Cea mai frumoasă zi

Frunzele se zbat inegal și stins în aerul luminat în benzi inegale de raze de soare scăpate printre nori agăţaţi neverosimil de jos în cerul curbat. Este vizibil cerul acela prin ferestrele mari, orientate oblic spre afară. Perdelele flutură uşor şi aerul are consistenta stranie a visului dintre somn şi veghe. Sunetul şters al frunzelor strălucitoare ce se lipesc de ferestre şi lumina albă şi aurie se împletesc şi pictează cu cioburi de argint şi tușe lungi pereţi, grinzi şi tăblii de uşi. Se desprind apoi în folii fine tuşele acelea, cad spre podele şi se amestecă cu argintul căzut şi el în clinchet abia auzit. Se îngrămădesc prin colţuri bucăţi sfâşiate de sunet şi aşchii de lumină, sunt măturate de curenţi de aer  invizibili, se înșiră neorânduit de-a lungul pereţilor albi, troienesc praguri de uşi.

Fata stă frumoasă şi înaltă pe marginea canapelei cu fusta albă lipită de pulpele lungi, cu gleznele încrucişate, cu mâinile uşor fremătânde în poală, cu bluza argintie căzându-i moale pe braţe şi sâni. Are tenul bronzat şi buzele pline, frumos desenate, arse în sidef de culoarea rubinului stins. Zâmbeşte un pic chinuit şi vrea să spună ceva. Dar rămâne doar zâmbetul şi mai rămâne privirea intensă căpruie, străbătută de verde. Ceva din lumina de afară îi străluceşte în privire şi puncte aurii îi joacă în ochi. Priveşte drept bărbatul din faţa ei, cu bărbia ridicată, cu o uşoară ameţeală în ochi, cu zâmbetul încremenit şi totuşi cald pe buzele arse. În jurul lor lumina şi umbrele se alungă şi se amestecă în nimburi  străvezii. El o privește lung şi adânc şi ea îşi pleacă privirea. În ochii lui clocotesc întunecimi străbătute de fulgere sclipitoare. Ea spune ceva. Ce mai faci, se aude slab, dar distinct în aerul cald. Răspunde simplu. Dar cuvintele lui par să însemne mereu mai mult decât atunci când sunt spuse de alţii şi ea îşi ridică privirea. Iar căldura de acolo răzbate afară și risipește o clipă cețurile bărbatului. Eu sunt același, mai spune el. Şi ea zâmbește cu luminile din ochi topite în auriu şi verde. Dar rămâne tăcută și nu știe ce să facă cu mâinile. Ce este, întreabă el şi fata îşi lărgeşte privirea şi buzele parcă îi sunt mai arse acum. Mă intimidezi, spune ea până la urmă. Şi vorbele curg dizolvate senzual în fluid de iubire și dorință. Străbate distanţa dintre ei fluidul acela, se roteşte în volute şi îi îmbrăca pe amândoi, iar el îi simte în palme şi în vârful degetelor gustul dulce-amărui. Mai mult de atât nu are cum să fie, gândeşte. Cum te intimidez, întreabă cu glas tare. Şi ea îl priveşte cu ochi topiţi. Așa, zice. Şi zâmbeşte în sidef ars. Cel mai frumos este întâmplat deja, mai mult de atât nu poate fi, gândeşte din nou. Şi rămâne agăţat în gândul care acum îi umple mintea şi pieptul.

Trebuie să plec,  mai mult de atât…   își spune el în gând. Da, răspunde ea vorbelor lui nerostite. Se ridică şi ea ştie. O mângâie în treacăt şi ea închide ochii o clipă şi îşi atinge obrazul de degetele lungi și de palma lui deschisă. Apoi el trece dincolo de ea însoţit de freamătul stins al frunzelor bătute de vânturi invizibile, merge drept şi se pierde în benzile inegale de lumina scăpate printre nori plutind sub cerul curbat.