marți, 24 ianuarie 2023

Neînceput

 „And all I lov'd – I lov'd alone”

E. A. Poe


„Am impresia că ne-am mai întâlnit”

 

Mi-am dat seama că femeia din fața mea se amuza. Sunase a replică răsuflată. Dar nu fusese nimic de genul acesta. Era exact ceea ce simțeam, precis, net. Trăiam puternic impresia  că am mai întâlnit-o şi nu doar pasager, o simplă intersecție între doi oameni. Era că şi cum ea era cineva din trecutul meu, cineva care îmi fusese apropiat. Stăpânindu-se să zâmbească, dar nu de tot, mi-a răspuns cu un „nu-mi dau seama… poate…” care lăsa în aer remarca mea. Ceea ce îmi transmitea însă, nespus în cuvinte,  era foarte limpede.

 

„C’mon… Poți mai mult de atât!”

 

Mi-a mai spus numele şi de unde era. Era de undeva de departe şi asta excludea aproape orice posibilitate să ne fi întâlnit vreodată. Oricum nu în felul în care simțisem eu. Însă în timp ce vorbea nu se îndepărtase de mine, n-o simțisem că vrea să plece, rămânea într-un fel de apropiere. Atentă cât să nu devină nepotrivit în acel spațiu, dar deschisă, neascunsă.

 

Ne aflam într-un hol mic din care pleca o scară spiralată îngust spre recepția de la parter. Holul era vopsit rece cu alb-de-luna, iar stucaturile în opalin nu reușeau să îndulcească atmosfera. Oglinzi înalte îmbrăcau pe jumătate pereții cu fâșii din podea până în tavan. Undeva într-un colț se înghesuia un fotoliu arcuit pe care nu părea să fi stat cineva vreodată. Ușile de crom ale unui lift leneș, care refuza să vină,  se insinuaseră în spațiul strâmt dintre șurubul cu unghiuri drepte al scării şi un perete acoperit de o draperie cu țesătură  rigidă, de culoarea frunzelor de fag înainte de prima zăpadă. Cromul și luminile high-tech ale liftului nu contrastau prea tare cu spațiul din jur.

 

„Din cauza albului acesta înghețat şi impersonal”, mi-am spus.

 

Dar asta fusese mai înainte.

***

 

De fapt, întâi îi auzisem vocea care venise din spate, dinspre publicul adunat în sala de evenimente. Un accent șlefuit, timbrat, accent de adult degajat, dar care nu şi-a pierdut amintirea adolescenței. Cuvintele ușor cântate, frazele terminate într-un contralto care putea fi doar ușoară emoție, plutiseră limpezi în încăperea cu pereți înalți și ferestre joase, lungi, tăiate sus pe zidul sudic, înșirate spre strada care de acolo cobora aproape abrupt. Vocea mi se părea un pic neobișnuită, dar şi familiară. Stăteam în primul rând al acelei săli, trebuia la un moment dat să mă ridic şi să spun un cuvânt celor adunați acolo. Ea răspundea celor care făcuseră deschiderea conferinței. Trebuia să mă întorc să văd cine vorbește. M-am întors. Am făcut-o ca mine, perfect vizibil pentru toata lumea, târând o parte din locul care mă înconjura în mișcarea circulară a umerilor şi a capului.

 

Sacoul alb şi topul negru dantelat, decoltat îndrăzneț, se așezau ferm pe femeia înaltă, care își ținea spatele drept şi bărbia ușor ridicată. Părul brun, lung, cu reflexe roșii, lăsat până la mijlocul spatelui, încadra o un profil mediteraneean, aproape exotic, cu fruntea curată şi ochi orientali, mari şi întunecați.

 

Ea continua să vorbească, auzeam doar inflexiunile vocii, nu şi cuvintele care se mișcau prelung, menținând-se înalte şi rectilinii în aerul care, în acel demisol, nu primea încă lumina directă a soarelui.

 

O mai văzusem? Impresia de déjà-vu venise rapid şi fără dubiu. Putea fi şi doar o simplă reflexie a vreunui episod pe care îl parcursesem la un moment dat, dar n-aș fi vrut să fie așa. Devenise important să fie o legătură, chiar firavă, dar reală.

 

Dar asta fusese mai înainte. Mult mai înainte.

 

 

***

 

Terasa în care intrasem arăta ca fundul unui acvariu de lumină galbenă şi albastră căzută inegal printre fațade neregulate, pereții corpurilor de clădire care o încadrau. Ferestre înguste şi multe se înălțau mult deasupra, înșirate în linii oblice intersectate de benzi orizontale colorate. O fantă îngustă de cer rămăsese deschisă între ziduri spre sud-est şi pe acolo soarele construia un turn de lumină albastră deasupra şi galbenă către jos, un turn sprijinit pe podelele din lemn cafeniu, dens, striat. În lumina de consistența mierii oamenii se mișcau lent-brownian-mov-gri-alb, umbrelele imense de deasupra meselor pluteau ocru, se zbăteau în verde marin plante cu frunze lungi, chelneri aferați şi inutili înotau monocrom printre scaune.

 

Organizatorii evenimentului se agitau cu invitații şi am decis să îi scutesc de încă o grijă. Am ales o masă mai îndepărtată, într-o margine străjuită de un contrafort al zidului care obliga lumina blondă să se sfâșie în panglici întretăiate, intrate unele în altele, împletite pe suprafața de sticlă a mesei, înnodate pe brațele scaunului din ratan. M-am așezat şi benzile aurii, orange, arămii s-au curbat în jurul meu şi au foșnit moale. Nu mi-era foame. Aș fi băut ceva lung şi rece. La barul terasei era o coadă ridicolă. La bufetul unde era mâncarea, la fel. Cineva vorbea lângă mine. Un el şi o ea se interesau dacă se pot așeza acolo. Am zis un „da” plat, ei şi-au pus farfuriile pline pe masă şi au început să mănânce.  Nu i-am întrebat, dar mi-au mai spus că mâncarea e bună şi în adiție s-au mirat politicos că eu nu mănânc. Mâncam însă şi m-am dus la coada care trebuia. Până la urmă nu am stat atât de mult pe cât crezusem. Mi-am așezat cu atenție farfuria pe masă. Carnea şi salata erau bune, nu foarte bune, dar perfect mâncabile. Aș fi vrut totuși să schimb gustul cu o cafea. Convivii mei vorbeau exclusiv pe subiecte profesionale, abordate la modul sobru, parcă proiectau experimente de laborator. Deși era limpede că se cunoșteau de aproape, erau din aceeași instituție şi din câte îmi dădeam seama, prieteni. Am avut impresia că felul în care discutau era condiționat de prezența mea, o condiție pe care şi-o autoimpuseseră de altfel, dar oricum generată de mine. La un moment dat s-au întrebat dacă mai prind dulciuri şi bărbatul a plecat să aducă desert. Femeia a comentat ceva legat de conferința la care participam, am răspuns neutru, ea a deschis gura să mai spună sau să mă întrebe ceva, dar a renunțat. Poate mi se păruse. Oricum celălalt se întorsese cu o farfurie plină de prăjiturele mici în nuanțe pastel. Au continuat să discute între ei, în felul acela ușor artificial, cu pauze lungi între fraze şi subiecte.

 

Am terminat repede ce aveam în farfurie,  am rupt una din chiflele din faină neagră şi am mestecat un colț crocant. Îmi plăcea să mănânc la finalul mesei o bucățică de pâine bine coaptă, un vechi obicei din copilărie care îmi revine câteodată, pe negândite. M-am dus să îmi iau o cafea, deși văzusem că poate fi comandată direct la masă. M-am întors cu ceașca de cafea călduță. Ei trecuseră la desertul bogat, colorat şi eterogen pe care îl împărțeau de pe aceeași farfurie. Nu mai vorbeau acum, își manevrau cu atenție furculițele care se apropiau, dar nu se atingeau. Era ceva intim şi frumos în felul în care mâncau desertul acela al lor.

 

Am golit ceașca şi m-am ridicat. Am tras de gulerul cămășii bleu, mi-am încheiat sacoul gris-écossais şi am mulțumit pentru companie. Am mai zis ceva care semăna a salut. Am plecat.

 

M-am mișcat prin lumina densă de chihlimbar. Până la ieșirea din terasă, către holul întunecat al hotelului, erau vreo treizeci de pași.  Dintr-o dată a devenit clar că unitatea de distanță nu mai era o măsură de lungime comună. Şi în același timp am simțit un gust dulce-amărui, ca o tristețe cuminte şi potolită, transparentă, un fel de dor nedefinit, plăcut de trăit. Ieșirea se desena în argintiu şi negru și m-am gândit că, o dată ieșit din paralelipipedul de lumină, timpul se va închide în spatele meu. Așa, definitiv.

 

Dar asta fusese mai pe urmă.

 

***

 

Holul cel mic devenise strâmt. O mulțime de oameni ieșeau din sală, vorbeau mai tare decât ar fi făcut-o în mod obișnuit. Unii se opreau în fața liftului şi așteptau. Apoi doi sau trei dintre ei intrau şi liftul de umplea. Urma o lungă așteptare până la revenirea cabinei. Ușile culisau fâșâind ușor. Alți doi-trei înghesuiți intrau. Și din nou așteptare. Încercam să vorbesc cu ea, dar era gălăgie, unii o salutau, îi adresau întrebări care erau puse doar pentru ca aceia să-şi marcheze prezența. „Dar nu veniți la masa?!” părea să fie una din preferate.

 

Ea spunea ceva. Nu-i plăcea liftul îngust, cabina minusculă, puțin înaltă, ermetizată, adăugată în spațiul strâmt din clădirea veche care nu fusese gândită pentru a o găzdui. Voia să meargă pe scări şi felul în care vorbea lăsa loc pentru încă cineva alături de ea. 

 

„Nu e mult de urcat, nu?”

 

Şi a zâmbit cu buzele şi cu ochii.

 

Mă gândeam că trebuia să fi fost deja plecat de acolo, dar am zis.

 

„Merg şi eu pe scări, mergem împreună.”

 

Şi am făcut un gest spre treptele acoperite cu mochetă groasă de culoarea sângelui proaspăt, fixată la baza treptelor de vergele de alamă. Nu aveam loc amândoi, scara era tare îngustă. Ea a început să urce încet, în fața mea. Călca cu talpa pantofilor pe marginea treptei, tocurile înalte nu atingeau decât rareori şi în treacăt suprafața mochetată, vedeam gleznele bine desenate ieșite din pantalonii negri lipiți de coapse, sacoul luneca în fața mea în tușe lungi şi albe schițând umerii drepți, spatele cambrat pe care parul cădea în valuri, șoldurile ronde care aveau un fel de mișcare proprie, independentă, aproape hipnogenă.

 

Am trecut prin recepția placată cu marmură roz-cafenie şi am intrat pe altă scară, scara mare a hotelului. Acum aveam loc să mergem unul lângă altul. Nu era mult de urcat, doar până la nivelul al doilea unde era amenajată terasa-restaurant. Pe fiecare palier erau canapele stil și fotolii adânci. Şi mai are o oglindă mare, de sus pana jos, în care ne vedeam când mergeam așa alături până la următorul tronson de scară. Mi-ar fi plăcut să ne oprim acolo, pe una din canapelele acelea, să nu ajungem nicicând la destinație şi să nu ne întoarcem niciunde, iar oglinda să ne reflecte, să ne dubleze la nesfârșit. Dar am continuat să urcăm încet, umăr la umăr, vorbind de toate și nimic. Era atentă la ce spune, aproape reținuta, dar cu o bună-dispoziție solară în voce. Eu încercam să fiu mai puțin grav decât eram de obicei.

 

Un ultim cot, un palier în care canapeaua se lățea calm şi bordo între două fotolii capitonate, oglinda cea mare din capăt şi am văzut intrarea către locul unde urma să mâncam. Trecerea de la semi-umbra holurilor la scena de lumina acvatică a terasei era trasată în linii geometrice, descompuse de căldura din exterior. Am trecut granița de umbră şi după câțiva pași, de undeva de-aproape, de la o masă unde se așezaseră deja trei-patru persoane, cineva a strigat-o invitând-o să se așeze. Ea s-a oprit, a ezitat puțin. Probabil se întreba cum să procedeze. Am tranșat situația urând celor de acolo bon-apetit şi m-am îndepărtat. 

 

Asta fusese mai înainte. Însă nu mult înainte.

 

***

 

Mă îndreptam lent spre ieșire. Prânzul se prelungea pentru o parte din invitați. Nu mai mâncau da fapt, dar unii mai ciuguleau din prăjituri şi majoritatea sorbeau cafele pe care chelnerii cei aferați se chinuiau să le aducă de la un espressor care avea ritmul său propriu, foarte departe de cadența cererilor.

 

„Plecați? Nu beți măcar o cafea cu noi?”

 

Întrebarea venise de la femeie bine coafată şi machiată, unul din organizatorii evenimentului, de care mă apropiasem pentru a-mi lua la revedere.

 

M-am uitat la ceas, îmi propusesem să plec încă dinainte de prânz. Eram acolo încă.

 

„Haideți, o cafea, să stăm aici.”

 

Şi mi-a  indicat o masă din apropiere la care mai erau două femei. Una dintre ele era femeia cu sacou alb, decolteu dantelat şi ochi migdalați. Cealaltă, o femeie pe care o cunoșteam puțin.

 

Cu siguranta celui care știe că nu va fi refuzat.

 

„Fetelor, ne primiți?”

 

Şi către mine.

 

„Ce vreți? Cafea, cappucino?”

 

Am spus ce voiam şi m-am așezat. Lumina a virat în galben de floarea soarelui, s-a topit în alb pe măsura ce urca, iar straturile de albastru de deasupra au devenit mai transparente.

S-a mai așezat cineva alături și apoi încă cineva. Se vorbea destins, cu lipsa de griji care însoțește mereu trecerea părții mai solicitante dintr-o treabă. Fusese prânzul, activitatea rămasă de făcut era simplă și mai puțin importantă. Se va trece la concluzii, în timp ce invitații râmași în sală, mai puțini decât înainte de prânz, se vor gândi cum să își umple după-amiaza, oscilând între o plimbare în zona istorică a orașului și o sesiune de shopping prin marile magazine. Chelnerii aduceau cafele cremoase în cești albe şi groase pline până în buză.

 

„O poți lua pe a mea, eu mai aștept”

 

Ea a refuzat. Spusesem asta deoarece cafeaua fetei cu sacou alb nu mai ajungea. Chelnerul căruia îi  atrăsesem atenția mi-a spus că îi pare rău și că se ocupă imediat. Dar a durat destul, eu deja îmi terminasem propria cafea, cea pe care ea o refuzase.  Apoi a venit o cafea dusă pentru ea chelnerul căruia îi vorbisem şi peste un minut încă o cafea, adusă de alt chelner, tot pentru ea. Râdea.

 

„Am două cafele acum, a meritat așteptarea... Ce am sa fac eu cu două cafele acum?”

 

„Beau eu încă una”, am zis.

 

Nu voiam să plec.

 

„Bineînțeles, te rog!” şi ochii i-au sclipit.

 

M-am uitat atent la ea şi în mod neașteptat şi-a plecat ochii. Mi-am coborât şi eu privirea către ceașca în care pusesem lapte. Am luat lingurița şi am amestecat încet. O dată cu ce aveam în ceașca şi cu aceeași linguriță mi-am amestecat gândurile. O aveam în fața mea şi doream tare să o am aproape. Să rămân, să rămână. M-am uitat din nou la ea, mă privea tăcută. Zâmbea şi căuta să îmi țină privirea. O fată cu ochi adânci, cu o gură frumoasă şi zâmbet vag, nedefinit, o fată cu părul lăsat greu pe umeri, o fată care vorbea cu voce limpede, inteligentă, într-un ușor contralto. O fată frumoasă pur şi simplu, pe care o voiam  în preajma mea.

 

M-am gândit ce ar putea fi. Putea fi mult, cardinal, puternic. Puteau fi nopți frumoase şi dense, cu miros pastelat şi gust intens, dimineți cu treziri senzuale şi după-amieze cu soare poleind pielea ei translucidă, luminată auriu din interior.  Ne-am spune povești, sunetele şi semnele ar curge lin sau tumultuos, povesti din sunete argintii şi albe, reale şi imaginate. Un fel de viață cu emoții căutate, proiectată în sus, febril-atentă şi contemplativă  deodată. O viață  condensată în care percepția şi reacția  vor încetini pentru a lăsa spațiu plăcerii trăite. O construcție sonoră a minții, a inimii şi a trupului, o construcție în linii drepte şi curbe, cu accente perfect armonice, continuate în forță brută, uneori patetice în curgerea lor.  Ea mi-ar picta în suflet cu ochii, cu vocea, cu zâmbetul şi cu degetele, iar eu aș mișca stelele prin cerul ei. Cămășile mele albastre ne-ar ține umbră, ar colora aerul pe care l-am respira şi am trăi iluzia că avem aceeași părere despre viață.

Şi mai putea fi altfel. Rar. Distanțat. Cu așteptări fără sfârșit şi gânduri lungi azvârlite peste geografie fără să știm când vor ajunge la destinație şi cum vor ajunge acolo. Ce se va întâmpla cu ele ajunse, cum vor fi primite, cum se vor întoarce. Cu dorințe uneori refulate, cu vederi mereu prea puține şi scurte, cu păreri de rău mai mari sau mai mici.

 

Am oprit lingurița din mișcarea ei circulară, chinchetită. M-am uitat la ea şi cred că în mine se vedea tot ce amestecasem  în ultimul minut o dată cu zahărul, laptele și cafeaua. Ochii ei se voalaseră, zâmbea din nou şi am deslușit o mic tremur în zâmbetul ei de acum. O priveam direct şi am știut că şi atunci când nu mă uitasem la ea, ea mă văzuse. Vreau să zic mă văzuse cu adevărat. A vorbit şi contralto-ul din glas se simțea mai mult acum, deși cuvintele coborâseră cu o octavă.

 

„Sper să mai vorbim”

 

În buzunar nu aveam decât un marker uitat, l-am scos şi pe dosul micului dreptunghi de carton am scris cu roșu brutal câteva cifre şi litere. I-am întins cartonul. L-a luat. A zis ceva. Nu știu ce a spus.

 

„Trebuie să plec.”

 

Am urat drum bun celor care, la rându-le, urmau să plece. Sacoul alb era printre ei. Am spus la revedere. Am vrut să spun că îmi pare rău că plec, n-am spus. Am plecat.

 

Partir, c'est mourir un peu. Şi asta a fost tot.

 

***

 

Afară soarele era cum era el de obicei la vreme de trecere între două anotimpuri vii. Sus pe cer, topit în propria căldură şi culoare, stropea cu aur clădiri, copaci, oameni. Verdele se topea în acel aur şi se dizolva în albastru.

 

Știam unde vreau să merg, dar nu mai era o destinație acum. Urma să ajung acolo, atât.

Am revăzut ochii orientali ai fetei cu sacou alb, gâtul rotund, un pic încordat, dantela discretă pe pielea bronzată a pieptului. Aceeași senzație  puternică că ne-am mai întâlnit, că fusese la mine, în mine. Era că şi cum aș fi mers prima dată într-un loc în care mai fusesem. Déjà-vu. Senzația că am regăsit ceva pierdut. Şi că l-am pierdut din nou.

 

Şi toată după-amiaza aceea lungă și plină de soare am păstrat cu mine tristețea aceea cuminte, aproape dulce, potolită şi transparentă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu