M-am lăsat pe pământ
Cerul mi-era deasupra
Întins liniştit,
Puţin trist.
Iarba se înfiora toată
În verde înserat.
Mi-am lăsat braţele în cădere
Braţele mele, mereu încordate.
Am lipit palmele
Cu degetele întinse
Degetele mele,
Mereu neliniştite.
M-am scufundat aşa
Şi pământul s-a curbat
Cu marginile înălţate către cer
Şi m-a primit
În tăcere,
Respirând adânc.
Devenisem uriaş
Puteam lua tot pământul
În mâini
Şi cerul pe umeri
Simţeam uşor atunci
Ce greu scriu acum
Un apus de vară,
Un câmp întins potolit,
Un strop de suflet.
De atât e nevoie
Să poţi trăi
Toate acestea.
,,Devenisem uriaș”-Definitorie raportare a omului la el însuși, hiperbolă a contopirii ființei cu cerul și pământul.Visul nemărginirii, senzația libertății absolute, a puterii uriașe venită din dorința depășirii pragului omenesc.Pământul și cerul în mâini prometeice, iată cum se poate aduna în cuvinte nevoia de a trăi în armonie cu tine insuți și cu natura!În fond, viața e respirație!
RăspundețiȘtergereFrumos spus
RăspundețiȘtergere