Poarta roșie

Poarta din metal arăta trainică și solid construită. Era înaltă și oarbă, încheiată în partea de sus într-un arc ogival turtit. Din cauza panourilor de metal greu, continue, strâns montate unul în altul, chiar și de la mică distanță părea dintr-o bucată. Fâșia de cornier zdravăn ce o străbătea pe mijloc de sus până jos putea fi linia de deschidere a două semi-porți. Dar totul arăta ca un bloc solidar cu el însuși și era mai ușor să crezi că tot ansamblul fusese blocat la un moment dat din cine știe ce motive și fusese uitat așa .

Ziduri crem-cenușii se continuau pe ambele laturi, iar strada curgea calm în amândouă sensurile însoțind zidurile acelea. În orașul cățărat pe dealuri și terase riviere mai toate străzile avea un sus și un jos, dar pe această stradă nu se prea putea spune în ce direcție urcai sau coborai. Din dreptul porții s-ar fi părut că urcarea era spre stânga, dar era o iluzie, căci mai apropiat și mai vizibil era capătul din aceea direcție.

De fapt, poarta era un roșu foarte întunecat, cu nuanțe sânge coagulat sau de ardezie îndelung arsă. Puncte invizibile pe îmbinările metalice lăsau să se scurgă dâre discrete de rugină, camuflate de propria  nuanță foarte apropiată de culoarea propriu-zisă a porții. Pe două porțiuni neregulate, în dreapta, pe colțul de jos și pe una din laturi, cineva aplicase cam în neglijent o altă vopsea, roșu  întunecat spre maron, foarte mat. Rezultatul nu fusese cel așteptat și nu continuase cu noua vopsea sau poate încercase doar să acopere urmele vreunui accident. Poarta nu avea vreun zăvor sau vreun mâner vizibil, deși undeva pe la mijloc se mai vedeau urmele polizate  ale unor șnururi de sudură care încadrau  un dreptunghi lungăreț.  Acoperite din greu cu vopsea, urmele de sudură înțepau cu rugină rectangulul aproximativ care încadrase, probabil, cine știe ce dispozitiv rudimentar de închidere.

El stătea acolo și se uita fără grabă la panourile acelea roșcate de metal.

Strada, zidurile, cerul, chiar poarta însăși se desenau precis în spațiul din jurul lui și el le simțea pe toate bine ancorate în solul planetei. Era ceva ce el putea înțelege. Tot așa se simțea și el însuși. Cu un gest sigur, deși făcut fără mari speranțe, a împins poarta. Jumătate din ea s-a desprins cu zgomot slab, ca un oftat. A rămas deschisă, la cincisprezece centimetri de cealaltă jumătate. El și-a pus palma pe canat, și-a strecurat degetele înăuntru, a împins și mai mult și a dat sa facă pasul înăuntru.

„Hei! Dan!”

Exclamația  tinerei femei a țâșnit limpede și înaltă, a despicat straturi calde de aer și a rămas înfiptă vibrând în cerul albastru deschis. Tot spațiul se umpluse de surpriza  revărsată și în jur mirosea a bucurie nepăsătoare de fată.

El n-a mai făcut pasul și s-a întors cu întregul corp. În felul acela al lui, brusc și în același timp lent și masiv, rotind o dată cu el peisajul din jur. Apoi oprit înțepenit și definitiv. A tras poarta înapoi. Din nou nu se mai vedea pe unde s-ar fi putut deschide.

O privea drept. O secundă lungă s-a scurs foșnind printre ei și s-a risipit pe asfaltul trotuarului ca un nisip bătut de vânt.

„Maria”

Era o afirmație. Și ea nu spuse nimic. El o întrebă.

„Ce faci?”

O întrebare. Nici grăbită. Nici potolită. Ea îl privea și nu-i răspunse. Râdea tăcut cu ochii și cu buzele, cu părul roșcat lăsat pe umeri și cu pistruii de pe umerii aceia. Zise într-un târziu.

„Nu te-am mai văzut de multă vreme, Dan. Din toamna trecută, nu? Sau din vară? Te-ai schimbat…”

„Cred ca era toamnă.”

Fata sprijinea într-un echilibru instabil, între antebraț și sânul stâng, câteva cărți. Neverosimile, lungi și înguste, colorate pastelat, așezate strâns unele peste altele. Prin rochia subțire, sânul se desena strivit de cărțile acelea și el simți nevoia să întindă  mâna și să le ia de acolo.

„Ce ai mai făcut?”

Nu părea să își amintească de întrebarea lui identică ce îi fusese pusă cu câteva clipe urmă.

„Bine. Fac de toate, cele obișnuite. Tu?”

Și din nou ea păru că nu aude întrebarea.

„Dimineață chiar mă gândeam la tine. Și acum, venind încoace…Te-am văzut, dar am crezut că mă înșel. Mi se pare ca te-ai schimbat, Dan, ti-am spus. M-am bucurat ca ești tu și te-am strigat să fiu sigură. N-ai mai dat nici un semn de atâta vreme. Tot plecat? Cum ești? Ce faci aici? Ce e aici, ce cauți în casa asta?”

El încercase cândva o apropiere. Ea nu văzuse sau avea alte gânduri, oricum nu urmase nimic după încercarea lui destul de rarefiată. Apoi el, care nu insista niciodată, lăsase lucrurile să se consume. Acum răspunse simplu.

 „Și eu mă bucur că ne-am întâlnit.”

 Și apoi.

 „Aici e un anticariat, mai degrabă un fel de librărie, doar cărți și publicații. Vechi și noi.”

 „Oho… interesant! Nu știam, deși tot trec pe stradă, pe aici. Uite, chiar acum mi-am cumpărat și eu niște cărți. Îmi trebuie pentru lucrările mele, cele pe care nu le mai termin o dată. Dar sper să fie în toamnă… Sper!”

Râse din nou și cărțile îi alunecară un pic în îndoitura cotului, iar ea, cu mâna cealaltă, în care își ținea poșeta, le împinse de jos în sus, strivind și mai tare modelul complicat în culori geometrice al rochiei întinse pe piept. O femeie în vârstă  trecu pe lângă ei, fata o salută veselă, dar ea privi încruntată, nesfiindu-se să-i studieze critic pe cei doi.  Abia într-un târziu, când trecuse de-a binelea de ei, răspunse posac la salut. Fata ridică din umeri. „E cam dusă…”, se ghicea în acea ridicare.

„Ești pe aici vara asta?”

Și întinse mana și o ajută să își pună cărțile mai bine, în timp ce ea încerca acum să își așeze poșeta mai bine pe mâna dreaptă. Răspunse cu ochii la poșeta ce își răsucise de-a binelea curelele.

„Da, într-un fel…”

Continuă tot încercând să își îndrepte curele și să le tragă mai sus pe braț.

„Când pleci în vacanță? Unde? Eu plec chiar săptămâna viitoare la mare, mă întorc și apoi cred că plec din nou. Nu știu unde, dar am să plec. Am de gând să îmi petrec din plin vara asta. Poate ultima vară single…”

Și la sclipirea lui din ochi.

„Ei, aproape single. Oricum, mai de capul meu. Cine știe ce e la anul, nu?”

Terminase de descurcat poșeta, acum bine așezată pe umăr. Cu mâna liberă își dădu părul pe spate cu un gest lansat și zâmbi cu toată gura. Asimetria ușoară a incisivilor și buzele pline, nerujate, uscate, ușor crăpate, îi făceau zâmbetul adolescentin, aproape candid. Lumina soarelui curgea într-un val continuu și i se topea în ochi și în pistruii de pe obraji.

El nu mai știa, sau nu mai voia să mai spună altceva. Ea zise mai apoi. 

„Cărțile astea, îmi tot alunecă, de-abia le pot ține în brațe. Poate ne mai vedem și stăm mai mult de vorbă”

„Bine, atunci mai vorbim.”

„Oricum, îți doresc o vară frumoasă, Dan”

„Mulțumesc, Maria. La fel îți doresc și eu.”

„Pup, vorbim!”

„La revedere, Maria!”

Ea o luă pe trotuarul care aparent cobora spre capătul îndepărtat și invizibil al străzii. Umărul stâng era o idee mai înălțat în încercarea de a-și ține cărțile mai comod și el revăzu sânul presat sub acele coperți lungi, înguste și lucioase. Tocurile țăcăneau stins pe asfaltul cenușiu-albăstrui, rochia se mișca în ritmul pașilor, desenele geometrice dansau hipnotic pe șolduri și pe coapse.

El se întoarse spre poartă și o împinse din nou. Dacă ar fi întâmpinat o rezistență oarecare, nu s-ar fi mirat deloc. Dar ea se deschise la fel de ușor. De la două case distanță, fata își întoarse capul spre el. Era încă preocupată să nu schimbe poziția brațului în îndoitura căruia își ținea cărțile. Nu se opri și după o jumătate de secundă cu capul îndreptat spre el în acea poziție incomodă reveni privind în față la drumul ei. Dar el nu văzu toate acestea. Privea încă poarta aceea brun-roșcată, cu puncte de rugină inegale înșirate în linii drepte pe lângă suduri, cu pete difuze de oxid sublimate prin colțuri. O deschise de tot și fără să se mai uite pe stradă, păși înăuntru, lovind cu degetele arcada turtită aflată mult deasupra capului său.

O curte lungă, năpădită de iarbă. O scară în dublă rampă urcată aproape abrupt în ușa casei. Un clopot negru, fixat pe zid într-o armătură de fier. Câteva cuvinte scrise cursiv cu alb pe pe acel clopot. Toate acestea dădeau o idee vagă despre ce se găsea dincolo de ușă. Fără se întoarcă lovi poarta deschisă. Cu brațul drept întins în spate, cu palma deschisă. Poarta reveni la locul ei și se închise cu același oftat scurt, înfundat.

Pe dinafară panourile roșcate de metal greu străluceau mat în soarele venit aproape orizontal printre crengi și acoperișuri de case. Strada se golise inexplicabil.

Nu se mai vedea vreun indiciu că poarta ar putea fi deschisă și că dincolo de ea ar putea fi ceva care să merite văzut.

București / Pitești / Sibiu

August 2019 -Ianuarie 2020

*Proza a fost publicată în Revista culturală ”Leviathan”, Anul III, Nr. 1, ianuarie – martie 2020