Dumnezeule,
cât e de mare!
Întunericul
de lapte cafeniu se rotea în spirale, agitat de imensul fluture de noapte ce
părea să atragă în forma lui moale, neagră, toate resturile de lumină ce bălteau spre mijlocul
tavanului. Cu aripi de pâslă se agita în cercuri flasce, trigonometrice, largi,
apoi strânse brusc, cu lovituri gelatinoase în plafon, ca apoi să se lărgească
iar spre peretele apropiat.
Trebuie să
îl prind, ce specie o fi de e atât de mare?
Stam gol în
pat şi urmăream fluturele ce semăna cu două palme negre unite la bază,
zbătându-se în spaţiul acela circular, în zborul acela al lui, lăsând urme de
funingine târâte curb prin ochii mei încețoșați.
Tebuie să îl
prind, fluturele
ăsta e rar, prea mare ca să
fie adevărat...
Fluturele
prindea viteză, cercurile erau din ce în ce mai vălurite şi mai bezmetice.
Mişcarea aripilor se auzea în fâlfâit organic.
Niciun fluture nu poate zbura așa... O… sigur că e prea mare ca să fie adevărat. Liliac!
Pielea mi
s-a strâns toată. Am sărit ca un arc, aşa gol cum eram, am închis uşa dinspre
hol și am aprins lumina. Liliacul s-a lovit din nou de tavan, monstruos în
non-culoarea şi în tăcerea aceea a lui. Cercurile s-au rupt şi a început un
zbor săgetat prin colţuri şi margini, cu schimbări de altitudine, cu ţâşniri şi
căderi bizare.
Prosopul cu
care venisem de la duș în seara precedentă stătea aruncat pe fotoliul de lângă
uşă. Dungile lui albe şi portocalii se înnodaseră inform. L-am luat repede şi
l-am răsucit pe toată lungimea de două ori. Apoi am început să vânez
animalul rătăcit cu speranţa că nu va fi
nevoie să îl lovesc, că va nimeri uşa deschisă a logiei şi de acolo se
va zburătăci în noapte prin fereastra căscată prosteşte în căldura nopţii de vară. N-aş
fi vrut să văd tegumente negru-solzoase şi un trup de şobolan zdrobite într-un
ghem amestecat cu sânge pe vreun perete.
Liliacul
zbura dement prin toată camera, când coborând până aproape de
podea, când urcând în
tavan, înnebunit să scape din capcana luminoasă a camerei. Am făcut câteva
mişcări fără convingere cu prosopul. Dar şi dacă aș fi încercat să îl lovesc,
n-aş fi reuşit. Zborul lui disperat semăna cu mersul rapid al şobolanilor
tereştri, rapid, furişat, neliniştitor. Am mai lovit de câteva ori. Fără niciun
rezultat. M-am enervat şi am lovit mai energic şi mai des. Degeaba. Cubiculul
de cinci pe cinci pe trei metri al camerei era suficient de mare ca eu să nu ajung la mamiferul acesta
zburător. Eram ridicol. Gol, în mână cu un prosop mare, încă umed, pe post de
armă. M-am înfierbântat şi am început să alerg prin pat, să sar peste fotoliu,
să izbesc în stânga şi în dreapta cu prosopul rigidizat de răsucirea dublă. După
căteva minute de vânătoare
ciudată, am simţit totuși că arma mea improvizată a lovit ţinta. Am căutat să văd unde căzuse. Stătea pe parchet, lângă
draperia mea roşie, cu aripile strânse, având dimensiunea unei palme cu
degetele întinse. Nu era negru, adică aripile erau negre, dar trupul
era acoperit cu blană maron
închis, ca
un pluș scurt şi moale.
Stătea adunat şi mă privea cu ochi mici și strălucitori ca două perle de antracit. Deși nu se
mişca deloc, mi-am dat seama că fusese atins numai superficial, suficient însă să îi curme zborul smintit. Îşi tremura urechile şi ochi-i sclipeau.
Trebuie să
îl iau de acolo şi să îl scot afară.
M-am
încrâncenat tot. Am lăsat prosopul să cadă. Nu eram în stare să pun mâna direct
pe el. Nu m-am gândit nicio secundă să caut o mănuşă. Uitasem de tot că sunt gol,
privirea mi-a căzut pe cele câteva şerveţele de masă rămase de seara. Am desfăcut
unul, era
dublu, destul de mare, un
pătrat cu latura de peste treizeci de centimetri. L-am luat și
m-am
apropiat de liliac. Și-a mişcat capul câţiva milimetri apoi a rămas nemişcat. Am pus
deasupra lui şerveţelul şi am luat animalul în mână dreaptă fără să văd foarte bine cum şi cât l-am apucat. Era
un pic mai mare decât palma strânsă şi când l-am ridicat am auzit un chiţăit
slab, ca un foşnet. Putea fi doar o părere. Liliacul nu se mişca. L-am întors să
îl văd mai bine, se vedeau aripile membranoase, cu braţul rozaliu răzbătând
prin pielea neagră a unei aripi ce atârna un pic, cu gheara primei dactile
ieşită în afară. S-a mişcat mai mult şi mi s-a părut că îi văd
dinţii albi mărunţi şi ascuţiţi. Piciorul din spate semăna mai mult cu o
mână minusculă şi tuciurie de maimuţă. Bobițele strălucitoare ale ochilor
sclipeau de sub fruntea teşită, urechile mari, orientate în față, puternic inervate, tresăreau. S-a mişcat din nou, mai puternic, şi am simţit o
înţepătură undeva în palmă. M-am repezit la fereastra logiei. Am vrut să îl arunc afară, dar m-am
gândit la pisicile şi câinii care noaptea făceau trasee misterioase în jurul clădirii. L-am întors şi l-am aşezat
departe în lateral pe pervazul ieşit mult în afară. Am închis fereastra, am strâns şervețelul în
pumn şi l-am îndesat în sacul de gunoi pe care urma să îl arunc dimineaţă. M-am uitat în palmă. Nu se
vedea nimic. Undeva la baza palmei parcă era un punct mai roşu, dar putea fi orice, nu simţeam nimic acolo.
Prosopul cu
dungi... ma ocup mâine de el.
Am scos un
prosop curat.
Am alergat
la baie şi am lăsat apa fierbinte să curgă mult timp peste mine. Gelul de duș de culoarea petrolului părea foarte potrivit. Am
stat mult şi sub apă rece. M-am şters atent şi am pus prosopul pe uşa deschisă
a cabinei. Am căutat un tricou curat şi comod şi mi-am pus o pereche de boxeri
albaştri în carouri.
Pânza subţire şi rece avea ceva calm.
M-am dus la
fereastra dincolo de care aşezasem animalul. Liliacul meu se mişcase două palme
spre colţul îndepărtat. Făcea mişcări cu picioarele din spate, dar nu se mai
deplasa.
M-am băgat
în pat. Era cald. M-am mişcat dintr-o parte în alta a patului preţ de jumătate
de oră,
poate.
Nu te mai ia
somnul, vânător prăpădit?
Nu mă lua şi
m-am dus din nou în logie. Liliacul plecase. Sau căzuse. Am preferat să cred că pur și simplu își luase zborul.
M-am întors
în pat. M-am lungit şi mi-am pus mâinile sub cap. Era foarte comod. Plafonul
rămânea liniştit. Mi-am amintit de serile copilăriei la bunici şi de zborurile haotice
pe care le vedeam pictate pe cerurile apusurilor târzii de vară, zboruri de
ființe pe care, atunci, nu le puteam vedea de-aproape.
Am adormit.
Întâmplarea
din acea noapte a rămas ca o poveste aiurită, aproape idioată.
Și aşa am şi păstrat-o, căzută
cumva în uitare până într-o altă noapte pe cale să se transforme
în dimineață timpurie.
În noaptea-spre-dimineaţ-aceea, la vremea când stelele
sunt încă pe cer în plină putere şi nici gând să se pălească făcând loc zilei, eram cu albastra mea aşezaţi amândoi sub un dublu
cerc de stejari şi castani ce se împleteau unii pe alţii în jurul rondului
pavat cu piatră cubică. Am deschis haionul şi acesta, în ridicarea lui, s-a proptit în crengile mai joase ale unui castan.
Am aşezat în portbagaj geanta de voiaj şi rucsacul unde îmi înghesuisem
uneltele mele de muncă şi alte câteva lucruri necesare unei
zile obişnuite. Am lăsat maşina deschisă şi am privit stelele
strecurate printre crengi cu frunze late. Cerul sclipea ciudat, parcă fierbea.
O fierbere rece, microscopică
O fi fierberea microscopică, bătrâne, dar
se petrece la scară cosmică,
totuși,.
Am zâmbit. Stelele clipoceau mărunt și
indiferent.
Am apucat
mânerul şi am trântit haionul care s-a închis cu zgomotul său înfundat. Apoi m-am urcat la volan şi am
închis portiera, pornind în același timp motorul. Atunci am simţit căzând ceva de pe bord şi
alunecând de-a lungul piciorului drept. Cel puțin așa păruse,
deși nu îmi aminteam să
fi avut ceva pe bord. Nu pun acolo nimic, oricum nimic care să aibă dimensiunea şi greutatea pe
care părea să le aibă obiectul căzut.
Ce-o fi fost? Din poziția asta nu pot vedea, o să mă uit mai târziu.
Dar mă
sâcâia gândul şi o sută de metri mai încolo am oprit maşina şi am bâjbâit cu
mâna întinsă pe sub bord către covorașul de cauciuc. Nu ajungeam şi mi-am dat
seama că pot căuta mai bine doar coborând din maşină. Am deschis portiera.
Când încă eram cu mâna stângă
pe zăvorul portierei pe jumătate deschise şi cu dreapta tot încercam să dibuiesc
ceva, am simţit mai
întâi atingerea
moale şi apoi am văzut
limpede liliacul
ţâşnind de sub bord prin spaţiul deschis al uşii. Nu era prea mare, zbura în
felul acela fractalic. S-a pierdut imediat în coroanele copacilor, coaroanele jumătate
luminate
de felinare roșietice,
jumătate scufundate în beznă.
Am închis
încet uşa maşinii. Am pornit motorul.
Liliac... al doilea... coincidenţă. Or mai fi fost și până acum şi nu i-am văzut sau nu i-am ştiut?
De atunci, de
după acea noapte-dimineaţă,
am fost mai atent la zborurile acestea aproape invizibile.
De atunci am
tot văzut lilieci în preajma mea. Serile calde sunt săgetate
silențios de lilieci mai peste tot pe unde îmi port pașii. E destul să mă opresc undeva pe seară, că deasupra,
umbre negre, tăcute şi moi, se zburătăcesc dement. Mi-am montat plase şi am
grijă să închid bine ferestrele. De câte ori deschid o uşă care comunică cu exteriorul,
mă uit cu luare aminte deasupra și mă asigur că nu coboară ceva spre mine. Dar adevărul e că de-o vreme îmi pasă din ce în
ce mai puțin de asta. M-am obișnuit cu ideea și serile îmi caut cu privirea companionii
ca pe ceva de la sine înțeles și perfect natural.
M-am întrebat adesea de ce s-au intîmplat
toate acestea și de ce continuă să se întâmple. Dar de vorbit, nu am vorbit cu
nimeni și nu am povestit nimănui nimic. Deși sunt tentat. Astă seara mai mult
decât altă dată. Nu știu de ce.
Fata de lângă mine este o fată obișnuită, tănără
și frumoasă. Sau este într-un singur fel din cele două și celălalt nu mai
contează sau vine pur și simplu de la sine. Vorbește bogat, construiește fraze
lungi și ronde. Îmi place asta. Am ieșit din bar și împreună am traversat strada ce
urca domol. La dorința ei am intrat în bătrânul parc. Am mers fără țintă pe
alei aproape ascunse de arbori. Tușe de cărbune, alungite și repezite, s-au încrucișat efemer peste noi. Ne-am
aşezat pe o bancă. Ştiu bine că deasupra mea aerul e populat de fiinţe întunecate,
moi şi agitate. Dacă i-aş vorbi despre ce cred că s-a întâmplat cu mine ar crede că-s nebun. Aşa că tac.
Fata continuă
să vorbească şi mă priveşte
în ochi. Înfiorată,
cu mâna în mâna mea, îmi spune că noaptea aceasta e nemaipomenit de frumoasă. O
trag ușor spre mine.
Îi aud arterele palpitând fierbinte sub pielea translucidă, îi percep mirosul delicat al gâtului.
Îi aud arterele palpitând fierbinte sub pielea translucidă, îi percep mirosul delicat al gâtului.
Draga mea... va fi o noapte extraordinară.
Cerul de deasupra fierbe rece,
negru şi tăcut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu