Afaceri pe picior mic

„Mă bucur mult că te văd! Da, o cafea. Lungă, da! Cu lapte, hă, hă... Ce faci, domnule...? Nu te-am mai văzut... Stau oriunde, e bine aici. Aşa... ce zici că mai faci? Cum merge? Eu sunt bine, îmi merge bine. Da... cu nişte treburi, caut ceva pe aici, prin P., am venit de dimineaţă, dar am timp să vorbim un pic. Sunt foarte ok, pe bune. Îmi place ceasul tău. Uite ş-al meu. Fossil! Două milioane! Am prins ocazia, mi-a plăcut, l-am luat. Eu nu îmi fac probleme, când îmi place ceva, îmi iau. Oricum am ceasuri si pot sa fac rost de orice. Dacă ai nevoie de un ceas, îmi zici. Aduc. Vrei haine, ceva, îmi zici. Îmi spui ce vrei, mărimea, fac rost. Tommy, Hugo, ţoale tari, preţ bun, am surse bune. Cu chitanța, asa e corect, dai omului chitanță, e cel mai corect, nu te doare capu'.  Mă descurc bine, prin C. toţi mă invidiază. În oraş toţi vorbesc: bă, ce se descurcă asta. Le e necaz pe mine şi pe frati-miu, dar eu n-am treabă. Mă descurc, n-am nevoie sa mă bag cu alții. Eu nici la tata n-am apelat, chiar dacă e cine e, respectu’ pe el de la toţi. Ca și preot de atâta timp în oraș, e cunoscut, îl știe toata lumea. Are vechime, hă, hă. Eu la Teologie aveam treiej-două de examene pe sesiunea de vară, le treceam pe toate. Tata n-a dat o dată pe acolo, o dată nu i-am zis să facă ceva. Și dacă nu puteam să ma duc la un examen, și p-ăla îl luam. Fără probleme. Știi ce bine se ține bătrânu'... aproape mă face la niște chestii, înțelegi. Hă, hă! Știi ce vorbesc toţi vorbesc de mine... Bă, ce mașina are ăsta, ce fac ăștia... și de frate-miu, știi... Proști, se oftică. Da' eu sunt corect, îmi văd de treaba mea, sunt corect, dau chitanță. Coco Chanel?! Vrei Coco Chanel, nicio problemă. Am, aduc, oricând. Cu chitanță, stai liniștit, original, garantat. E mobilu' meu, stai un pic. Da, iubi, da. Sunt aici, da. La o cafea, pe terasă. Ce terasă? Îi zice Un băiat şi o fată, în centru. M-am întâlnit cu un prieten, un prieten vechi, m-a oprit la o cafea. Și depănam amintiri, ca să zic aşa... Da, mă duc. Da, acolo deschide la zece, eu parcă aşa ştiu, mai e un pic. Stau până la zece şi mă pun în căutare. Da, caut, rezolv, stai liniștită. Bine. Pa, te pup şi te iubesc... Nevastă-mea. O fată extraordinară, o cunosc din cămin de când eram studenți. O pâine dacă aveam, pe aia o împărţeam. Am mare încredere în ea, avem o familie extraordinară, o ştiu de zece ani. Și d-asta mor unii, invidioși, știi cum e. Cum ziceam, sunt foarte bine. Tu, cum eşti? Hai că îmi pare aşa de bine că ne-am întâlnit, dacă nu mă vedeai tu de la masă, eu treceam pe lângă tine... Da, trece timpu' ăsta... Tu? Bine, a...?” 

Așa îmi fu dat să aud glăsuindu-se într-o dimineaţă cam înfrigurată de primăvară târzie, pe terasa unei cafenele din oraşul întins de-a lungul râului curs drept din munţi către fluviu. Nu vedeam persoana, dar vocea, cu un volum suficient cât să se audă perfect inteligibi la o sută de metri, venea de la o masă de undeva din spatele meu. Așa că cei trei metri dintre mine şi masa cu pricina fuseseră tăvăliți, distruşi, trimişi în nimicnicie de salvele mărețului glas. Era o dimineaţă în care înlocuisem convenţionala cafea cu un ceai foarte englezesc şi foarte negru. Și cu lapte, hă, hă! Mi-era frig, ceaşca era rece și aproape goală, monologul omului mă împiedicase să îmi citesc revista pe care o adusesem cu mine plin de speranţă. Nu mai era de stat. Am plecat. Am mers un minut și mi-am zis că ar fi cazul să fac o haltă tehnică, măcar. M-am întors.

Am intrat. Înăuntru mai era un tip de vreo douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani, sub media de înălţime, cu păr incert, pantaloni strânşi pe gleznă, tricou colorat lipit de burtică. Mi-am dat seama că e omul meu după ghiersul de Stentor. Îşi luase un suc direct de la tejghea şi acum, privit dintr-o parte de cele două chelneriţe, se adresa platinatei proprietare de cafenea. Eu am accelerat către toaletă, dar tot am mai apucat să aud vocea cunoscută declamând: „Eu am făcut judo, lupte libere şi MMA, doamnă! Se vede pe mine, dacă ai făcut sport şi ştii la ce să te uiţi...”