POVESTI DE NECALUREA

„Mă bucur mult că te văd! Da, o cafea. Lungă, da! Cu lapte, hă, hă... Ce faci, domnule...? Nu te-am mai văzut... Stau oriunde, e bine aici. Aşa... ce zici că mai faci? Cum merge? Eu sunt bine, îmi merge bine. Da... cu nişte treburi, caut ceva pe aici, prin P., am venit de dimineaţă, dar am timp să vorbim un pic. Sunt foarte ok, pe bune. Îmi place ceasul tău. Uite ş-al meu. Fossil! Două milioane! Am prins ocazia, mi-a plăcut, l-am luat. Eu nu îmi fac probleme, când îmi place ceva, îmi iau. Oricum am ceasuri si pot sa fac rost de orice. Dacă ai nevoie de un ceas, îmi zici. Aduc. Vrei haine, ceva, îmi zici. Îmi spui ce vrei, mărimea, fac rost. Tommy, Hugo, ţoale tari, preţ bun, am surse bune. Cu chitanța, asa e corect, dai omului chitanță, e cel mai corect, nu te doare capu'.   Mă descurc bine, prin C. toţi mă invidiază. În oraş toţi vorbesc: bă, ce se descurcă asta. Le e necaz pe mine şi pe frati-miu, dar eu n-am treabă. Mă descurc, n-am nevoie sa mă bag cu alții. Eu nici la tata n...

Aşezat pe marginea patului îngust, lansam fraze masculine şi pretenţioase. Reacţie tipică. Bărbat în faţa unei femei frumoase. O femeie, o fată. Foarte tânără şi foarte frumoasă. Frazele mele evocau fragmente de întâmplări, construiau lucruri, aduceau înapoi oameni şi camera era acum plină de fâlfăitul înăbuşit al cuvintelor. De la becul atârnat de tavan lumina cădea într-o cascadă şchioapă, se lovea mută de colţurile mobilelor, de rafturile cu cărţi, ricoşa în ziduri, se scurgea leşinată peste marginile scaunelor, făcea pete pe covorul uzat. Ca într-un decor de epocă, perdele roşii şi grele încadrau fereastra. În spatele lor,  toamna târzie se târa pe orizont în geamăt stins. Aerul rece îmbrăca deopotrivă clădiri, copaci şi fiinţe. Colorat în violet pal şi roșu-carmin era orizontul. Violet şi roşu şters de sticlă îngheţată, aburită. Se închideau în acel orizont pământurile reci, apăsate, ţinute jos de cerul străvezi...