uite-l aici langa noi.
Nu stiu de ce dar am avut senzatia clara ca pe figura mea s-ar fi putut citi aceeasi expresie ca cea aparuta pe figura baiatului. Credeati ca Nenea Iancu nu mai e? Uite-l aici langa noi.
joi, 2 septembrie 2010
Un alt inceput...
Drumul vechi si prost intretinut se revarsa brusc intr-o intersectie cocheta, mai mult o piata, cu ronduri de flori si arbusti, cu obisnuita statuie dedicata eroilor Marelui Razboi, cu brazi intunecati care o inconjurau asezati inalti si linistiti printre cladirile vechi si frumoase care vorbeau despre vremuri demult apuse.
Citeva persoane asteptau intr-o margine a micii piete, vis-à-vis de cladirea primariei impodobita cu drapele tricolore, dar din orbitele careia fusese zmulsa vechea timplarie si inlocuita cu una moderna alba si metalica. Metalul stralucitor contrasta cu zidul vechi, asezat batraneste pe pamint, cu marginea acoperisului frumos lansata si inegrita de vremuri. Metalul nou parea doar o cocota de cartier asezata impertinent linga o doamna scapatata, dar nobila si cu eleganta simpla a adevaratei nobleti.
Am rulat incet, am depasit piata si la oarecare distanta de micul grup care astepta am tras pe dreapta sub crengile unui nuc. Soarele care fusese mai degraba zgarcit in timpul diminetii se aratase inalt peste virfurile dealurilor impadurite si scalda totul intr-o lumina molcoma de toamna aurie. Drumul continua pustiu si prafuit pana se pierdea printre case si livezi. Am coborat, mi-am imbracat sacoul si-am asteptat si eu. Am privit buchetul asezat pe bancheta din spate si l-am gasit oarecum eclatant: crinii galbeni-aurii, imensi, se rasfatau pe frunzele de feriga salbatica in spatele hartiei pretioase, galben-stins si alb. Cu siguranta ca urma sa atraga atentia, poate asta imi dorisem, nu eram foarte sigur, nu conta, faceam doar un act de prezenta.
Micul alai si-a facut aparitia din susul drumului, un sir eterogen de autoturisme din care la oprire s-au revarsat rudele si prietenii mirilor. Am ramas la locul meu linistit, iar mirele mi-a facut un semn si mi-a strigat citeva vorbe. La rindul meu i-am facut semn sa-si vada de treaba si ca ma descurc. Dupa citeva momente de inevitabila confuzie si dupa ce lumea s-a salutat si s-au facut cunostinte fara ca nimeni sa retina numele celuilalt, cu totii au intrat in localul primariei.
Am intrat printre ultimii, ma simteam dincolo de veselia afisata de participantii la eveniment, dincolo de hainele lor de sarbatoare, dincolo de buchetele lor cu garoafe si gladiole, dincolo de toate la care ei chiar voiau sa fie figuranti. Si-i invidiam pentru asta. In spatele usilor de metal nerusinat de sclipitoare podeauna de lemn vechi si decolorat se termina in balustrada solida a unei scari ce se mula frant pe perete ajungind la o platforma ca o galerie de cor. Aici cladirea isi pastra fata ei din nascare si numai etichetele de pe usi colorate si plasticate mai zgiriau vederea. Am intrat in sala in care urma sa se oficieze casatoria, pe masa din mijloc se insirau cutii cu ciocolata, platouri de sticla cu fursecuri inecate in creme colorate, pahare de plastic alaturi de pahare de cristal cu picior, sticle cu vin spumos pe post de sampanie. Cei mai multi asteptau cuminti, un pic stingheri parca, cineva deschisese usa de la balcon si un fir de aer trecea neuzit printre florile buchetelor tinute strins de invitati.
Ceremonia a fost terna si cuvintele putine si artificiale, „la multi ani” s-a cintat cam cu intirziere si fara convingere. Am iesit printre primii, dar n-am scapat, se faceau fotografii… M-am asezat intr-o margine a grupului cocotat pe treptele intrarii principale, cea care nu se folosea niciodata, am zimbit fals in obiectiv si apoi am plecat anuntind ca daca vrea cineva sa mearga cu mine in masina pina la locul unde urma sa se faca nunta era binevenit. S-au gasit doi care au vrut, desi sperasem invers, un barbat care ma cunostea si o adolescenta cu fata patata care avea pofta de conversatie. N-aveam deloc dispozitie sa raspund platitudinilor pustoaicei asa ca am accelerat periculos pe drumul prost intretinut si crapat zdravan. Dupa ce am mers citiva kilometri buni printre livezi, petece de padure si case mai degraba razletite printre care se strecurau drumuri de caruta sapate direct in buza dealului, am ajuns si am scapat de cei care a insoteau. Cladirea in care urma sa aiba loc petrecerea era masiva, batrana si afumata. Citeva trepte neverosimil de mici te conduceau catre un fel de hol de unde se intra in sala care se termina intr-o estrada construita din acelasi lemn decolorat si inchisa cu o cortina straveche de catifea visinie ce in vremuri trecute avusese ciucuri aurii. In sala vasta si bine luminata de ferestre inalte erau aranjate mese de cate patru sau opt persoane. Eram singur, era racoare si m-am asezat la una din mese mai mici, chiar linga culoarul de trecere. Am stat linistit destula vreme, apoi a intrat doua femei si un barbat si s-au asezat la o alta masa, ceva mai departe de mine. De unde eram eu ii vedeam foarte bine. Una dintre femei era in mod evident sotia barbatului, totul vorbea despre asta desi nu parea genul dependent de sot, dar se simtea ca acela era omul ei. Cealalta era o blonda asezata numai pe jumatate de scaun, cu spatele drespt si cu barbia impinsa inainte. Vorbea cu insufletire cu ceilalti doi, acum imi dadeam seama ca remarcasem barbia impinsa inainte si parul taiat drept la primarie, o vazusem stand cu grupul ei, oarecum izolati de ceilalti. Am privit-o inca un pic si am decis ca parul femeii era blond-cenusiu, nu blond pur si simplu.
Se anunta o seara anosta, eram singur, la masa mea nu se asezase nimeni si nici nu ma asteptatm sa se aseze – nu-mi doream sa se aseze nimeni, muzica era pe linga preferintele mele. O seara semi-ratata, un act formal. Deja imi pregateam scuzele pentru plecare. Lung timp am ramas doar eu si cei trei in sala, in timp ce alte citeva persoane faceau ultimele aranjamente. Tavanul se boltea mult deasupra mea cu zugraveala afumata si m-am simtit dintr-o data foarte singur, nu trist, singur de tot. Am simtit ca umerii-mi cresc, ca umplu din ce in ce mai mult vasta sala. Aveam senzatia ca daca cineva ar fi in spatele meu nu mai putea sa vada nimic dincolo de mine. Cei trei nu mai vorbeau ca la inceputul venirii lor acolo si atunci am remarcat ca femeia cu parul blond-cenusiu, ochi inchisi la culoare, cea care parea singura, ma privea din cind in cind, poate mai mult decit in mod intimplator, am pus-o pe seama situatiei si a faptului ca stateam cu desavirsire singur la masa, ceea ce probabil era un pic straniu.
Incet in sala au inceput sa vina oameni, sala se umplea treptat si in mod inevitabil a inceput agitatia celor care serveau mincarea si bauturile. Unii dintre ei pareau coplesiti de importanta dublei misiuni: ruda si om bun la toate, rol de maxima importanta, trebuia recunoscut aceasta culme a existentei lor in context. M-am plictisit sa-i urmaresc si am iesit afara, in soare. Am dat citeva telefoane, am strivit sub talpi iarba verde si grasa care crestea pe marginea drumului, o iarba sanatoasa, dar diferita de cea delicata de primavara, am schimbat doua vorbe cu o cunostinta intimplatoare. Am intrat din nou, am mincat putin si mi-am dat seama ca se apropia ora la care imi propusesem sa plec. Linga mine statea acum una din rudele mirelui, un barbat pe care il cunosteam si care incepusem o discutie destul de rarefiata. Am vazut-o pe tipa blonda-cenusiu ridicindu-se de la locul ei. Am observat ca era imbracta complet in negru, imi placea bluza, taiata intr-un decolteu patrat si generos, ii lasa umerii si bratele goale. Imi placea chestia asta cu bratele ei goale si umeri pistruiati si sinii reliefati sub tesatura subtire… cind a trecut pe linga noi amicul meu a oprit-o si ne-a facut cunostinta. Ommul s-a balbait un pic ca si cum facea cunostinta pentru prima data unor oameni, parca ar fi facut ceva nelalocul sau. Am depasit momentul cu citeva cuvinte de coniventa si i-am spus ca mi-ar placea sa mai vorbim. Ea a zis un „da” nu prea consistent. Parea usor confuza, s-a intors pe calcaie si a plecat. Am continuat palavrageala cu amicul, dar m-am gandit la blonda-cenusie. Faptul ca a parut nerabdatoare sa plece mi-a starnit intr-un fel nedefinit, iar acel „da” fusese interesant. Dintr-o data am vazut-o din nou la masa ei, cind trecuse inapoi? Avea un chip de fetita, desi parea trecuta de treizeci de ani, nu de fetita-fetita, ci un chip care nu se schimba usor cu trecerea anilor, un zimbet deschis si copilaresc ii lumina chipul si puteai sa descifrezi acolo copilaria si adolescenta ei trecuta. Gura cu buze un pic neobisnuite, bine desenate lasa se vada, cind zambea, si se intampla adesea sa zambeasca, dintii frumosi cu incisivul destul mai lung. Cand vorbea, puteam vedea bine, limba se lovea de incisivii aceia… mi-a placut foarte mult si am simtit dorinta de a ma apropia de ea cu emotia unui vanator primitiv care stie ca nu-i prea greu sa devii vinat la randul tau. O urmaream din cand in cand cu privirea, ea ma privea la fel. S-a ridicat si-a luat telefonul si a iesit. Am asteptat doua minute si am iesit si eu. Tocmai se intorcea, venea direct spre mine si s-a oprit in dreptul meu pe treptele inguste cind i-am adresat un cuvint fara importanta. Am continuat sa vorbesc un pic stanjenit de lumea care se agita intrand si iesind si am invitat-o sa facem citiva pasi impreuna. A acceptat precipitat, dar cu aceeasi inflexiune in voce cind spusese da mai inainte. Realizam ca acel „da” era mai adanc decit cerusem eu.
Am iesit pe drum, pe sub copacii uriasi, prin dreptul caselor care incepeau sa-si aprinda luminile. Aveam in gura un gust ciudat de la apa minerala pe care o bausem si am cumparat de la un mic magazin de margine de drum o cutie cu suc de fructe, singura existenta, am cerut doua pahare de plastic si am iesit afara. Am turnat juice in pahare si am pornit amandoi ca niste vechi prieteni in josul drumului in timp ce umbrele serii se lasau incet si implacabil pe pamint. Am discutat lejer, am mers o bucata buna si la un moment dat ea a sugerat sa ne intoarcem. Drumul spre inapoi a fost scurt, am facut cadou cutia aproape plina cu juice unei fetite care mergea pe marginea drumului cu un aer foarte serios si la citiva metri distanta de destinatia noastra i-am cerut numarul de telefon. Mi l-a dat simplu si fara sa ma intrebe nimic, stiti voi, intrebarile acealea de tipul „esti sigur ca iti trebuie”, etc. Am intrat impreuna, eu m-am asezat la masa mea, ea la a ei. Ea zimbea si discuta cu insufletire cu partenerii de masa, dar am inteles ca zimbetul era pentru mine… i-am facut un semn ca poate veni la masa mea, iar ramasesem singur, dar a clatinat din cap si m-a invitat la masa lor. Am acceptat si mi-am schimbat locul, priviri curioase din partea convivilor. In sinea mea am ridicat din umeri: nu-mi pasa. Apoi am dansat cu ea si i-am spus ca inainte sa facem cunostinta ma pregateam sa plec si ca altfel am fi pierdut ocazia de a face schimb de telefoane. Raspunsul ei a fost incredibil de simplu si abia atunci am placut-o cu adevarat : ‘’Ti-as fi dat numarul de telefon de la primarie’’. Ne-am intors la masa, dar n-as fi vrut sa fiu acolo si i-am spus ca vreau sa ne plimbam si ea si-a luat simplu taiorul de pe scaun si am iesit.
Am luat in sus drumul catre dealurile care parca se impreunau pe orizontul foarte apropiat, albastru inchis si violet acum cand ziua se pleca linistit de pe planeta. Noaptea cazuse fara sa ne anunte si calcam pe poteci de lumina neagra si argintie. Pe partea dreapta a drumului se insirau tei batrini si inalti care isi intindeau crengile pline de frunze late pina peste noi. Era un intuneric complice sub crengile acelea, ne infasura, atenua zgomotele si parca eram departe de tot si pierdut in noptile adolescentei mele. Am mers o vreme tacuti si ea m-a luat de brat si s-a lipit de mine de parca ar fi revenit dupa o lunga absenta la locul de unde plecase. Ne-am oprit si i-am cuprins umerii si i-am atins sinii si soldurile si i-am sarutat lobul urechii si buzele si obrajii infiorati si totul a fost dorinta. Ne-am lipit de scoarta copacilor si ne-am topit printre frunze si ne-am inaltat pina la stelele apropiate si-am coborit din nou si am calcat apele de cerneala ale noptii si ierburile cu mirosuri grele ale pamintului. Apoi ne-am pierdut in culoarele noptii si dorintei si ne-am mai pierdut unul in celalalt si inca ne-am amestecat gustul meu si al ei si ne-am infiorat si-am disparut in eter. Si timpul s-a topit si sa-a scurs si a trecut o data cu noi…
Pe marginea de rasarit a orizontului tremurau abia perceptibil zorii. O ceata alburie crestea din pamint si curgea lenes pe fetele dealurilor strecurindu-se printre copaci si se adunina in vai. Noaptea se sfirsea incet si o data cu ea treceam si eu si cea de langa mine in banalul cotidian. Ea statea linga mine si ii ghiceam fata plutind in aer, ochii-i se umbrisera anuntind sfirsitul visului de inceput de toamna si poate sfirsitul de noapte. Sau poate anunta noptile ce vor sa vina, cu alte emotii, cu alte gesturi si cu alte cuvinte, poate cu aceiasi oameni. Un nou inceput se dusese, un altul se pregatea sa vina… poate…
Citeva persoane asteptau intr-o margine a micii piete, vis-à-vis de cladirea primariei impodobita cu drapele tricolore, dar din orbitele careia fusese zmulsa vechea timplarie si inlocuita cu una moderna alba si metalica. Metalul stralucitor contrasta cu zidul vechi, asezat batraneste pe pamint, cu marginea acoperisului frumos lansata si inegrita de vremuri. Metalul nou parea doar o cocota de cartier asezata impertinent linga o doamna scapatata, dar nobila si cu eleganta simpla a adevaratei nobleti.
Am rulat incet, am depasit piata si la oarecare distanta de micul grup care astepta am tras pe dreapta sub crengile unui nuc. Soarele care fusese mai degraba zgarcit in timpul diminetii se aratase inalt peste virfurile dealurilor impadurite si scalda totul intr-o lumina molcoma de toamna aurie. Drumul continua pustiu si prafuit pana se pierdea printre case si livezi. Am coborat, mi-am imbracat sacoul si-am asteptat si eu. Am privit buchetul asezat pe bancheta din spate si l-am gasit oarecum eclatant: crinii galbeni-aurii, imensi, se rasfatau pe frunzele de feriga salbatica in spatele hartiei pretioase, galben-stins si alb. Cu siguranta ca urma sa atraga atentia, poate asta imi dorisem, nu eram foarte sigur, nu conta, faceam doar un act de prezenta.
Micul alai si-a facut aparitia din susul drumului, un sir eterogen de autoturisme din care la oprire s-au revarsat rudele si prietenii mirilor. Am ramas la locul meu linistit, iar mirele mi-a facut un semn si mi-a strigat citeva vorbe. La rindul meu i-am facut semn sa-si vada de treaba si ca ma descurc. Dupa citeva momente de inevitabila confuzie si dupa ce lumea s-a salutat si s-au facut cunostinte fara ca nimeni sa retina numele celuilalt, cu totii au intrat in localul primariei.
Am intrat printre ultimii, ma simteam dincolo de veselia afisata de participantii la eveniment, dincolo de hainele lor de sarbatoare, dincolo de buchetele lor cu garoafe si gladiole, dincolo de toate la care ei chiar voiau sa fie figuranti. Si-i invidiam pentru asta. In spatele usilor de metal nerusinat de sclipitoare podeauna de lemn vechi si decolorat se termina in balustrada solida a unei scari ce se mula frant pe perete ajungind la o platforma ca o galerie de cor. Aici cladirea isi pastra fata ei din nascare si numai etichetele de pe usi colorate si plasticate mai zgiriau vederea. Am intrat in sala in care urma sa se oficieze casatoria, pe masa din mijloc se insirau cutii cu ciocolata, platouri de sticla cu fursecuri inecate in creme colorate, pahare de plastic alaturi de pahare de cristal cu picior, sticle cu vin spumos pe post de sampanie. Cei mai multi asteptau cuminti, un pic stingheri parca, cineva deschisese usa de la balcon si un fir de aer trecea neuzit printre florile buchetelor tinute strins de invitati.
Ceremonia a fost terna si cuvintele putine si artificiale, „la multi ani” s-a cintat cam cu intirziere si fara convingere. Am iesit printre primii, dar n-am scapat, se faceau fotografii… M-am asezat intr-o margine a grupului cocotat pe treptele intrarii principale, cea care nu se folosea niciodata, am zimbit fals in obiectiv si apoi am plecat anuntind ca daca vrea cineva sa mearga cu mine in masina pina la locul unde urma sa se faca nunta era binevenit. S-au gasit doi care au vrut, desi sperasem invers, un barbat care ma cunostea si o adolescenta cu fata patata care avea pofta de conversatie. N-aveam deloc dispozitie sa raspund platitudinilor pustoaicei asa ca am accelerat periculos pe drumul prost intretinut si crapat zdravan. Dupa ce am mers citiva kilometri buni printre livezi, petece de padure si case mai degraba razletite printre care se strecurau drumuri de caruta sapate direct in buza dealului, am ajuns si am scapat de cei care a insoteau. Cladirea in care urma sa aiba loc petrecerea era masiva, batrana si afumata. Citeva trepte neverosimil de mici te conduceau catre un fel de hol de unde se intra in sala care se termina intr-o estrada construita din acelasi lemn decolorat si inchisa cu o cortina straveche de catifea visinie ce in vremuri trecute avusese ciucuri aurii. In sala vasta si bine luminata de ferestre inalte erau aranjate mese de cate patru sau opt persoane. Eram singur, era racoare si m-am asezat la una din mese mai mici, chiar linga culoarul de trecere. Am stat linistit destula vreme, apoi a intrat doua femei si un barbat si s-au asezat la o alta masa, ceva mai departe de mine. De unde eram eu ii vedeam foarte bine. Una dintre femei era in mod evident sotia barbatului, totul vorbea despre asta desi nu parea genul dependent de sot, dar se simtea ca acela era omul ei. Cealalta era o blonda asezata numai pe jumatate de scaun, cu spatele drespt si cu barbia impinsa inainte. Vorbea cu insufletire cu ceilalti doi, acum imi dadeam seama ca remarcasem barbia impinsa inainte si parul taiat drept la primarie, o vazusem stand cu grupul ei, oarecum izolati de ceilalti. Am privit-o inca un pic si am decis ca parul femeii era blond-cenusiu, nu blond pur si simplu.
Se anunta o seara anosta, eram singur, la masa mea nu se asezase nimeni si nici nu ma asteptatm sa se aseze – nu-mi doream sa se aseze nimeni, muzica era pe linga preferintele mele. O seara semi-ratata, un act formal. Deja imi pregateam scuzele pentru plecare. Lung timp am ramas doar eu si cei trei in sala, in timp ce alte citeva persoane faceau ultimele aranjamente. Tavanul se boltea mult deasupra mea cu zugraveala afumata si m-am simtit dintr-o data foarte singur, nu trist, singur de tot. Am simtit ca umerii-mi cresc, ca umplu din ce in ce mai mult vasta sala. Aveam senzatia ca daca cineva ar fi in spatele meu nu mai putea sa vada nimic dincolo de mine. Cei trei nu mai vorbeau ca la inceputul venirii lor acolo si atunci am remarcat ca femeia cu parul blond-cenusiu, ochi inchisi la culoare, cea care parea singura, ma privea din cind in cind, poate mai mult decit in mod intimplator, am pus-o pe seama situatiei si a faptului ca stateam cu desavirsire singur la masa, ceea ce probabil era un pic straniu.
Incet in sala au inceput sa vina oameni, sala se umplea treptat si in mod inevitabil a inceput agitatia celor care serveau mincarea si bauturile. Unii dintre ei pareau coplesiti de importanta dublei misiuni: ruda si om bun la toate, rol de maxima importanta, trebuia recunoscut aceasta culme a existentei lor in context. M-am plictisit sa-i urmaresc si am iesit afara, in soare. Am dat citeva telefoane, am strivit sub talpi iarba verde si grasa care crestea pe marginea drumului, o iarba sanatoasa, dar diferita de cea delicata de primavara, am schimbat doua vorbe cu o cunostinta intimplatoare. Am intrat din nou, am mincat putin si mi-am dat seama ca se apropia ora la care imi propusesem sa plec. Linga mine statea acum una din rudele mirelui, un barbat pe care il cunosteam si care incepusem o discutie destul de rarefiata. Am vazut-o pe tipa blonda-cenusiu ridicindu-se de la locul ei. Am observat ca era imbracta complet in negru, imi placea bluza, taiata intr-un decolteu patrat si generos, ii lasa umerii si bratele goale. Imi placea chestia asta cu bratele ei goale si umeri pistruiati si sinii reliefati sub tesatura subtire… cind a trecut pe linga noi amicul meu a oprit-o si ne-a facut cunostinta. Ommul s-a balbait un pic ca si cum facea cunostinta pentru prima data unor oameni, parca ar fi facut ceva nelalocul sau. Am depasit momentul cu citeva cuvinte de coniventa si i-am spus ca mi-ar placea sa mai vorbim. Ea a zis un „da” nu prea consistent. Parea usor confuza, s-a intors pe calcaie si a plecat. Am continuat palavrageala cu amicul, dar m-am gandit la blonda-cenusie. Faptul ca a parut nerabdatoare sa plece mi-a starnit intr-un fel nedefinit, iar acel „da” fusese interesant. Dintr-o data am vazut-o din nou la masa ei, cind trecuse inapoi? Avea un chip de fetita, desi parea trecuta de treizeci de ani, nu de fetita-fetita, ci un chip care nu se schimba usor cu trecerea anilor, un zimbet deschis si copilaresc ii lumina chipul si puteai sa descifrezi acolo copilaria si adolescenta ei trecuta. Gura cu buze un pic neobisnuite, bine desenate lasa se vada, cind zambea, si se intampla adesea sa zambeasca, dintii frumosi cu incisivul destul mai lung. Cand vorbea, puteam vedea bine, limba se lovea de incisivii aceia… mi-a placut foarte mult si am simtit dorinta de a ma apropia de ea cu emotia unui vanator primitiv care stie ca nu-i prea greu sa devii vinat la randul tau. O urmaream din cand in cand cu privirea, ea ma privea la fel. S-a ridicat si-a luat telefonul si a iesit. Am asteptat doua minute si am iesit si eu. Tocmai se intorcea, venea direct spre mine si s-a oprit in dreptul meu pe treptele inguste cind i-am adresat un cuvint fara importanta. Am continuat sa vorbesc un pic stanjenit de lumea care se agita intrand si iesind si am invitat-o sa facem citiva pasi impreuna. A acceptat precipitat, dar cu aceeasi inflexiune in voce cind spusese da mai inainte. Realizam ca acel „da” era mai adanc decit cerusem eu.
Am iesit pe drum, pe sub copacii uriasi, prin dreptul caselor care incepeau sa-si aprinda luminile. Aveam in gura un gust ciudat de la apa minerala pe care o bausem si am cumparat de la un mic magazin de margine de drum o cutie cu suc de fructe, singura existenta, am cerut doua pahare de plastic si am iesit afara. Am turnat juice in pahare si am pornit amandoi ca niste vechi prieteni in josul drumului in timp ce umbrele serii se lasau incet si implacabil pe pamint. Am discutat lejer, am mers o bucata buna si la un moment dat ea a sugerat sa ne intoarcem. Drumul spre inapoi a fost scurt, am facut cadou cutia aproape plina cu juice unei fetite care mergea pe marginea drumului cu un aer foarte serios si la citiva metri distanta de destinatia noastra i-am cerut numarul de telefon. Mi l-a dat simplu si fara sa ma intrebe nimic, stiti voi, intrebarile acealea de tipul „esti sigur ca iti trebuie”, etc. Am intrat impreuna, eu m-am asezat la masa mea, ea la a ei. Ea zimbea si discuta cu insufletire cu partenerii de masa, dar am inteles ca zimbetul era pentru mine… i-am facut un semn ca poate veni la masa mea, iar ramasesem singur, dar a clatinat din cap si m-a invitat la masa lor. Am acceptat si mi-am schimbat locul, priviri curioase din partea convivilor. In sinea mea am ridicat din umeri: nu-mi pasa. Apoi am dansat cu ea si i-am spus ca inainte sa facem cunostinta ma pregateam sa plec si ca altfel am fi pierdut ocazia de a face schimb de telefoane. Raspunsul ei a fost incredibil de simplu si abia atunci am placut-o cu adevarat : ‘’Ti-as fi dat numarul de telefon de la primarie’’. Ne-am intors la masa, dar n-as fi vrut sa fiu acolo si i-am spus ca vreau sa ne plimbam si ea si-a luat simplu taiorul de pe scaun si am iesit.
Am luat in sus drumul catre dealurile care parca se impreunau pe orizontul foarte apropiat, albastru inchis si violet acum cand ziua se pleca linistit de pe planeta. Noaptea cazuse fara sa ne anunte si calcam pe poteci de lumina neagra si argintie. Pe partea dreapta a drumului se insirau tei batrini si inalti care isi intindeau crengile pline de frunze late pina peste noi. Era un intuneric complice sub crengile acelea, ne infasura, atenua zgomotele si parca eram departe de tot si pierdut in noptile adolescentei mele. Am mers o vreme tacuti si ea m-a luat de brat si s-a lipit de mine de parca ar fi revenit dupa o lunga absenta la locul de unde plecase. Ne-am oprit si i-am cuprins umerii si i-am atins sinii si soldurile si i-am sarutat lobul urechii si buzele si obrajii infiorati si totul a fost dorinta. Ne-am lipit de scoarta copacilor si ne-am topit printre frunze si ne-am inaltat pina la stelele apropiate si-am coborit din nou si am calcat apele de cerneala ale noptii si ierburile cu mirosuri grele ale pamintului. Apoi ne-am pierdut in culoarele noptii si dorintei si ne-am mai pierdut unul in celalalt si inca ne-am amestecat gustul meu si al ei si ne-am infiorat si-am disparut in eter. Si timpul s-a topit si sa-a scurs si a trecut o data cu noi…
Pe marginea de rasarit a orizontului tremurau abia perceptibil zorii. O ceata alburie crestea din pamint si curgea lenes pe fetele dealurilor strecurindu-se printre copaci si se adunina in vai. Noaptea se sfirsea incet si o data cu ea treceam si eu si cea de langa mine in banalul cotidian. Ea statea linga mine si ii ghiceam fata plutind in aer, ochii-i se umbrisera anuntind sfirsitul visului de inceput de toamna si poate sfirsitul de noapte. Sau poate anunta noptile ce vor sa vina, cu alte emotii, cu alte gesturi si cu alte cuvinte, poate cu aceiasi oameni. Un nou inceput se dusese, un altul se pregatea sa vina… poate…
vineri, 9 aprilie 2010
Intâmplare pe drumul meu sau marketing rural în acţiune
Merg spre biroul meu trecând prin Bucureştiul "profund”. Brezoianu, parcul Kretzulescu, Victoriei, Academiei, Câmpineanu, Magheru, Batiştei şi-apoi numai dau colţul pe Praporgescu... Din biroul meu văd biserica Batiştei în curtea căreia mai este încă dudul lui Brâncoveanu a cărui poveste am să v-o spun ala'data. Pe Batiştei în fiecare dimineaţă de primăvară sau vară atmosfera e mai proaspătă de la vânzătoarele şi vânzătorii de flori, verdeţuri şi alte cele. Aşezaţi la marginea trotuarelor oferă o imagine de vechi Bucureşti, chiar dacă sunt vis-a-vis de reclame luminoase şi vitrine moderne: Helvethansa, Belinni, City, Snack Atack, Frufru, HelpNet, ARCuB, Schiller Institut, Microsoft... Femeile care vând vin îmbrăcate ca la ţara, cu haine mai groase decât am purta noi, cu baticuri şi broboade şi şorţuri mari cu buzunare încăpătoare. Au feţe bătute de soare şi vânt şi privirea adâncă şi căpruie a oamenilor de la câmpie care ştiu că pot duce rodul lor unde vor, precum odinioară Ilie Moromete. Ţin în faţă lădiţe cu răsaduri de flori, părăluţe şi muşcate şi găleţi cu lalele, narcise şi zambile delicat colorate şi neruşinat de sănătoase, cu seva gata să ţăşnească din petalele cărnoase şi frunzele verzi şi falic baţoase.
În dimineaţa asta am văzut nişte bucheţele cu flori violet, mici bobiţe liliachii adunate în forme lungi de flacără. Mi-au plăcut şi pentru că nu mai văzusem întrebat ce fel de flori sunt. Cu glas cântat femeia mi-a răspuns : Noi la ţară le zicem didiţei, dumneavoastră la oraş nu ştiu cum le ziceti… Vă place ? Am zis da şi am cumpărat unul dintre bucheţele acelea şi care se va usca pe biroul meu, până la urmă.
Mergând mai departe am văzut un barbat care vindea şi el cateva buchete din cele la care tocmai mă uitasem. În faţa lui era o femeie tânara cu geanta de laptop atârnată de umăr şi care parea cam nehotărâtă daca să cumpere sau nu. Atunci vânzătorul (sacou care vayuse yile mai bune, luat peste pullover de lână şi şapca de tristă amintire) a zis cu glas măreţ: Luaţi-le, doamnă, că astea sunt zambile japoneze... N-am stat să văd dacă a funcţionat mesajul mobilizator, dam am zâmbit pe dinlăutrul meu şi mi-a ramas să mă gândesc la transformarea unor oneşti didiţei în ditamai zambilele japoneze.
În dimineaţa asta am văzut nişte bucheţele cu flori violet, mici bobiţe liliachii adunate în forme lungi de flacără. Mi-au plăcut şi pentru că nu mai văzusem întrebat ce fel de flori sunt. Cu glas cântat femeia mi-a răspuns : Noi la ţară le zicem didiţei, dumneavoastră la oraş nu ştiu cum le ziceti… Vă place ? Am zis da şi am cumpărat unul dintre bucheţele acelea şi care se va usca pe biroul meu, până la urmă.
Mergând mai departe am văzut un barbat care vindea şi el cateva buchete din cele la care tocmai mă uitasem. În faţa lui era o femeie tânara cu geanta de laptop atârnată de umăr şi care parea cam nehotărâtă daca să cumpere sau nu. Atunci vânzătorul (sacou care vayuse yile mai bune, luat peste pullover de lână şi şapca de tristă amintire) a zis cu glas măreţ: Luaţi-le, doamnă, că astea sunt zambile japoneze... N-am stat să văd dacă a funcţionat mesajul mobilizator, dam am zâmbit pe dinlăutrul meu şi mi-a ramas să mă gândesc la transformarea unor oneşti didiţei în ditamai zambilele japoneze.
luni, 29 martie 2010
Din ciclul Romania Land of Nowhere: 2 doamne la doctorat
Ma depasesc doua doamne ca la 30 de anisori asa. Ar fi trebuit s zic "domnite"?
En fin... Trecerea rapida de langa mine, poseta uneia dintre ele trecand cu "scartz" pe maneca jachetei mele de piele nu le stanjeneste discutia:
- Ne grabim, fata?
- Da, sa mergem sa imi platesc taxa la doctorat si fuga la mall.
En fin... Trecerea rapida de langa mine, poseta uneia dintre ele trecand cu "scartz" pe maneca jachetei mele de piele nu le stanjeneste discutia:
- Ne grabim, fata?
- Da, sa mergem sa imi platesc taxa la doctorat si fuga la mall.
Noapte de primavara rece
E întuneric şi vânt.
Lîngă umărul meu, fereastra deschisă desenează tuşe lăptoase în aerul negru al încăperii. Scame de noapte stau agăţate de pereţi, de colţuri şi tavan, de mobile şi de mine. În lungul străzii frunzişul copacilor, argintat de razele palide ale lunii, tremură neliniştit în zgomot metalic.
Stau drept, lipit de marginea ferestrei, degetele îmi sunt încleştate pe pervazul rece, iar sub tălpi simţ ţesătura aspră a covorului colorat. În jurul meu cercuri de singurătate se întretaie cu zgomot spart cad unele peste altele mirosind a pustiu şi foşnind obosit. Fruntea îmi sălăşuieşte în întuneric şi ochii-mi reci cată în zadar la orizontul de granit. Fiinţă întreagă îmi e încordată şi sîngele aproape îngheţat îmi curge greu în artere.
În piept însă, pe dinlăuntrul meu, clocotesc ape înspumate cu creste de diamant, se izbesc valuri de ţărmuri iuţi înălţînd în văzduh jerbede cleştar. În spatele ochilor mei, soarele se înaltă peste poala pădurii fermecate ce străjuieşte malul prapăstios al râului de aur. Mintea îmi e sabie de oţel strălucitor, sufletul pană de pasăre măiastră.
Nu mai bate vîntul şi picioarele mi-au devenit trunchiuri ţări pline de sevă, braţele, crengi puternice şi din vârful degetelor răsar lăstari viguroşi. Fruntea-mi e încununată de lujeri mlădioşi acoperiţi cu frunze strălucind de rouă, flori albastre şi galbene mi se amestecă în păr. Pe umeri iarbă 'nalta se apleacă graţios în bătaia zefirului. Vise de argint clinchetesc în aerul transparent şi dulce...
Degetele-mi sunt albe de efort şi încleştate dureros. Le desfac şi în piele simt urmele pietrei pervazului. Un fior îmi loveşte pieptul, se strecoară în sus, trece peste gât şi coboară de-a lungul spatelui. Orizontul estic zace cufundat în întuneric profund, dar de acolo va tîşni prima rază de soare. Aştept. Strada e pustie.
E întuneric şi vânt.
Lîngă umărul meu, fereastra deschisă desenează tuşe lăptoase în aerul negru al încăperii. Scame de noapte stau agăţate de pereţi, de colţuri şi tavan, de mobile şi de mine. În lungul străzii frunzişul copacilor, argintat de razele palide ale lunii, tremură neliniştit în zgomot metalic.
Stau drept, lipit de marginea ferestrei, degetele îmi sunt încleştate pe pervazul rece, iar sub tălpi simţ ţesătura aspră a covorului colorat. În jurul meu cercuri de singurătate se întretaie cu zgomot spart cad unele peste altele mirosind a pustiu şi foşnind obosit. Fruntea îmi sălăşuieşte în întuneric şi ochii-mi reci cată în zadar la orizontul de granit. Fiinţă întreagă îmi e încordată şi sîngele aproape îngheţat îmi curge greu în artere.
În piept însă, pe dinlăuntrul meu, clocotesc ape înspumate cu creste de diamant, se izbesc valuri de ţărmuri iuţi înălţînd în văzduh jerbede cleştar. În spatele ochilor mei, soarele se înaltă peste poala pădurii fermecate ce străjuieşte malul prapăstios al râului de aur. Mintea îmi e sabie de oţel strălucitor, sufletul pană de pasăre măiastră.
Nu mai bate vîntul şi picioarele mi-au devenit trunchiuri ţări pline de sevă, braţele, crengi puternice şi din vârful degetelor răsar lăstari viguroşi. Fruntea-mi e încununată de lujeri mlădioşi acoperiţi cu frunze strălucind de rouă, flori albastre şi galbene mi se amestecă în păr. Pe umeri iarbă 'nalta se apleacă graţios în bătaia zefirului. Vise de argint clinchetesc în aerul transparent şi dulce...
Degetele-mi sunt albe de efort şi încleştate dureros. Le desfac şi în piele simt urmele pietrei pervazului. Un fior îmi loveşte pieptul, se strecoară în sus, trece peste gât şi coboară de-a lungul spatelui. Orizontul estic zace cufundat în întuneric profund, dar de acolo va tîşni prima rază de soare. Aştept. Strada e pustie.
E întuneric şi vânt.
marți, 16 martie 2010
Predoslovie
Poate ca asa ar fi trebuit sa incep.
Am facut insa altceva si la-nceput am postat o poveste, caci trebuie sa stiti voi ce intrati aici (nu, nu sa lasati orice speranta), dar trebuie sa stiti, zic, ca desi ceea ce vedeti este in forma un blog, in fond este doar un spatiu in care eu nu voi pune orice, oricand, oricum. Nu se va intmpla sa am oares’ce dureri de burta si dimineata sa va-mpartasesc din uriasa impresie pe care mi-a lasat-o toaleta luminata in miez de noapte sau sentimentul golirii dupa experienta traumatica pe campul trudei intru digestie si avatarurile de aici pornite. Nu va voi lasa sa vedeti nici macar cum, sleit, dar fericit dupa astfel de trebi ma intorc in patul meu vegheat de ilustre nume coborate spre sfat din copertile cele multe vietuitoare pe noptiera mea.
Ei bine, nu, nu asa ceva veti vedea, veti citi unii si veti intelege cativa. Ci altfel de lucruri, dragii mosului. Veti vedea, citi, etc. intamplari, visuri (da, dintre acelea de noapte!), si lucruri care trec prin mine si prin care trec eu uneori. Si ca sa nu le pierd de tot aleg sa le fotografiez in cuvinte la vremea lor, caci timpul tare le mai usuca si altfel as pierde culori, mirosuri, senzatii si gusturi. Si astfel voi insiva le veti judeca dupa dreptate si dupa propria voastra masura.
Asa ca voi scrie cum voi putea si cum se va-ntampla. Iar povestea de-nceput este chiar de inceput si poate sa arate cam cum se vor petrece a’ste lucruri in a’st loc.
Si de aceea va fi cum va fi si eu voi acelasi, pentru Domniile Voastre.
Am facut insa altceva si la-nceput am postat o poveste, caci trebuie sa stiti voi ce intrati aici (nu, nu sa lasati orice speranta), dar trebuie sa stiti, zic, ca desi ceea ce vedeti este in forma un blog, in fond este doar un spatiu in care eu nu voi pune orice, oricand, oricum. Nu se va intmpla sa am oares’ce dureri de burta si dimineata sa va-mpartasesc din uriasa impresie pe care mi-a lasat-o toaleta luminata in miez de noapte sau sentimentul golirii dupa experienta traumatica pe campul trudei intru digestie si avatarurile de aici pornite. Nu va voi lasa sa vedeti nici macar cum, sleit, dar fericit dupa astfel de trebi ma intorc in patul meu vegheat de ilustre nume coborate spre sfat din copertile cele multe vietuitoare pe noptiera mea.
Ei bine, nu, nu asa ceva veti vedea, veti citi unii si veti intelege cativa. Ci altfel de lucruri, dragii mosului. Veti vedea, citi, etc. intamplari, visuri (da, dintre acelea de noapte!), si lucruri care trec prin mine si prin care trec eu uneori. Si ca sa nu le pierd de tot aleg sa le fotografiez in cuvinte la vremea lor, caci timpul tare le mai usuca si altfel as pierde culori, mirosuri, senzatii si gusturi. Si astfel voi insiva le veti judeca dupa dreptate si dupa propria voastra masura.
Asa ca voi scrie cum voi putea si cum se va-ntampla. Iar povestea de-nceput este chiar de inceput si poate sa arate cam cum se vor petrece a’ste lucruri in a’st loc.
Si de aceea va fi cum va fi si eu voi acelasi, pentru Domniile Voastre.
luni, 8 martie 2010
Poveste de-nceput
Pe cand se potcovea puricele cu nouaj’noua de ocale de fier si sarea pan’ la cer... Ei, fir-ar sa fie, asta e alta poveste... Peste noua mari, peste noua tari, la marginea pamantului si a marii celei mari avea palatul Imparatul Verde. Cum? Nici asta nu e povestea? Aveti dreptate, da-o incolo ca azi is cu capul in norii de afara, norii acestia ce anunta primavara, chiar de-s sinilii si aduc cerul atat de aproape de pamant.
Stiti ce? Mai bine va spun ce am trait intr-o noapte, de curand, caci poate ca ma veti ingadui cu cele putine simtite de mine in noaptea de va spuneam cand ploile cadeau despletite peste paduri cafenii, peste clinele delurilor desenate stins si doar ghicite in noapte.
In cea noapte mai degraba auzeam decat vedeam perdelele de apa cazand din ceruri cenusii de fonta, inchise pe veci peste orizonturi inecate in neguri. M-am lipit de sticla rece a ferestrei, stiti voi, sticla aceea peste care se preling picaturile de apa, aceea care imprumuta toate culorile curcubeului la rasarit, cea care isi dezveleste cu nerusinare sanul roz si originea rosie si violeta la apus, cea care este mai neagra, mai muta si mai oarba ca moartea in miez de noapte. Eu am atins-o si frigul adunat in ea mi-a patruns dulce prin frunte, mi-a coborat prin ochi si prin teasta si s-a scurs incet prin maduva spinarii. Mi-am clantanit dintii pe sticla aceea si am luat gustul pe care il stiam cand copil fiind abuream ferestrele bunicii pentru a putea desena cu degete inocente oameni, flori si litere abia invatate.
Ploaia cadea mereu inecand lumea. Picurii loveau cu forta in sticla intunecata si ramuri de copaci, negre si intinse salbatic se zbateau nebune in aerul rece si umed. Am deschis fereastra si am lasat apele pamantului sa ma spele pana la dizolvare, am lasat frigul sa imi inunde mintea si imi goleasca trupul si inima de sange, am lasat intunericul sa ma zmulga si sa ma rupa in fasii lungi pe care sa le-a piardut apoi din zbor peste paduri necalcate de fiinte cuvantatoare. Au ramas fasiile acelea spanzurate prin crengi si varfuri de copaci si le-au batut ploile, vantul si arsita pana au fost fost una cu lumea aceea tacuta si pana ce toate gandurile si simtirile mele s-au strecurat fosnind obosit prin tapsane cu muschi gros si vesnic verde, au susurat pe vaioage inguste inecate in frunza anilor trecuti, au curs prin bulboane, ametite de pietre si buturugi cazute de cand lumea si s-au pierdut apoi in lacuri de padure odihnite in umbre adanci de stejari. Acolo m-am cunfundat intr-o lume de tacere, de liniste si de ganduri adanci, lungi si intinse ca marea, adunate in veacuri de singuratati. Au curs peste mine toate acestea si intelepciunea apusilor evi mi-a fi fost alin intru acea lume fara bucurii, fara dureri si fara tristeti. Mai apoi, patruns de acea lumina a impacarii si linistii m-am ridicat intru fiinta mea cea traitoare si am venit sa va spun soptit cele intamplate
Asadar, oamenilor, astfel de lucruri am trait intr-una din noptile mele... Sau poate ca mi-a povestit tata ca le-a trait el sau lui i-a povestit tatal lui, bunicul meu, ca s-ar fi intamplat sau bunicul bunicului ar fi vorbit despre asta intr-o seara lina de primavara, in fata focului din soba, pe vremea cand astfel de minuni insoteau oamenii in toate zilele lor. Ci din orice parte ar veni povestea, ea este adevarata, precum adevarat este ca suntem pe acest pamant. Si se vede dar, ca povesti mai umbla printre noi de avem vreme sa luam aminte.
Stiti ce? Mai bine va spun ce am trait intr-o noapte, de curand, caci poate ca ma veti ingadui cu cele putine simtite de mine in noaptea de va spuneam cand ploile cadeau despletite peste paduri cafenii, peste clinele delurilor desenate stins si doar ghicite in noapte.
In cea noapte mai degraba auzeam decat vedeam perdelele de apa cazand din ceruri cenusii de fonta, inchise pe veci peste orizonturi inecate in neguri. M-am lipit de sticla rece a ferestrei, stiti voi, sticla aceea peste care se preling picaturile de apa, aceea care imprumuta toate culorile curcubeului la rasarit, cea care isi dezveleste cu nerusinare sanul roz si originea rosie si violeta la apus, cea care este mai neagra, mai muta si mai oarba ca moartea in miez de noapte. Eu am atins-o si frigul adunat in ea mi-a patruns dulce prin frunte, mi-a coborat prin ochi si prin teasta si s-a scurs incet prin maduva spinarii. Mi-am clantanit dintii pe sticla aceea si am luat gustul pe care il stiam cand copil fiind abuream ferestrele bunicii pentru a putea desena cu degete inocente oameni, flori si litere abia invatate.
Ploaia cadea mereu inecand lumea. Picurii loveau cu forta in sticla intunecata si ramuri de copaci, negre si intinse salbatic se zbateau nebune in aerul rece si umed. Am deschis fereastra si am lasat apele pamantului sa ma spele pana la dizolvare, am lasat frigul sa imi inunde mintea si imi goleasca trupul si inima de sange, am lasat intunericul sa ma zmulga si sa ma rupa in fasii lungi pe care sa le-a piardut apoi din zbor peste paduri necalcate de fiinte cuvantatoare. Au ramas fasiile acelea spanzurate prin crengi si varfuri de copaci si le-au batut ploile, vantul si arsita pana au fost fost una cu lumea aceea tacuta si pana ce toate gandurile si simtirile mele s-au strecurat fosnind obosit prin tapsane cu muschi gros si vesnic verde, au susurat pe vaioage inguste inecate in frunza anilor trecuti, au curs prin bulboane, ametite de pietre si buturugi cazute de cand lumea si s-au pierdut apoi in lacuri de padure odihnite in umbre adanci de stejari. Acolo m-am cunfundat intr-o lume de tacere, de liniste si de ganduri adanci, lungi si intinse ca marea, adunate in veacuri de singuratati. Au curs peste mine toate acestea si intelepciunea apusilor evi mi-a fi fost alin intru acea lume fara bucurii, fara dureri si fara tristeti. Mai apoi, patruns de acea lumina a impacarii si linistii m-am ridicat intru fiinta mea cea traitoare si am venit sa va spun soptit cele intamplate
Asadar, oamenilor, astfel de lucruri am trait intr-una din noptile mele... Sau poate ca mi-a povestit tata ca le-a trait el sau lui i-a povestit tatal lui, bunicul meu, ca s-ar fi intamplat sau bunicul bunicului ar fi vorbit despre asta intr-o seara lina de primavara, in fata focului din soba, pe vremea cand astfel de minuni insoteau oamenii in toate zilele lor. Ci din orice parte ar veni povestea, ea este adevarata, precum adevarat este ca suntem pe acest pamant. Si se vede dar, ca povesti mai umbla printre noi de avem vreme sa luam aminte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)