POVESTI DE NECALUREA

Situaţiune Am nevoie să cumpăr un tort. Prêt-à-porter, bien sûr! Să iau, dară! Ştiu o cofetărie prin apropiere. Mă grăbesc, să îi dăm bice! Expoziţiune Am ajuns la uşa micuţei cofetării ce dădea spre strada aglomerată. În sus, spre fostul Pod al Mogosoaii şirurile paralele de automobile desenau haite de ochi roşii alungiţi şi fosforescenţi. Văd că pe trotuar vine o femeie ce priveşte insistent uşa pe clanţa căreia pusesem mâna. Aştept preţ de un  sfert de minut să ajungă doamna, deschid ușa şi fac un gest de trecere către femeia care respiră precipitat. Nu schiţează niciun gest, trece brusc şi concentrat înăuntru, intru şi eu şi trag uşa după mine, precum un ilustru înaintaş. Acţiune La intrare mă uit rapid la turnul de sticlă unde se învârt,  ca proastele,  niște torturi. Auziţi aici: „Joffre”, „Trio Mousse”, „Monte Bianco”, „3 Chocolat”, „Orchidée Noire”... Aoleu! Apoi, pe undeva în josul turnului văd o ecticheta mai omeneasc ă  şi o citesc ca u...

Prima dimineaţă „Ştii că mi-am amintit de tine pe când citeam Hemingway?” Fata care îmi spune asta stă în ușă. Îşi scutură părul cu o mână albă strecurată printre şuviţe castanii. Ține în cealaltă mână cana de cafea lipita de șold. Surâde cu buze pline şi cu ochi căprui. Îşi atinge gâtul cu degete tinere cu unghii scurte şi rotunjite: „Şi m-am amuzat, îţi zic de ce. Ai citit ...?” Şi îmi spune titlul. Îmi vine să zic da, dar adevărul e că habar n-am. Și îi recunosc cinstit că nu ştiu de povestea cu pricina. „E acolo un tip care îţi seamănă, mi se pare. Şi parcă ar fi un fel Hemingway... unul mai tânăr. E cumva ca tine.” „Cum ca mine?” Râde şi îi sclipesc ochii. „Păi uite.... o tipă încearcă să se apropie de el şi îi spune nişte lucruri. Şi el îi răspunde:  Mulţumesc, eşti de treabă .” „Şi ţie ţi-a plăcut asta?” Nu mai râde când îmi spune: „Teribil! Îţi seamănă!” Şi după o clipă de tăcere, cu zâmbet dus, reflectat de soarele timid de afară: „Tu! Eşti de treabă! Şi Hemingway a zis...

Frunzele se zbat inegal și stins în aerul luminat în benzi inegale de raze de soare scăpate printre nori agăţaţi neverosimil de jos în cerul curbat. Este vizibil cerul acela prin ferestrele mari, orientate oblic spre afară. Perdelele flutură uşor şi aerul are consistenta stranie a visului dintre somn şi veghe. Sunetul şters al frunzelor strălucitoare ce se lipesc de ferestre şi lumina albă şi aurie se împletesc şi pictează cu cioburi de argint şi tușe lungi pereţi, grinzi şi tăblii de uşi. Se desprind apoi în folii fine tuşele acelea, cad spre podele şi se amestecă cu argintul căzut şi el în clinchet abia auzit. Se îngrămădesc prin colţuri bucăţi sfâşiate de sunet şi aşchii de lumină, sunt măturate de curenţi de aer  invizibili, se înșiră neorânduit de-a lungul pereţilor albi, troienesc praguri de uşi. Fata stă frumoasă şi înaltă pe marginea canapelei cu fusta albă lipită de pulpele lungi, cu gleznele încrucişate, cu mâinile uşor fremătânde în poală, cu bluza argintie căzându-i...

Eu sunt un solitar  În gândul meu pierdut. Mă-ntreb ades de-un mâine  Ce azi e  neştiut. Și-aud furtuni de iarnă Huind peste păduri  Şi-un clavecin de Bach Curgând în line súsuri. Şi vreau  Pentru ai mei Să fiu puternic scut.  Eu sunt un solitar  În gândul meu pierdut. Mă-încânt că-s bun și tare Şi mie-mi de ajuns. Și simt că am deasupra-mi  Un cer adânc-ascuns. Ating și flori şi arme Şi sânuri de femeie. Si neguri mă cuprind  De pierd-a-lumii cheie  Și plâng Când cele simple În mine se ascut. Eu sunt un solitar  În gândul meu pierdut. Și înţeleg că lumea-i  Rotundă și-ncheiată.  Şi-mi spun ca-nțelepciunea E lumea acceptată. Încerc să fiu eu însumi Şi bine aşezat Ținând în mine toate De care sunt legat. Nădăjduiesc  De-adânc Să fiu în toate scut. Eu sunt un solitar În gândul meu pierdut.

Cerul cade vertical şi rectangular printre pereţii alb-gălbui ai clădirii ce se înalţă drept şi definitiv din asfalt. Copaci cu frunze verde închis, aşezate în solzi ordonaţi de-a lungul crengilor lungi şi flexibile, se lipesc de marginile zidului înalt care separă curtea interioară de cealaltă curte interioară a celeilalte clădiri. Tot alb-gălbuie, tot veche, tot înaltă, tot definitivă. Cineva cu multă grijă pentru el însuşi plantase cioburi de sticlă pe creasta zidului despăr ț itor. Prinse în ciment pe jumătate finisat, cioburile lungi, alb-transparente, orientate în toate direcţiile, strălucesc slab, sfâşiind prismele de lumină clară aşezate unele peste altele, înghesuite pe cornișe și pervaze. Curtea interioară a clădirii e lungă şi deschisă într-o parte de un gang tăiat drept, înălţat într-un neverosimil ș i ogival plafon decorat. Gangul acela e închis la capătul exterior cu un grilaj negru înfipt în aleea care, după ce însoţeşte clădirea pe o întreagă latură, se varsă anonim...