Poveste de-nceput

Pe cand se potcovea puricele cu nouaj’noua de ocale de fier si sarea pan’ la cer... Ei, fir-ar sa fie, asta e alta poveste... Peste noua mari, peste noua tari, la marginea pamantului si a marii celei mari avea palatul Imparatul Verde. Cum? Nici asta nu e povestea? Aveti dreptate, da-o incolo ca azi is cu capul in norii de afara, norii acestia ce anunta primavara, chiar de-s sinilii si aduc cerul atat de aproape de pamant.

Stiti ce? Mai bine va spun ce am trait intr-o noapte, de curand, caci poate ca ma veti ingadui cu cele putine simtite de mine in noaptea de va spuneam cand ploile cadeau despletite peste paduri cafenii, peste clinele delurilor desenate stins si doar ghicite in noapte.

In cea noapte mai degraba auzeam decat vedeam perdelele de apa cazand din ceruri cenusii de fonta, inchise pe veci peste orizonturi inecate in neguri. M-am lipit de sticla rece a ferestrei, stiti voi, sticla aceea peste care se preling picaturile de apa, aceea care imprumuta toate culorile curcubeului la rasarit, cea care isi dezveleste cu nerusinare sanul roz si originea rosie si violeta la apus, cea care este mai neagra, mai muta si mai oarba ca moartea in miez de noapte. Eu am atins-o si frigul adunat in ea mi-a patruns dulce prin frunte, mi-a coborat prin ochi si prin teasta si s-a scurs incet prin maduva spinarii. Mi-am clantanit dintii pe sticla aceea si am luat gustul pe care il stiam cand copil fiind abuream ferestrele bunicii pentru a putea desena cu degete inocente oameni, flori si litere abia invatate.

Ploaia cadea mereu inecand lumea. Picurii loveau cu forta in sticla intunecata si ramuri de copaci, negre si intinse salbatic se zbateau nebune in aerul rece si umed. Am deschis fereastra si am lasat apele pamantului sa ma spele pana la dizolvare, am lasat frigul sa imi inunde mintea si imi goleasca trupul si inima de sange, am lasat intunericul sa ma zmulga si sa ma rupa in fasii lungi pe care sa le-a piardut apoi din zbor peste paduri necalcate de fiinte cuvantatoare. Au ramas fasiile acelea spanzurate prin crengi si varfuri de copaci si le-au batut ploile, vantul si arsita pana au fost fost una cu lumea aceea tacuta si pana ce toate gandurile si simtirile mele s-au strecurat fosnind obosit prin tapsane cu muschi gros si vesnic verde, au susurat pe vaioage inguste inecate in frunza anilor trecuti, au curs prin bulboane, ametite de pietre si buturugi cazute de cand lumea si s-au pierdut apoi in lacuri de padure odihnite in umbre adanci de stejari. Acolo m-am cunfundat intr-o lume de tacere, de liniste si de ganduri adanci, lungi si intinse ca marea, adunate in veacuri de singuratati. Au curs peste mine toate acestea si intelepciunea apusilor evi mi-a fi fost alin intru acea lume fara bucurii, fara dureri si fara tristeti. Mai apoi, patruns de acea lumina a impacarii si linistii m-am ridicat intru fiinta mea cea traitoare si am venit sa va spun soptit cele intamplate

Asadar, oamenilor, astfel de lucruri am trait intr-una din noptile mele... Sau poate ca mi-a povestit tata ca le-a trait el sau lui i-a povestit tatal lui, bunicul meu, ca s-ar fi intamplat sau bunicul bunicului ar fi vorbit despre asta intr-o seara lina de primavara, in fata focului din soba, pe vremea cand astfel de minuni insoteau oamenii in toate zilele lor. Ci din orice parte ar veni povestea, ea este adevarata, precum adevarat este ca suntem pe acest pamant. Si se vede dar, ca povesti mai umbla printre noi de avem vreme sa luam aminte.