Aș fi vrut sa iau informația de
care aveam nevoie, ca apoi să merg liniștit să mă sinucid.
Așteptam deja de prea multă
vreme. În plus, seria repetată de negru-orange-alb-argintiu, spațiul cubic cu
sfere luminoase în roșu-galben-portocaliu, aleator împrăștiate, panourile lucioase,
fosforescente, curbe, ronde, pline cu tablete, smartphone-uri, notebook-uri,
modem-uri, routere, smartwatch-uri și brățări inteligente, medii de stocare, adaptoare și
cabluri, protecții și zdrăngănele îmi stăteau în gât. Toate la un loc erau tot
ce putea fi mai contrastant cu iarna cenușie și uscată de afară și îmi poluau
retina.
Mai mult, se lucra la un singur
post din cele câteva existente, două dintre ele instalate într-un fel de
consolă ca o comandă de navă de luptă peste care dădeai cu ochii de îndată ce
intrai, celalalte risipite cu speranța iluzorie că se va crea astfel un spațiu
prietenos. Tipul din spatele comenzii trecea prin clipe grele cu un cuplu atât
de obişnuit, încât îmi este imposibil să vă dau cel mai mic detaliu în legătură
cu aspectul fizic sau relativ la vestimentația lor. Doar expresia fețelor o pot
recupera cumva: a ei stânjenită încercând să se lămurească, a lui semi-detașată,
cu o superioritate tâmpă. Discuția se prelungea și femeia se chinuia să explice
ce și cum. Era vorba de o subscriber-identity-module ajustată manual pentru
trecere de la 2.FF la 4.FF (știți, sunt sigur, cum e cu treaba asta). Acum
cartela era stricată iremediabil și finalmente se reușise cu succes avarierea slot-ului
din telefon, la urmă crăpase și sistemul de operare al telefonului. Cheltuială,
date pierdute, nenorocire mare. Era clar ca bărbatul era meșterul cel priceput
care făcuse tâmpenia, dar acum afișa o poză de tipul: „Eu i-am spus, dar ea...” Femeia încă se mai străduia să-și
păstreze cumpătul, dar cursul parea inevitabil: „Ați deteriorat telefonul prin intervenție mecanică voluntară, ați
făcut nefuncțională cartela în același mod – sunteți buni de plată, chiar dacă
aveți garanție” Îmi părea rău pentru ea. Impresia mea era că încerca să
obțină ceva, orice, un paliativ, astfel încât să limiteze pe cât posibil tensiunea
și reproșurile de după. Depindea dacă barbatul va rămâne vesel-supărat, caz în
care vor fi doar comentarii acide sau va fi supărat-supărat și atunci cei din
jur vor deveni paratrăznete. Se negocia în continuare, omul de la tejghea voia
să fie amabil, dar era prea dimineață. Sinuciderea mea devenea astfel tot mai
probabilă. M-am îndepărtat câțiva pași și am rămas cu spatele către ei și cu
fața către strada care continua sa fie aproape goală.
Apoi luminile roșii-portocalii au
filat în deschiderea ușii de sticlă prinsă în cadrul ei eloxat și înăuntru a
intrat o femeie. Părea în vârstă, i se vedea doar fața rotundă, cu obraji
plini. Purta o căciulă gros-croșetată trasă peste o basma lăsată jos pe frunte și
legată la spate strâns de parcă era o cască de înot. Avea o haină lungă și
groasă, croită bărbătește, de sub care îi ieșeau pantalonii largi și prea
lungi. Încalțările-i erau uriașe pentru o cineva atât de puțin înalt. N-am vrut
să mă gandesc care era dimensiunea acelor încălțări foarte late și cu talpa extrem
de joasă. Și nici n-am vrut să mă gândesc care era motivul pentru care îi
trebuiau ghete așa de mari. A trecut pe langă mine, a zis un „'mnă ziua” moale, cu „a”-ul final aproape
dispărut, și-a plimbat într-un mod curios capul de la stânga la dreapta
inspectând incinta, apoi s-a dus către cei de care am povestit mai devreme și a
încercat să zică ceva. Dar omul de acolo a lansat în ritm rapid un „Aveți rabdare să termin aici” și ea a
rămas nehotărâtă pe loc.
Din spate, de undeva de dincolo
de panotajele, expozeurile și rafturile cele minunate, a mai apărut cineva
de-al locului. O femeie care ar fi putut fi luată de adolescentă, daca nu i-ai
fi văzut ochii care păstrau, în planul doi, un fel de gravitate, dacă nu ai fi
observat o cută aproape invizibilă la colțul gurii și n-ai fi fi băgat de seamă
mâinile care, deși mici, fine și calme, transmiteau că persoana din fața ta e
un om cu responsabilități și care nu-și cruță puterile. În rest toate îi erau
de foarte-tânără-femeie: păr tăiat scurt, ten creol și luminos, tors suplu
prins în cămașă albă-pensată-descheiată la doi nasturi, coapse mignone în jeanși
negru-ajustați-brodați discret pe șold cu siluete de păsări, cizme moi pe
jumătate descheiate și răsfrânte, zâmbet limpede, neforțat. S-a instalat pe
scaunul acela înalt de la al doilea post de luptă și a decretat cu capul un pic
inclinat și surâzând: „Haideți și aici”.
Dar bineînțeles că pe
adolescenta-adultă n-o văzusem numai eu, ci și femeia cu picioare uriașe care a
facut trei pași, mi-a „tăiat fața” și i s-a adresat înfundat. Zâmbind puțin stânjenit
femeia în cămașa albă m-a întrebat din ochi și eu i-am răspuns la fel „Nu e nicio problemă”, iar ea s-a
aplecat către clienta ei „Ia să vedem, cu
ce vă ajut?” Voia să plătească un
abonament de telefonie, da' mai voia ceva (și se vedea că acesta era obiectivul
principal), că: „Doamnă, eu ce fac? Că am
luat o tabletă de doi ani... și am dat o gramadă și am plătit abonamentu' dă
pomană... că așa e cu nepoții, vrea să le iei și să le dai, da' la muncă nu
pune mâna...” Se putea, trebuia
verificată perioada de valabilitate a contractului și gata, era simplu. Batrâna
a răsuflat și obrajii-i s-au colorat a bucurie. Și ușurată, în timp ce camașă-albă
verifica ceva prin comanda de navigație, mi-a zis direct mie: „Măcar dacă s-ar fi folosit dă ea, da' așa
ce folos, că nimic...” „Câți are nepotul, doamnă?”„Păi, acu' e pe
nouă...” „Și i-ați luat o tabletă așa scumpă la nici șapte ani? Ce făcea cu ea,
la școală, ceva?”„Nu, domnu', ca nu era la școală. Și or'cum a doua zi, după ce
i-am luat-o, i-a cazut jos, lângă roata căruții ș-a trecut peste ea și gata,
s-a stricat.” Căruță, car' va să zică... Și când să mai zic ceva, jeans-brodat-pe-șolduri
a pus o hârtie în fața femeii și a zis: „Completați
aici ca să putem închide abonamentul” Și în fața panicii abia ascunse a
bătrânei: „Așezați-vă la masa aceea,
completați ce puteți și vă ajut eu. Termin cu domnul și vin. Luați pixul ăsta”.
La mine a durat fix trei minute și-aș mai fi stat. Da. Oamenii
sunt ciudați. Deci și eu. Am ieșit în iarna cernută din cerul cenușiu și prin
geamurile mari și fumurii am vazut o siluetă albă și suplă aplecată deasupra alteia
întunecate și ghemuite. Amândouă șterse, lipite, palid-risipite printre lumini
globulare roșii, galbene, portocalii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu