Aşezat pe marginea patului îngust, lansam
fraze masculine şi pretenţioase. Reacţie tipică. Bărbat în faţa unei femei
frumoase. O femeie, o fată. Foarte tânără şi foarte frumoasă.
Frazele mele evocau fragmente de întâmplări, construiau lucruri,
aduceau înapoi oameni şi camera era acum plină de fâlfăitul înăbuşit
al cuvintelor. De la becul atârnat de tavan lumina cădea într-o cascadă
şchioapă, se lovea mută de colţurile mobilelor, de rafturile cu cărţi,
ricoşa în ziduri, se scurgea leşinată peste marginile scaunelor, făcea
pete pe covorul uzat. Ca într-un decor de epocă, perdele roşii şi grele
încadrau fereastra. În spatele lor, toamna târzie se
târa pe orizont în geamăt stins. Aerul rece îmbrăca deopotrivă clădiri,
copaci şi fiinţe. Colorat în violet pal şi roșu-carmin era orizontul. Violet şi
roşu şters de sticlă îngheţată, aburită. Se închideau în acel orizont
pământurile reci, apăsate, ţinute jos de cerul străveziu sub
care pluteau neguri subţiri în răsuflet de ger.
Fata stătea cu genunchii adunaţi, cu
picioarele goale ieşindu-i din jeans, cu
puloverul galben-muştar căzut lung peste şolduri, abia ţinut pe
un umăr, cu celalat ieşit până la jumătatea braţului creol cu
pielea lucind stins. Părul îi era lăsat pe spate şi pe piept,
lung și ondulat. Şuviţe rebele alunecau peste ochii ei oblici și
depărtați, iar fata le aducea înapoi cu mişcări reflexe. După
puţin, şuviţele cădeau din nou, reveneau la locul acela nepotrivit,
ascunzând, parcă după o ştiinţă proprie ochii încărcaţi de simboluri
feminine şi ancestrale.
*
„Oraşul tău este oraşul copilăriei
mele, a primei mele copilării”, îi spuneam. „Îmi amintesc cum
mergeam cu bunica la plimbare și cumpărături în fiecare duminică
dimineața, cum mergeam în vizită la rude, în special la fratele bunicii,
unchiul Aurel, cum mergeam la librăria de pe bulevard să luăm rechizite și
cărți pe care bunicul le citea cu pasiune nestinsă și bunica printre
picături. Acolo am mers prima dată cu bunicul la pălărierul cel faimos.
Firma lui pictată cu albastru si alb pe bleu, e tot acolo,
nu? Şi tot acolo am stat şi în spital,
prima mea despărţire adevărată de ai mei, de casa în
care crescusem”. Găsisem un punct comun şi spuneam lucrurile acelea
banale, încălzit de prezența fetei și de elegia unei copilării
încă nu destul de îndepărtate.
*
La şase ani abia împliniţi, în clasa
întâi, o plecare pentru o internare căpătă dimensiunile
unei de tragedii amestecată cu un fel aventură bizară. O
neglijență la o vaccinare de rutină mă îmbolnăvise destul cât să fiu trimis la
spital. Bunicii au fost sfătuiţi de medici să ceară amânarea anului
meu şcolar, lucru pe care l-au şi făcut în ciuda opoziţiei manifestate de
părinţii mei. Nu locuiam cu ei, rămăsesem încă de foarte mic la
bunici, atunci când părinţii mei plecaseră amândoi să lucreze într-o mare
întreprindere industrială şi socotiseră că e mai prudent să rămân la părinţii
mamei mele pentru o vreme. Atât cât să le îngăduie să se aşeze în acel
oraş nou. Dar, prin întâmplări fericite pentru mine, rămăsesem cu cei doi
bătrâni şi mai târziu. Eram dependent de ei, mai ales de bunica şi odată ce
spitalizarea mea a devenit fapt împlinit a apărut o mare problemă: nu voiam să
stau singur. Bunica a rămas vreo două nopți cu complicitatea unor
asistente îngăduitoare, dar nu era cât aş fi dorit eu, căci pleca
dimineaţă devreme după ce stătuse o noapte pe scaun lângă patul meu. Nu departe
de ferestra salonului vedeam doi brazi uriaşi şi sub crengile lor, o
căsuţă cu acoperiş de țiglă roşie. În acel anotimp
al solitudinii, copacii şi casa erau un fel de tablou al speranţei şi
adesea încercam să îmi imaginez ce fac înăuntru oamenii care
locuiau acolo. Dar căsuţa, care poate îmi părea mică din cauza
brazilor masivi şi foarte înalţi, rămânea mereu tăcută şi însingurată. Cumva ca
mine. Uneori stăteam plângând în tăcere lângă gardul spitalului, cu
mâinile înfundate în buzunarele pijamalei şi priveam strada ce urca iute pe
lângă ziduri. Într-un astfel de moment am cunoscut-o, deşi nu mai ştiu sigur
cum. Cred că mi-a vorbit. M-a mângâiat şi mi-a spus câteva cuvinte. Atunci am
încetat să mai fiu copilul de mai înainte. Ea era Helsi.
Acum, vorbind despre acel oraş şi
despre timpuria mea aventură cu internarea, pronunţasem un nume a
cărui rezonanţă era închisă undeva prin sufletul meu. Icoana albă a trecut
sclipind prin faţa ochilor mei, o imagine nechemată de ani mulţi, un nume ale
cărui sunete nu le mai pronunțasem de foarte multă vreme. Nu pentru
că nu mi le mai aminteam, ci pentru că erau îngropate alături de copilul cu păr
tăiat drept pe umeri, cu inima ca o stea palpitând şi mintea plină de visuri
populate de Feți-Frumoși şi extratereştri, de cai
fermecați, avioane și rachete. Şi acum, în faţa unei fetei cu
puloverul căzut, abia cunoscută, recuperasem în cinci litere, primul meu
fior simplu şi inocent.
„Helsi!?!” Articulate printre
buzele creole sunetele şi-au pierdut sensul şi am făcut un efort pentru a
înţelege că fata de lângă mine, venită din acel oraş provincial, străbătut
de amintiri şi istorii, înghesuit la marginea muntelui, acelaşi cu oraşul copilăriei
mele, o cunoştea şi că mirarea şoptită era imensă şi tulburarea
reală și adâncă. Suprinza îi mărise pupilele şi nici măcar şuviţele
complice nu o mai puteau ascunde. Sentimentul de lucru ştiut cu anticipaţie a
trecut prin mine ca un cutremur: „E mama ta, nu-i aşa?”, am vrut să spun
şi n-am spus-o.
*
Helsi era o fată subțire, înaltă și
blondă, demnă de numele ei nordic. O adolescentă internată în acel corp de
spital rezervat copiilor. Purta părul mereu lasat pe spate, pijamale deschise
la culoare și un halat albastru. Mi-o amintesc mai mult tacută, stând alaturi
de mine pe o bancă lipită de zidul spitalului de unde priveam strada pe care
treceau prea puțini oameni, însoțindu-mă în amăgitoare plimbări prin curtea
interioară sau stând pe marginea patului meu în seri lungi. Așa, tăcută, abia
murmurând ceva, cu zâmbet stăpânit. Acum, de la distanța timpului o vedeam pe
ea însăși sensibilă și un pic tristă, petrecându-și orele alături de mine.
Fuseseră zilele acelea frumoase, intense, un pic febrile. Dar atunci nu știam
ce înseamnă acea febră. Apoi, într-o zi, am văzut-o pe fata aceea blondă
altfel. Lăsase pijamalele și halatul ei albastru. Îmbrăcată cu jeans decolorat
și o jachetă scurtă, parea și mai înaltă. A venit la mine pe holul cu mozaic
parcă dat cu lac. S-a aplecat spre mine, strângându-și palmele lipite între
genunchi. Mi-a spus ceva. Eu vedeam cum lumina lamelară intrată prin ferestre
îi strălucea în păr și în ochi. Apoi s-a ridicat și a plecat. Am vazut-o pentru
ultima dată, alături de altcineva, o femeie, poate mama ei, traversând curtea
interioară în care ne plimbam împreuna. Prin fereastră, priveam din nou căsuța
de sub brazi. La puțin timp după aceea, intr-o dimineață, bunica a venit aducându-mi haine de acasă și am
plecat și eu.
*
Anii aceia mulţi trecuseră natural și
implacabil, ca un gheţar alunecat pe panta unui munte, netezind imposibila iubire
a unui băiat de şase ani pentru o adolescentă care avea cu zece-doisprezece ani
mai mult. Emoţie. Ca un val limpede. Amintire. Copil cu inimă de bărbat. Helsi. Numele primei mele dureri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu