La cofetărie

Situaţiune

Am nevoie să cumpăr un tort. Prêt-à-porter, bien sûr! Să iau, dară! Ştiu o cofetărie prin apropiere. Mă grăbesc, să îi dăm bice!

Expoziţiune

Am ajuns la uşa micuţei cofetării ce dădea spre strada aglomerată. În sus, spre fostul Pod al Mogosoaii şirurile paralele de automobile desenau haite de ochi roşii alungiţi şi fosforescenţi. Văd că pe trotuar vine o femeie ce priveşte insistent uşa pe clanţa căreia pusesem mâna. Aştept preţ de un  sfert de minut să ajungă doamna, deschid ușa şi fac un gest de trecere către femeia care respiră precipitat. Nu schiţează niciun gest, trece brusc şi concentrat înăuntru, intru şi eu şi trag uşa după mine, precum un ilustru înaintaş.

Acţiune

La intrare mă uit rapid la turnul de sticlă unde se învârt, ca proastele, niște torturi. Auziţi aici: „Joffre”, „Trio Mousse”, „Monte Bianco”, „3 Chocolat”, „Orchidée Noire”... Aoleu! Apoi, pe undeva în josul turnului văd o ecticheta mai omenească şi o citesc ca un înecat ce-a scos capul deasupra apei: „Caramel”! Bravo! Al meu să fie! Şi dau să-l cer la tovarăşa lucrător comercial îmbrăcată într-un ’ahat alb cu revere bleu-ciel - hai, ziceţi voi că nu mă pricep la culori... Da’ pas de mai fă ceva. Tanti cu revere vorbea acum cu Madame de-o aşteptasem să intre. Madame e o femeie bine împlinită, niciun an sub cinzeci şi cinci, dar cu o faţă plăcută şi bine îngrijită şi un păr blond şi bogat, aranjat savant de ziceai că tocmai l-a strâns în grabă, dar eu eram sigur că fusese aranjat la un salon scump, căci o prindea teribil. Sau cine ştie, anii de frumuseţe şi atenţie continuă cu care fusese înconjurată - se vedea asta! - o făcuseră să aibă reflexe estetice superioare. Avea ochi de cafea, sprâncene subţiri şi frumos arcuite şi buze ce sugerau ceva pasiuni. Ha? De unde să ştiu eu de care?!?  Era îmbrăcată elegant în negru şi avea o haină de toamnă „couleur moutarde”, v-am zis că mă pricep! Şi mai avea, mai tată, agăţată la îndoitura cotului stâng, o prea încăpătoare, şi probabil o tare scumpă, poşetă. Adică ce zic eu? Avea un ditamai gentoiul imprimat cu un model Kandinsky, jur pe viaţa mea! Şi nu era „Compoziţie VIII”, aşa cum poate v-aţi aşteptat, nu! Ci, pe obiect se lăfăia taman „Linie Transversală” sau soră geamănă a acelei linii. Acu’ ce să zci, o-ţi fi ştiind voi  ceva, că amândouă picturile sunt din 1923.

Îmi zic: „Ai nimerit-o bine, Radule! Aştepţi, ții uşa, ha? Parcă te grăbeai, prostule!” Mă gândesc dacă n-o fi cazul să mă duc la turcii de la coloane să iau dracu’ ceva la bucată. Dar cât poate dura să ia nişte prăjituri Madame? Stau într-o parte şi aştept. Şi numa’ ce au o aud pe blondă continuând în contralto: „Dar mă ştiţi, da? Am venit din nou să comand nişte prăjituri. Cum de care, staţi să mă uit că nu îmi mai amintesc de care am luat... poate vă amintiţi dumneavoastră? Nu? Staţi să mă uit...” Şi trece prin faţa celor două vitrine cu prăjituri cu aerul unui general-maior proaspăt avansat care îşi trece în revistă brigada ce i-a fost încredinţată. Se opreşte şi îşi bate dinţii cu unghia degetului mic – ştiu, e greu cu degetul mic, cu arătătorul mai merge, pot şi eu. Zice: „Astea ce sunt? A... savarine, mă gandeam eu că seamănă... Dar mai mici nu aveţi? Oricum nu contează, că eu vreau ceva mai ferm...” Şi mai face un pas: „Dar astea? Forêt-noire... da, da, da... Nu! Să mă mai uit... dar aici? De fapt, nu, cred că e diplomat, cel puţin aşa arată, e diplomat nu? Cu fructe? Diplomat cu fructe, ce interesant! Dar, nu... Vreau neapărat să comand, am venit special, pe jos ca să fiu sigură... Da... Îmi trebuie să le ofer ca pe bomboane. Sigur, puteam să iau bomboane, dar cred că e mai bine să ofer câte o prăjiturică. Oamenilor le plac mai mult decât bomboanele, nu? Da, aşa cred şi eu! Sunt mai bune şi de aici am mai comandat, cred că vă amintiţi, acum chiar am venit pe jos, să nu cumva să... Aşa. Dar astea? Éclair? Da, mi-am dat seama, mini-éclair, de fapt. Sunt cu mai multe glazuri sau...? Doar cu ciocolată... În sfârşit, merge. Ce crema au? De vanilie? Merge... dar cu altceva nu aveţi, nu? Merge şi vanilie şi e mai bine aşa, e pentru toată lumea la fel. Să iau éclair-e atunci. Câte încap pe un carton din acesta? Zece? E bine, dar când mi le daţi cartonul va fi tot aşa, auriu? Bine. Vreau şi eu cinci” În tot acest timp a pronunţat forêt-noire şi éclair ca în franceză, graseiat şi cu e-ul acela special ieşit de la rădăcina limbii. Eu fierb un pic. Madame: „Aţi notat? Cinci, da? Să nu ne-ncurcăm... Staţi, că mai vreau ceva” Eu simt un fior rece pe ceafă. „Astea ce sunt? Gateau aux noix? Arată bine. Ce e deasupra? O jumătate de miez de nucă tras în caramel? Da? Sunt bune? Da? Vreau şi din astea. Trei. Notaţi. Fără avans, sper că ştiţi că am mai comandat şi că a fost în regulă. Vin să le iau. Să vă dau un număr de telefon, da, notaţi... Nu, e mai bine să vă dau...”. Şi scociorăşte temeinic în sacul de marină ce îi slujeşte de poşeta. Nu găseşte. Insistă. După două minute scoate din măruntaiele lui Kandinsky un etui de plastic transparent cu fermoar, cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, poţi pune liniştit acolo o pernă măricică. E plin cu pixuri şi chestii colorate. Cotrobăie şi acolo preţ de o litră şi scoate victorioasă o carte de vizită colorată cu roşu şi muştar. Avea câte o culoare asortată pentru fiecare haină?!? „Ţineţi-o pe asta, că aşa e mai bine. E colorată, o găsiţi repede. Nu sunteţi dumneavoastră când vin să iau prăjiturile? Dar cine, colega dumneavoastră? Cum o cheamă? Iulia? Şi pe dvs.? Luminița. Ok. Notaţi-mi şi mie numele. Aveţi o carte de vizită? Nu? Vă dau nota de comandă pe care mi-aţi trecut prăjiturile și scrieți acolo. Treceţi şi un telefon să vă pot găsi. Da ştiu, mâine le iau, dar pentru orice eventualitate. E telefonul dvs.? Nu. Al colegei? A, e de aici şi răspunde cine e prezent. În fine... Sper să fie bine, special am venit pe jos să comand prăjiturile astea. Sper că vă daţi seama că nu va fi nicio problemă chiar dacă nu v-am dat avans. Bine, mulţumesc.”

În mine răsună un imn de slavă: „Gata! Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, oricine ai fi Tu!” Îşi baga faţa de pernă înapoi în poşetă. „Aşa... Acum...” Eu dau să deschid gura, dar Madame: „Şi ca să nu zic că am venit degeaba să iau ceva şi pentru acasă... Aşa. Din astea cu nuci, daţi-mi trei. Şi din astea de aici cu galben... sunt cu lămâie? Atunci, nu. Nu, staţi ca mai vreau Dar acestea? Mousse au chocolat, sunt mini, da? Trei. Şi trei şi din acestea cu alb, cele mici de aici. Bun. Mai văzusem aici ceva... Cornuleţele sunt cu nucă? Îmi puteţi da să gust? Nu vreau să fiu dificilă, dar mi-am luat ţeapă. Am luat cornuleţe de la Sheraton şi nu am găsit nucă în ele. Nu pot să zic că erau rele, dar oricum... Cele de la dumneavoastră se vede că au, dar vreau să fiu sigură. A, sunt bune, merg. Cât e kilogramul? Da... vreau şi eu două sute de grame.” Îşi suflă un zuluf căzut pe coada ochiului stâng. „Cât costă totul? Da, pot plăti cu cardul? Ok, dar mai bine vă dau cash. Cât azi zis? ... şi patru şi şaizeci? Staţi, că am şi nişte mărunt”.  Îşi ia pachetul învelit în hârtie cu logo-ul cofetăriei. Trece aferata cu miros de Givenchy şi iese. Eu sunt sumbru că un gard de cimitir bătut de ploi.

Terminatiune (n-am găsit altă rimă)

Un pic mai târziu mă îndepărtez de cofetărie strângând la piept o cutie de carton în care se afla ceva ce aş fi putut cumpăra cu aproape jumătate de ceas în urmă. Seara cade rectiliniu şi laptos-albastru peste străzi şi trotuare, iar luminile orașului au halourile lui Van Gogh. Sau sufăr şi eu de aceeaşi boală ca el. Da, ştiu - am cam exagerat cu pictorii azi. La zece metri de mine, pe trotuarul îngust, un bărbat îmbrăcat într-un soi de salopetă sprijină zidul. Când ajung la un pas de el se apleacă brusc prin faţa mea, blocându-mă. Baga o cheie în portiera camionetei parcată de-a lungul străzii şi o încuie. Pe spatele salopetei scrie mare: Indigo. Revine la poziţia iniţială aproape lovindu-se de mine și reia sprijinirea zidului. Trec de el şi după câţiva paşi mă uit înapoi. Văd că are aceeaşi atitudine de aşteptare. Salopeta omului e cenuşie, cu guler şi buzunare roşii. Are două benzi galben-fosforescent pe fiecare manşetă, la mâini şi picioare. Literele cu care e scris cuvantul „indigo” sunt verzi, încadrate într-un dreptunghi portocaliu... Surâd în sinea mea și gândesc: „Mai bine mă duc acasă”. Şi imediat aud din fundul puţului: „Mai bine te duci în pădure”.

O plimbare cu Hemingway

Prima dimineaţă

„Ştii că mi-am amintit de tine pe când citeam Hemingway?” Fata care îmi spune asta stă în ușă. Îşi scutură părul cu o mână albă strecurată printre şuviţe castanii. Ține în cealaltă mână cana de cafea lipita de șold. Surâde cu buze pline şi cu ochi căprui. Îşi atinge gâtul cu degete tinere cu unghii scurte şi rotunjite: „Şi m-am amuzat, îţi zic de ce. Ai citit ...?” Şi îmi spune titlul. Îmi vine să zic da, dar adevărul e că habar n-am. Și îi recunosc cinstit că nu ştiu de povestea cu pricina. „E acolo un tip care îţi seamănă, mi se pare. Şi parcă ar fi un fel Hemingway... unul mai tânăr. E cumva ca tine.” „Cum ca mine?” Râde şi îi sclipesc ochii. „Păi uite.... o tipă încearcă să se apropie de el şi îi spune nişte lucruri. Şi el îi răspunde: Mulţumesc, eşti de treabă.” „Şi ţie ţi-a plăcut asta?” Nu mai râde când îmi spune: „Teribil! Îţi seamănă!” Şi după o clipă de tăcere, cu zâmbet dus, reflectat de soarele timid de afară: „Tu! Eşti de treabă! Şi Hemingway a zis asta!” Și pleacă. Lumina dimineţii urcă spre cer.

A două dimineaţa – veţi înţelege că e de fapt prima

Cu nişte ani în urmă într-o dimineaţă de vară plină şi senină, căţărată peste clădiri şi copaci până sus în văzduh, mergeam eu aşa pe o stradă din marele oraş . Mă duceam voios către slujbă. Şi fiind eu cel care eram, mă duceam devreme bine, la o ora când în fapt de vară străzile sunt mai mult goale. Şi fiind eu tot cel care eram şi încă mai sunt (ţin să vă avertizez!), eram îmbrăcat cu una pereche  pantaloni kaki cu buzunare laterale şi una bucată cămaşa olive, de-acele de le poţi lua de la „military-surplus”, dacă şti de unde să le iei, fireşte. Mai purtam, aşa de-al naibii ce eram, una bucată porthart a cărui curea mi-era trecută voiniceşte peste piept. Şi mai aveam, şi de data asta nu de-al naibii, ci numa-şa de drag, o prea-ofertantă pălărie, d’aia de îi zice lumea cunoscătoare „Boonie”. Şi aceea tot aşa, olive de culoarea ei. Şi în picioare, vezi bine, aveam iubiţii mei terra-butşi nisipii. Vă mai zic doar că aveam la purtător şi cunoscuta-mi barbă, pe vremea aceea mai puţin grizonată decât acum, dar tot înspicata p’ici pe ’colo. Da, domni’or şi doamne’or, eram mai ceva decât... hai că nu va mai zic acum decât cine. Şi mergeam liniştit şi cu umeri lați și drepți, de mai mare dragu’!. Şi cum mergeam eu aşa, ziua se aşeza de-a binelea peste pământ şi soarele numai ce se înălţase preţ de fo’ patru degete peste creştetele caselor fâşneţe, cu garduri de piatră şi fier şi cu arbori din alte vremuri umbrindu-le ferestrele. Era bine şi mergeam egal, fără clătinări, parcă drumul nu începuse niciunde şi-aş fi dorit ca drumul acela să nu mai aibă sfârşit şi să tot merg aşa, pe lângă garduri şi ziduri de piatră în acea străluminată naştere de zi. Călcam de-acum spre o zonă unde casele erau mai mult ocupate de companii misterioase, cu activităţi de consultanţă, of course. Cum era de altfel şi cea către care mă îndreptam. Şi cufundat în ale mele, mă gândeam cam cum ma voi potrivi în cele țoale la office-ul cel fiţos, când aud aşa, cam dintr-o parte: „Cred că aşa arăta Hemingway în tinereţe”. Şi ce auzisem era spus de una bucată femeie altei bucăţi, tovarăşa ei de drum. Şi numa’ ce ne încrucişasem, ele venind dinspre o stradă cu nume de zeiţa şi eu mergând pe a mea cu nume de condotier, chit că nimeni nu mai ştie de unde îi vine numele. Ei bine, cele două abia trecuseră spre dreapta mea, erau acum la trei paşi de mine şi una, aceea care vorbise, a mai întors o dată capul din mers, iar cealaltă numai pe jumătate. Şi erau ele aşa... bine făcute, dar nu tinere de tot. Şi erau sprintene şi frumuşele şi cu pantofi cu toc 'nalt, dar nu prea, doar atât cât să fie elegant şi comod deodată. Şi aveau, deasupra genunchiului, fuste ce prea-frumos se legănau în ritmul mersului. Şi cum de se gândeau ele la Hemingway aşa de dimineaţă, e de mirare! Dar mie, tocmai pentru că era aşa de dimineaţă şi că era vorba de Hemingway, tocmai de aceea cu atât mai vârtos mi-a plăcut. M-am mai uitat o dată după ele și duse au fost. Și așa cu ele. În rest, era așa de luminată dimineaţa aceea şi vara era aşa de deplină şi mai era aşa de linişte pe stradă - era frumos.

Dimineaţa despre care credeaţi că e prima, amestecată un pic cu cea de care de care credeați ca e a doua

Și eu aproape că uitasem de această întâmplare, dar cumva ea era acolo şi e adevărat că poveştile vin când le vine lor la socoteală. Iar fata cu părul castaniu mi-ai adus-o înapoi. Şi a fost bine că a venit. Şi îmi amintesc că după dimineața aceea de demult a fost o zi lungă şi potolită şi eu am trecut prin ea în pace. Și mai am încă în gură gustul acelei dimineţi cu soare drept zburat printre case, gust cuminte și un pic sprințar, gust de fruct văratec. Dimineaţa aceea era ca aceasta. O dimineaţă senină, înaltă şi subţire, urcată până la cer printre copaci umbrind ferestre de case vechi.

Cea mai frumoasă zi

Frunzele se zbat inegal și stins în aerul luminat în benzi inegale de raze de soare scăpate printre nori agăţaţi neverosimil de jos în cerul curbat. Este vizibil cerul acela prin ferestrele mari, orientate oblic spre afară. Perdelele flutură uşor şi aerul are consistenta stranie a visului dintre somn şi veghe. Sunetul şters al frunzelor strălucitoare ce se lipesc de ferestre şi lumina albă şi aurie se împletesc şi pictează cu cioburi de argint şi tușe lungi pereţi, grinzi şi tăblii de uşi. Se desprind apoi în folii fine tuşele acelea, cad spre podele şi se amestecă cu argintul căzut şi el în clinchet abia auzit. Se îngrămădesc prin colţuri bucăţi sfâşiate de sunet şi aşchii de lumină, sunt măturate de curenţi de aer  invizibili, se înșiră neorânduit de-a lungul pereţilor albi, troienesc praguri de uşi.

Fata stă frumoasă şi înaltă pe marginea canapelei cu fusta albă lipită de pulpele lungi, cu gleznele încrucişate, cu mâinile uşor fremătânde în poală, cu bluza argintie căzându-i moale pe braţe şi sâni. Are tenul bronzat şi buzele pline, frumos desenate, arse în sidef de culoarea rubinului stins. Zâmbeşte un pic chinuit şi vrea să spună ceva. Dar rămâne doar zâmbetul şi mai rămâne privirea intensă căpruie, străbătută de verde. Ceva din lumina de afară îi străluceşte în privire şi puncte aurii îi joacă în ochi. Priveşte drept bărbatul din faţa ei, cu bărbia ridicată, cu o uşoară ameţeală în ochi, cu zâmbetul încremenit şi totuşi cald pe buzele arse. În jurul lor lumina şi umbrele se alungă şi se amestecă în nimburi  străvezii. El o privește lung şi adânc şi ea îşi pleacă privirea. În ochii lui clocotesc întunecimi străbătute de fulgere sclipitoare. Ea spune ceva. Ce mai faci, se aude slab, dar distinct în aerul cald. Răspunde simplu. Dar cuvintele lui par să însemne mereu mai mult decât atunci când sunt spuse de alţii şi ea îşi ridică privirea. Iar căldura de acolo răzbate afară și risipește o clipă cețurile bărbatului. Eu sunt același, mai spune el. Şi ea zâmbește cu luminile din ochi topite în auriu şi verde. Dar rămâne tăcută și nu știe ce să facă cu mâinile. Ce este, întreabă el şi fata îşi lărgeşte privirea şi buzele parcă îi sunt mai arse acum. Mă intimidezi, spune ea până la urmă. Şi vorbele curg dizolvate senzual în fluid de iubire și dorință. Străbate distanţa dintre ei fluidul acela, se roteşte în volute şi îi îmbrăca pe amândoi, iar el îi simte în palme şi în vârful degetelor gustul dulce-amărui. Mai mult de atât nu are cum să fie, gândeşte. Cum te intimidez, întreabă cu glas tare. Şi ea îl priveşte cu ochi topiţi. Așa, zice. Şi zâmbeşte în sidef ars. Cel mai frumos este întâmplat deja, mai mult de atât nu poate fi, gândeşte din nou. Şi rămâne agăţat în gândul care acum îi umple mintea şi pieptul.

Trebuie să plec,  mai mult de atât…   își spune el în gând. Da, răspunde ea vorbelor lui nerostite. Se ridică şi ea ştie. O mângâie în treacăt şi ea închide ochii o clipă şi îşi atinge obrazul de degetele lungi și de palma lui deschisă. Apoi el trece dincolo de ea însoţit de freamătul stins al frunzelor bătute de vânturi invizibile, merge drept şi se pierde în benzile inegale de lumina scăpate printre nori plutind sub cerul curbat.

Eu sunt un solitar

Eu sunt un solitar 

În gândul meu pierdut.

Mă-ntreb ades de-un mâine 

Ce azi e  neştiut.

Și-aud furtuni de iarnă

Huind peste păduri 

Şi-un clavecin de Bach

Curgând în line súsuri.

Şi vreau 

Pentru ai mei

Să fiu puternic scut. 

Eu sunt un solitar 

În gândul meu pierdut.

Mă-încânt că-s bun și tare

Şi mie-mi de ajuns.

Și simt că am deasupra-mi 

Un cer adânc-ascuns.

Ating și flori şi arme

Şi sânuri de femeie.

Si neguri mă cuprind 

De pierd-a-lumii cheie 

Și plâng

Când cele simple

În mine se ascut.

Eu sunt un solitar 

În gândul meu pierdut.

Și înţeleg că lumea-i 

Rotundă și-ncheiată. 

Şi-mi spun ca-nțelepciunea

E lumea acceptată.

Încerc să fiu eu însumi

Şi bine aşezat

Ținând în mine toate

De care sunt legat.

Nădăjduiesc 

De-adânc

Să fiu în toate scut.

Eu sunt un solitar

În gândul meu pierdut.

Se numește Raymond

Cerul cade vertical şi rectangular printre pereţii alb-gălbui ai clădirii ce se înalţă drept şi definitiv din asfalt. Copaci cu frunze verde închis, aşezate în solzi ordonaţi de-a lungul crengilor lungi şi flexibile, se lipesc de marginile zidului înalt care separă curtea interioară de cealaltă curte interioară a celeilalte clădiri. Tot alb-gălbuie, tot veche, tot înaltă, tot definitivă. Cineva cu multă grijă pentru el însuşi plantase cioburi de sticlă pe creasta zidului despărțitor. Prinse în ciment pe jumătate finisat, cioburile lungi, alb-transparente, orientate în toate direcţiile, strălucesc slab, sfâşiind prismele de lumină clară aşezate unele peste altele, înghesuite pe cornișe și pervaze.

Curtea interioară a clădirii e lungă şi deschisă într-o parte de un gang tăiat drept, înălţat într-un neverosimil și ogival plafon decorat. Gangul acela e închis la capătul exterior cu un grilaj negru înfipt în aleea care, după ce însoţeşte clădirea pe o întreagă latură, se varsă anonim şi liniştit în parcul pustiu. Barele de oţel ale grilajului sunt subţiri. De unde stau eu par fire de tus trasate precis şi fin pe cer şi pe peluza verde de dincolo de alee. În mijlocul asfaltului ce acoperă în gri-petrol curtea interioară, într-un oval aproximativ prins în fier forjat scund şi obosit, copaci cu frunze lanceolate gâfâie neliniştiţi. În umbra lor, în aerul cald, se mişca lasciv tufe largi, cu frunze deschise, palmate şi feminine.

Înecat de şoaptele ce plutesc leneş şi moale în jurul meu, cu cerul acela prismatic în echilibru instabil, sprijinit pe ziduri deasupra mea, pictez flori mari pe alb perlat. Colorez petale ronde în roşu şi orange, scurg din vârful pensulei petale subţiri în galben şi bleu, apoi alte petale răsucite în albastru şi vermillon, petale ascuţite în liliachiu şi carmin, petale intercalate în roz şi violet. Înfloresc pe alb flori mici în indigo şi argintiu, flori răvăşite în cărămiziu şi brun, flori proaspete în purpuriu şi azur, flori în ciorchini roz palid şi verde stins. Petale suprapuse, intersectate, lipite unele de altele. Mă uit la ele, la toate florile acelea, la amestecul de corole și calixuri, la filamentele şi anterele puctate în mijlocul lor,  la stamine şi pistiluri. Am o vagă senzaţie de vomă. Îmi vine să le şterg. Albul era frumos și fără ele. „Futu-i, zise prinţesa!”, gândesc. Faci ceva pentru cineva care are nevoie de asta pentru altcineva. Nu avea cum să fie altfel. Stau sprijinit de fierul forjat mâncat de ani. Pe folia de plastic aşezată pe jos stau împrăştiate tuburi de vopsea, pensule folosite, un flacon cu terebentina, ulei de in, lavete de bumbac şi câteva forme de brioşe în care am amestecat culorile. Încet îmi şterg pensulele şi degetele. Pe materialul alb al lavetei pete albastre se preling în pete roz, se amestecă lung cu orange, galben, violet, roşu şi vermillon, verde şi bleu şi indigo şi vișiniu. Laveta arată bine - un Pollock foarte colorat, ameţit şi sui-generis. Mi-ar fi plăcut să pot picta aşa. O s-o păstrez.

Ceva mai încolo, căţărat pe bara de bătut covoare de lângă zidul despartilor, stă un băiat de vreo paisprezece ani. Din când în când îmi aruncă o privire, dar se fereşte să mă agaseze, aşa că mai mult priveşte pe cer sau cel puţin aşa mi se pare mie. E subţirel, cu jeans şi bascheţi şi un tricou de skater care îi cade pe umeri. Brunețel, cu faţa prelungă şi părul căzut peste ochi. Credeam că îi ştiu pe puştii de aici. Pe el nu-l ştiam. „Salut”, zic. Se gândeşte o secundă înainte să răspundă „Bună ziua”. „Ce faci pe aici?” şi l-aş întreba mai degrabă ce face căţărat pe bara aceea, în această după-amiază care curge caldă şi indiferentă. Indiferenta la mine şi la florile mele. Băiatul cobără cu atenţie de la locul său şi se îndreaptă spre mine încet. Se uită la pictura mea ineptă, apoi la mine, mă priveşte drept în ochi şi zice fără inflexiune: „Stau”.  Apoi îşi întoarce capul spre clădirea de lângă noi şi priveşte scurt către o fereastră de la etajul doi unde perdeaua se zbate slab. Nu reuşesc să văd cine e dincolo de ea. „Locuieşti aici?” continui eu. „Nu”, zice şi nu simte nevoia să meargă mai departe cu explicaţiile. „Şi ce faci pe aici?” insist eu a om mare.  „Nimic, îmi place aici”. Şi îşi aruncă din nou privirea cafenie către etajul doi unde perdeaua se zbate încă şi acum văd un cap şaten de adolescentă, uşor intrigată, prinvind. Zic: „Mă ajuţi un pic? Cum te cheamă?”. Se uită concentrat la mine: „Raymond. Ce vreţi să fac?” „Să stai lângă lucrurile mele, Raymond. Două minute. Urc în casa să iau ceva”. Îşi inclica capul pe umărul stâng: „Sigur, nicio problemă”. Îmi ia locul lângă gardul forjat. Perdeaua de la etajul doi tremura uşor. Îl las acolo şi mă grăbesc să urc cele şapte trepte de la intrare.

Deschid uşa şi las cheia în broasca yale. În casa e semintuneric complice. Cotrobăi după nişte pensule mai mari şi mai curate. Le găsesc şi le mângâi. Aleg trei dintre ele. Mă îndrept de şale şi mă întorc să ies. Dar cumva, în timp ce urcasem treptele lucioase acoperite cu mozaic, dorința mea se năruise. Şi acum zăcea la picioarele mele făcută bucăţi pe podeaua de culoarea mierii. Pun încet pensulele în buzunarul lateral al pantalonilor desert-camo. Ies din casă. Închid uşa cu grijă. Cobor scările încet.

Băiatul a rămas în aceeaşi poziţie, rezemat, cu un picior sprijit pe toată talpa de grilaj. Cu capul întors spre acelaşi etaj doi priveşte neclintit. Fata e acolo şi priveşte neclintită şi ea. Când mă apropii Șeherezada cea șatena se retrage dincolo de perdea. Îi spun băiatului: „Mulţam. A fost ok?”. Şi el se desprinde din loc: „Cu plăcere. Da, e ok.” „Eu o să plec”, mai zic. El se opreşte uşor nehotart pe asfalt, dar nu zice nimic. Mă aplec şi strâng toate cele şi le îndes în sacul din foaie de cort cândva verde. Pun sacul pe umăr şi apoi iau cu mâna stângă panoul cu flori, revoltător de colorat. Atent să nu ating suprafaţa pictată mă întorc spre băiat: „Salut”, mulţumesc încă o dată”. Îşi dă părul din ochi şi îşi îndreaptă umerii. „N-aveţi de ce. La revedere”. Şi rămâne pe loc. Şi se uită la mine de parcă aşteaptă ceva. „Mai stai?”, îl întreb ca să zic ceva. Îmi răspunde vag: „Da...”. Cu sacul greu alunecat pe antebraţ, îi întind mâna. Mi-o întinde pe a lui, filiforma, cu degete prelungi, cafenie şi încordată. Îmi scutură mâna zdravăn, cumva neaşteptat.

Calc asfaltul cald plin de cioburi de lumină mereu caldă, devenită ceţoasă. Urc din nou cele şapte trepte de la intrare. Împing cu genunchiul uşa grea și păşesc peste pragul de marmură tocită. Uşa se închide în spatele meu cu zgomot uscat. Arunc o privire afară. Prin geamul gros îl văd pe băiat căţărat pe bara aceea a lui, acolo unde îl văzusem prima oară. Stă cu picioarele încrucişate. Priveşte tăcut şi liniştit către o anume fereastră. Se numește Raymond. Aşteaptă o fată.