De dimineaţă

Întunericul era dens şi aşezat în straturi orizontale. Începea chiar de lângă tavan, rarefiat în curbe şi se continua în straturi din ce în ce mai subţiri de ghemotoace îndesate. Acum fâșiile de lângă mine vibrau în unde fără amplitudine. Mișcarea oscilatorie se transmitea de la telefonul care îşi urla calm alarma în licăriri de lumină, în pulsaţii înăbuşite şi în sunete exotice. Walk în the Forest: harpă, clavecin şi ciripit de păsări pitice ascunse prin lăstărişuri. Ca să fim înţeleşi: sunt genul matinal spre extrem de matinal, dar prefer să mă trezesc singur. Ceea ce şi fac de cele mai multe ori, moment în care debifez alarma şi aşa telefonul nu mai behăie tembel şi impersonal. Acum fusese altfel.

Am întins mâna şi m-am chinuit să glisez perfect orizontal cu degetul lui Saturn apăsat pe x-ul roşu. Până la urmă am reuşit. Am aruncat pilota cât colo, dar am rămas întins. N-am putut însa, rămâne mult. De dincolo de perete, vecinii mei începuseră gimnastica de dimineaţă: dat drumul la apă, dintr-o baterie înfiorător de zgomotoasă, nu m-aş fi mirat deloc să fie de fapt un hidrant. Apa curgea după tipic: doua secunde curgea, trei secunde pauză. Peretele transmitea fidel sunetele şuvoaielor de apă. La al patrulea jet m-am ridicat fără a rezista să mă întreb la ce foloseşte, în ce scop, pentru ce anume este indicată această utilizare fragmentară a apei la o oră pe care unii o numesc noapte fără ezitare. N-am mai înjurat. Nici nu m-am mai întrebat ce arhitect blenoragic pusese bucătăria unui apartament familial în peretele camerei unice dintr-o garsonieră.

Mi-am băgat degetele în ochi până la baie și acolo am aprins lumina. Gresia nacarat şi fildeş de pe pereţi s-a desprins frumos şi mi-a căzut în cap, m-am înţepat în luminile înfipte în oglindă şi-apoi mi-am îngheţat mâinile şi fruntea în apa care venind cu putere a urcat peretele curb al chiuvetei şi s-a oprit pe tricoul cu care dormisem. Fizică elementară, dragă Watson. Pieptul și abdomenul nu mi-au înghețat, dar această baie neprevăzută nu se subsuma obiectivelor zilei. Mi-am clătit gura cu aceeși apă care mă udase. Am scos tricoul. Era bine. Am făcut duş pe repede-înainte. Apa continua să fie rece. Așa se întâmplă dacă te trezești şi faci duş înaintea restului locatarilor: Dar acu' pe bune, că tot a venit vorba de apa de la baie, pe voi nu va framântă această problemă? Și anume, de ce este apa e mai rece la baie decât cea de la bucătărie? Sper să se poată răspunde într-o zi mulțumitor acestei chestiuni și dacă tot se răspunde să se egalizeze o dată treaba asta. M-am şters pe jumătate și în timpul celor şapte pași regulamentari spre bucătărie am atârnat, provizoriu, tricoul ud pe suportul de pantofi. Am aprins şi acolo lumina fără să încurc întrerupătoarele, adică am aprins-o chiar pe cea din bucătărie. Bucătăria era aşa cum era ea dintotdeauna, lungă, îngustă, în cinabru şi blond veneţian, închisă în capătul dinspre logie cu un blat de marmură. Nu se schimbase nimic. No news, good news. Vezi, d'aia îmi plac mie englejii. Am apăsat butonul cafetierei şi imediat am auzit-o forfotind de parcă atât aşteptase. Când am deschis frigiderul a căzut bidonul cu suc de portocale, care era, pesemne, prea înalt pentru suportul de pe uşă. Îl încercasem aseară, mi se păruse acru și probabil de aceea, nemulțumit, nu mai fusesm atent la capacul îngust. Acum lăsa pe podeaua rece și lucitoare o pată frumos colorată.  Nu era mare, portocalie (de unde îi vine și numele) și puţin bombată de tensiunea superficială a lichidului. Era interesant. În frigider era lumină albă şi puternică, aseptică şi egală cu ea însăşi. Mai erau câteva cutii alb-anonime risipite rar pe rafturile de sticlă securizată, o legătură de morcovi cu frunze lungi, verzi şi lucitoare în cutia transparentă de jos. Am luat una din cutii, o pungă în care mai erau trei felii de pâine tare şi neagră şi am închis uşa. Lumina alb-aseptică a rămas închisă înăuntru. Cafetiera continua să facă ce făcea ea acolo. Bine.

M-am întors în cameră, am luat cearșafurile şi pernele, am împachetat atent şi precis pilota şi am strâns patul. Am tras măsuţa de cafea în fața canapelei şi am plecat de acolo. M-am întors în baie şi de data asta am dat cu apă numai pe obraji. Din nou era rece. Am scos tubul albastru din dulăpior şi mi-am pus spumă alb-azurie pe faţă. M-am dus moș-crăciunesc în bucătărie, am luat vasul din cafetieră şi l-am pus pe marmura cenușie și roz. Am desprins capacul rabatabil al vasului şi l-am aruncat în chiuveta de inox. Am pus zahăr din ochi şi am adăugat lapte condensat (da, beau cafeaua dulce şi cu lapte, da’ voi ştiaţi că nu-s perfect). Am pus cafeaua în cana de culoarea jadului, cu pereţi groşi şi toartă prea mare. Am luat o gură. Am deschis cutia luată din frigider. În ea se erau patru chiftele de pui şi o jumătate de ou fiert. Nu era rău. În bolul în care ţin la grămadă (atunci când ţin) legume şi fructe, erau: o roşie, două mere, două banane şi o portocală. Am băgat mâna şi am luat roşia. Apoi am dus toate (cafeaua, cutia, furculiţa, roşia, sucul de portocale) pe masa de cafea. Am deschis fereastra. Ciorile din stejarii de la intrarea în parc croncăneau îngrozitor.

M-am dus din nou în baie şi am scos „fusion”-ul din  micul dulap de lângă oglindă. Am început să mă bărbieresc (bărbaţii nu se rad, SE BĂRBIERESC, ca să fie limpede). Din grabă și pentru că lumina îmi venea direct în ochi, dar mai ales de prost, mi-am taiat zdravăn marginea buzei, către colţul gurii, acolo unde curăț eu cele două zone naturale mai puţin piloase. Curgea ceva sânge, nu chiar foarte tare. Am dat cu apă rece-rece pe faţă şi am insistat în locul tăieturii ca să se închidă rana. Apoi am dat cu after-shave peste tot. Continuă să curgă, se făcuse o dâră groasă pornită în jos, fără fasoane, pe toată lungimea de un centimetru-juma' a tăieturii, intra în barbă, se pierdea acolo. Poate că nu era un centrimetru-jumătate, dar vreo doișpe milimetri tot erau. Şuviţa de sânge continua să curgă, se vedea asta din strălucirea sângelui, marginile se colorau bizar în roz, se întuneca spre mijloc. Urma să se oprească, bineînțeles. Am curăţat superficial cabina de duș, mi-am luat balanșii şi i-am spălat bine pe talpă, le-am şters fețele cu o lavetă, apoi i-am aruncat în hol. Mi-am dat cu anti-prespirant. Mi-am dat cu gel pe păr, altfel ar fi stat în toate direcţiile. „Ah, să fii gelat!...” Ce tare! Bravo Mr. PKD, e vremea să revin la tine. Sângele de pe barbă se uscase. Era bine. Am dat din nou cu apă rece, am îndepărtat crusta subţire de pe piele şi de pe barbă. S-a curăţat. Mi-am spălat rana atent. Sângele a început să curgă din nou. Era  normal. Răbdare. Am plecat din baie.

M-am dus pe canapea, mi-a verificat telefoanele. Erau nişte email-uri, nişte notificări, un avertisment că nu folosesc nu ştiu ce aplicaţie şi că va fi trecută la inactive. Bine. O notificare citită: „Cam... şi Dia... te-au urmărit pe G...+”. Bine. Nu ştiam cine sunt, nu ştiam ce au urmărit. Nu știam foarte exact ce e cu plusul ăsta, nu îl foloseam sau îl foloseam fără să ştiu. Bine. SMS-uri. „Începând cu ... voi avea numărul de telefon ...” Bine. „Dacă treci pe la ... ia tu şi ... Merci, te pup.” Bine. „Factura dvs. a fost emisă ...” Bine. „Rata creditului dvs.  ...” Bine. Emailurile le văd mai târziu. Am băut suc de portocale direct din bidon. Era puţin oxidat, nu chiar dulce, mergea. Am luat o gură de cafea. Era bună, nu că era făcută de mine. De fapt nici nu era. Pâinea se umezise în frigider, dar se putea mânca. Avea şi seminţe. Nu ştiu de care. Chiftelele aveau un gust pronunţat de mărar, oul nu avea gust deloc. Le-am mâncat. Nu-mi place mărarul. Am băut cafeaua, aproape toată. Am dus cutia, furculiţa cu punga cu resturi de pâine la bucătărie. Am apăsat butonul de oprire al cafetierei (era şi pentru pornire). Apoi am scos-o din priză. Am pus caserola şi furculiţa în chiuvetă. Am pus restul de pâine şi punga în care fusese în sacul de gunoi. În trecere, pe hol, am luat balanșii mei albi. Am văzut că băgasem apă într-unul din ei. Dreptul. Multă. C’est la vie, toujours parchive.

M-am întors în camera de zi-dormitor, am mai băut nişte suc de portocale. Era acru de-a binelea. M-am apucat să mă îmbrac. Înainte de asta am dat drumul la TV și m=am uitat în timp ce. Mai întâi am văzut un tip care mânca un miriapod de vreo treizeci de centimetri fript-încovrigat pe un foc straşnic. Lăsasem tv-ul pe canalul cu pricina și la ora aia asta se dădea. Am trecut pe ştirile de foarte de dimineaţă, care de fapt erau în reluarea de aseară. Undeva fusese un incendiu masiv, muriseră câteva persoane. Mda… bine. Alte știri, internaționale. Un domn cu căciulă croșetată și accent de Oxford făcea socoteala dejecțiilor de câine risipite aiurea intr-un an (wasted, pe oxfordește). Bănuiam ca omul făcea parte din bine-cunoscuții cercetători britanici care fac și desfac. Bravo lor, ce să zic. Cică era vorba de șapte sute dă mii de tone! Iată soluția pentru energia viitorului! Energie din rahat de câine: ieftin, ecologic, la îdemână, sute de mii de tone... Eu mâncasem deja, bravo mie! Am dat pe canalul de muzică rock. Pletoşi de acum două decenii declarau că sunt supraîncarcaţi şi asta îi înfurie. Din nou. Welcome to the club for all of us! Nu se shimba nimic. Bine.

M-am întors în baie. Sângele se uscase bine de tot, dar cred că mâncasem un pic din el, după cum se întinsese pe colţul gurii. Bine. L-am mai lăsat un pic aşa cum era. M-am spălat pe dinţi. Pasta de dinţi rouge-tomette era super-sărată. Am frecat conştiincios două minute, pe schema 25-25-15-15 şi 10-10-10-10. numărat în gând, pornit de la o sută. M-am clătit cu apă de gură. Tot sărată. Bine. Sângele deja se cojea pe margini. M-am curățat cu atenţie, cu apă rece. Era destul de bine, nu se mai vedea nimic. Am dat cu puţin alcool în locul cu pricina. A început să curgă din nou. Nu foarte tare. Am cotrobăit după o alifie, ceva. N-am găsit. Am tamponat cu un şerveţel muiat în apă de gură. S-a oprit. Apoi a început să curgă iar. Bine. Am plecat din baie.

Mi-am luat lenjerie. Aveam de ales între bleumarin, albastru aviator, albastru închis şi albastru-gri. I-am luat pe ăia albaştri. Ciorapii erau pe balcon. De ieri. Îi purtasem un pic seara. Mergeau încă. I-am luat. Aşa nu am mai avut de ales. Mi-am tras jeans-ii și cămaşa cu pătrățele. Bineînțeles că nu ştiţi care dintre ele, majoritatea cămăşilor mele sunt cu pătrăţele. Era aia scumpă, primită cadou aşa, pe nepregătite, cea pe care eu n-aş fi cumpărat-o niciodată pentru că era realmente idiot de scumpă. Avea o etichetă cusută discret pe fenta cu nasturi. Se vedea numai dacă m-aş fi scărpinat pe burtă. Nu mă scarpin niciodată pe burtă. Îmi venea bine. Îmi plăcea cum arată. Mă simţeam bine cu ea, aşa că e posibil ca preţul să nu fi fost idiot de tot. Bine. Mi-am tras balanşii pe picioare. Mi-am dat cu parfum. Mda, nu sună prea bine, dar mi-am dat, nu vreau să vă mint. Am pus în rucsac bananele. Apoi agenda, charger-ul și laptopul care rămăseseră pe fotoliu. Apoi mi-am luat jacheta navy-blue şi am înșfăcat rucsacul de laptop blue pur și simplu, dar cam purtat. Rucsacul l-am pus invers, cu breteaua stângă pe umărul drept. Încercaţi şi voi, nu mai alunecă. Era bine. Am stins luminile, am oprit televizorul. Mi-am luat telefoanele, casca, portofelul, banii mărunţi, cartela de acces, memory-stick-ul pe care îl țin în buzunar, moneda norocoasă și cutia mică, plată şi roşie care îmi stă mereu pe-aproape, nu vă spun de ce. Am băut restul de cafea, am lăsat cana pe măsuţă. M-am indreptat spre ușă. Mi-am dat seama că bananele trebuiau puse deasupra. Erau foarte coapte, urmau să fie strivite sub charger și ce mai era pe acolo. Sau poate că nu, să fim optimiști, chiar dacă optimist e uneori congruent cu lipsa de informație. La ieşire nu m-am mai uitat în oglinda de pe hol, cine știe ce mai vedeam. Am scos cheile, am deschis ușa, am băgat cheile pe partea cealaltă, am încuiat de două ori. Sucul de portocale rămăsese pe masă, desfăcut. Ei, nu era prea bun.  Așa mi-am adus aminte și de sucul curs pe jos în bucătărie. Trebuia șters. Am coborât treptele celor trei rampe, am ieşit din clădire, am parcurs gangul boltit.

Afară. Umbre se fugăreau ca apucatele prin văzduh. Se topeau către înalt umbrele, țipau umbrele cu guri cusute. Pe jos străzile se înșirau una din alta. Am apucat s-o vad din spate pe Moneypenny țăcănind din tocuri. Era ora ei. Purta, naturally, ochelarii negri, dar despre asta am să vă povestesc altă dată. Pe o bancă dormea un om al străzii cu o sacoșă mare pusă căpătâi. Mai încolo o doamnă fără vârstă cu haină de blană așeza castroane de-a lungul trotuarului și chema pe nume o javră crotaliată și supraponderală: „Nero... Nero... Haide, hai... Ți-am adus bun, haide, Nero!” Numitul Nero statea fix in mijlocul străzii și fără a acorda cea mai mică atenție chemărilor se uita, profund interesat, spre dreapta. Partea dreaptă era în partea opusă doamnei cu blană. Proțăpită la colț era madam care face pe administratorul cladirii. Femeia aceea cu trăsături în linii drepte și par de oțel strâns într-o coadă de cal. Cea care nu mă place pentru că eu n-o plac pe fiica ei posesoare de cățel. M-a urmărit lung cu privirea și a răspuns bănuitor când am salutat-o. Ciorile se roteau sus de tot în stoluri şi croncăneau cu mare agitaţie. Din când în când câte un pâlc se desprindea din rotirile acelea şi se îndepărta spre sud.

Mi-am pipăit cu degetul mare colțul gurii, se simțea o coaja de sânge uscat. Cerul se lumina albastru pe-o margine. Începea o nouă zi. Mai era ceva până-n vară. Bine.