Se numește Raymond

Cerul cade vertical şi rectangular printre pereţii alb-gălbui ai clădirii ce se înalţă drept şi definitiv din asfalt. Copaci cu frunze verde închis, aşezate în solzi ordonaţi de-a lungul crengilor lungi şi flexibile, se lipesc de marginile zidului înalt care separă curtea interioară de cealaltă curte interioară a celeilalte clădiri. Tot alb-gălbuie, tot veche, tot înaltă, tot definitivă. Cineva cu multă grijă pentru el însuşi plantase cioburi de sticlă pe creasta zidului despărțitor. Prinse în ciment pe jumătate finisat, cioburile lungi, alb-transparente, orientate în toate direcţiile, strălucesc slab, sfâşiind prismele de lumină clară aşezate unele peste altele, înghesuite pe cornișe și pervaze.

Curtea interioară a clădirii e lungă şi deschisă într-o parte de un gang tăiat drept, înălţat într-un neverosimil și ogival plafon decorat. Gangul acela e închis la capătul exterior cu un grilaj negru înfipt în aleea care, după ce însoţeşte clădirea pe o întreagă latură, se varsă anonim şi liniştit în parcul pustiu. Barele de oţel ale grilajului sunt subţiri. De unde stau eu par fire de tus trasate precis şi fin pe cer şi pe peluza verde de dincolo de alee. În mijlocul asfaltului ce acoperă în gri-petrol curtea interioară, într-un oval aproximativ prins în fier forjat scund şi obosit, copaci cu frunze lanceolate gâfâie neliniştiţi. În umbra lor, în aerul cald, se mişca lasciv tufe largi, cu frunze deschise, palmate şi feminine.

Înecat de şoaptele ce plutesc leneş şi moale în jurul meu, cu cerul acela prismatic în echilibru instabil, sprijinit pe ziduri deasupra mea, pictez flori mari pe alb perlat. Colorez petale ronde în roşu şi orange, scurg din vârful pensulei petale subţiri în galben şi bleu, apoi alte petale răsucite în albastru şi vermillon, petale ascuţite în liliachiu şi carmin, petale intercalate în roz şi violet. Înfloresc pe alb flori mici în indigo şi argintiu, flori răvăşite în cărămiziu şi brun, flori proaspete în purpuriu şi azur, flori în ciorchini roz palid şi verde stins. Petale suprapuse, intersectate, lipite unele de altele. Mă uit la ele, la toate florile acelea, la amestecul de corole și calixuri, la filamentele şi anterele puctate în mijlocul lor,  la stamine şi pistiluri. Am o vagă senzaţie de vomă. Îmi vine să le şterg. Albul era frumos și fără ele. „Futu-i, zise prinţesa!”, gândesc. Faci ceva pentru cineva care are nevoie de asta pentru altcineva. Nu avea cum să fie altfel. Stau sprijinit de fierul forjat mâncat de ani. Pe folia de plastic aşezată pe jos stau împrăştiate tuburi de vopsea, pensule folosite, un flacon cu terebentina, ulei de in, lavete de bumbac şi câteva forme de brioşe în care am amestecat culorile. Încet îmi şterg pensulele şi degetele. Pe materialul alb al lavetei pete albastre se preling în pete roz, se amestecă lung cu orange, galben, violet, roşu şi vermillon, verde şi bleu şi indigo şi vișiniu. Laveta arată bine - un Pollock foarte colorat, ameţit şi sui-generis. Mi-ar fi plăcut să pot picta aşa. O s-o păstrez.

Ceva mai încolo, căţărat pe bara de bătut covoare de lângă zidul despartilor, stă un băiat de vreo paisprezece ani. Din când în când îmi aruncă o privire, dar se fereşte să mă agaseze, aşa că mai mult priveşte pe cer sau cel puţin aşa mi se pare mie. E subţirel, cu jeans şi bascheţi şi un tricou de skater care îi cade pe umeri. Brunețel, cu faţa prelungă şi părul căzut peste ochi. Credeam că îi ştiu pe puştii de aici. Pe el nu-l ştiam. „Salut”, zic. Se gândeşte o secundă înainte să răspundă „Bună ziua”. „Ce faci pe aici?” şi l-aş întreba mai degrabă ce face căţărat pe bara aceea, în această după-amiază care curge caldă şi indiferentă. Indiferenta la mine şi la florile mele. Băiatul cobără cu atenţie de la locul său şi se îndreaptă spre mine încet. Se uită la pictura mea ineptă, apoi la mine, mă priveşte drept în ochi şi zice fără inflexiune: „Stau”.  Apoi îşi întoarce capul spre clădirea de lângă noi şi priveşte scurt către o fereastră de la etajul doi unde perdeaua se zbate slab. Nu reuşesc să văd cine e dincolo de ea. „Locuieşti aici?” continui eu. „Nu”, zice şi nu simte nevoia să meargă mai departe cu explicaţiile. „Şi ce faci pe aici?” insist eu a om mare.  „Nimic, îmi place aici”. Şi îşi aruncă din nou privirea cafenie către etajul doi unde perdeaua se zbate încă şi acum văd un cap şaten de adolescentă, uşor intrigată, prinvind. Zic: „Mă ajuţi un pic? Cum te cheamă?”. Se uită concentrat la mine: „Raymond. Ce vreţi să fac?” „Să stai lângă lucrurile mele, Raymond. Două minute. Urc în casa să iau ceva”. Îşi inclica capul pe umărul stâng: „Sigur, nicio problemă”. Îmi ia locul lângă gardul forjat. Perdeaua de la etajul doi tremura uşor. Îl las acolo şi mă grăbesc să urc cele şapte trepte de la intrare.

Deschid uşa şi las cheia în broasca yale. În casa e semintuneric complice. Cotrobăi după nişte pensule mai mari şi mai curate. Le găsesc şi le mângâi. Aleg trei dintre ele. Mă îndrept de şale şi mă întorc să ies. Dar cumva, în timp ce urcasem treptele lucioase acoperite cu mozaic, dorința mea se năruise. Şi acum zăcea la picioarele mele făcută bucăţi pe podeaua de culoarea mierii. Pun încet pensulele în buzunarul lateral al pantalonilor desert-camo. Ies din casă. Închid uşa cu grijă. Cobor scările încet.

Băiatul a rămas în aceeaşi poziţie, rezemat, cu un picior sprijit pe toată talpa de grilaj. Cu capul întors spre acelaşi etaj doi priveşte neclintit. Fata e acolo şi priveşte neclintită şi ea. Când mă apropii Șeherezada cea șatena se retrage dincolo de perdea. Îi spun băiatului: „Mulţam. A fost ok?”. Şi el se desprinde din loc: „Cu plăcere. Da, e ok.” „Eu o să plec”, mai zic. El se opreşte uşor nehotart pe asfalt, dar nu zice nimic. Mă aplec şi strâng toate cele şi le îndes în sacul din foaie de cort cândva verde. Pun sacul pe umăr şi apoi iau cu mâna stângă panoul cu flori, revoltător de colorat. Atent să nu ating suprafaţa pictată mă întorc spre băiat: „Salut”, mulţumesc încă o dată”. Îşi dă părul din ochi şi îşi îndreaptă umerii. „N-aveţi de ce. La revedere”. Şi rămâne pe loc. Şi se uită la mine de parcă aşteaptă ceva. „Mai stai?”, îl întreb ca să zic ceva. Îmi răspunde vag: „Da...”. Cu sacul greu alunecat pe antebraţ, îi întind mâna. Mi-o întinde pe a lui, filiforma, cu degete prelungi, cafenie şi încordată. Îmi scutură mâna zdravăn, cumva neaşteptat.

Calc asfaltul cald plin de cioburi de lumină mereu caldă, devenită ceţoasă. Urc din nou cele şapte trepte de la intrare. Împing cu genunchiul uşa grea și păşesc peste pragul de marmură tocită. Uşa se închide în spatele meu cu zgomot uscat. Arunc o privire afară. Prin geamul gros îl văd pe băiat căţărat pe bara aceea a lui, acolo unde îl văzusem prima oară. Stă cu picioarele încrucişate. Priveşte tăcut şi liniştit către o anume fereastră. Se numește Raymond. Aşteaptă o fată.