De ce și-a lăsat Petre P. barbă

Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz.

*

Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul de neştiinţă pe care o poţi corija întrebând pe cineva ce și cum. Era dimineață. Deasupra lui Petre P. strălucea un soare de toamnă târzie. Jumătate bonom, jumătate cu dinţi. Petre P. se sprijinea de gardul de fier al casei în fața căreia se oprise. Gardul masiv doarmea sub vopseaua de ulei aşezată greu și fără părtinire pe cadre, pe plasa dublă întinsă pe cadrele acelea, pe panourile porţilor, pe stâlpi şi traverse, pe ornamente în formă de frunze şi flori de crin, pe clanţele şi ele meşterite în frunze alungite, pe zăvoarele cu belciuge forjate. Era solidificată gros peste încheieturi şi nituri vopseaua aceea. Rămasese lucioasă şi plăcută la atingere, totuși crăpase şi se cojise în zonele expuse. Exiba straturi de verde. Succesiv. Absint. Smarald. Crom. 

Acum Petre P. se întreba: „Ce să fac?” Casa de dincolo de gard se odihnea tăcută şi oarbă sub iedera care sfida sfârşitul anotimpului. Pereţi în ocru şi gri răsăreau de sub vițele căţărate pe colţuri, asize de tencuială, ancadramente şi frontoane.  Burlane de zinc de culoarea pietrei se scurgeau până în pământul grădinii şi sticla ferestrelor avea ceva tulbure şi dens. Dincolo de ferestrele acelea lucea imprecis obscuritatea. Chiar şi mica grădină, fatal atinsă de toamnă, parea apăsată de un fel de ceaţă zămislită la picioarele zidurilor umede ale casei şi din tufele întunecate ale grădinii. Ceața aceea umedă se târa stravezie prin toate grădinile caselelor din jur. Și ele răvăşite de toamnă și pline de tufe de trandafiri suferinzi. Trandafirii aceia ieşiţi printre îngrădituri. Răsăriţi peste împrejmuiri. Arşi de brume. Albi. Galbeni. Sângerii.

Acum Petre P. suferea. Pur şi simplu. Fără termene de comparaţie. Unii ar numi asta chin, dar lui nu-i trecuse asta prin cap. Doar simțea. Cu totul. Petre P. se uita în lungul străzii care cobora vertiginos. Garduri şi porţi se prelungeau unele în altele. Dincolo de unele din ele se zăreau cline înierbate sprijinind ca nişte contraforturi case mai mult vechi, mai mult grele. Oameni cu socoteală săpaseră intrări şi terase de aşezare în clinele acelea. Calcane și cornișe se succedau în coborâre. Acoperişurile caselor, în pante rupte, cu pinioane teşite, cu lucarne şi unghiuri identice se înşirau iute în josul coastei. Ca o cascadă erau acoperişurile acelea. O cascadă frântă. Geometrică. Vitrificată. Colorată. Roşu. Brun. Cărămiziu.

Acum Petre P. se uita înspre sine. Ştia că adevărul e unul singur. I-o spusese și ea, de altfel. Petre P. mai ştia nu va vorbi cu nimeni despre asta vreodată. Petre. P. a zgâlţâit prosteşte poarta de pe care încă nu-şi descleştase pumnul. Poarta s-a zbătut vag, dar nu a scos niciun sunet. „Când o fi fost deschisă ultima oară? Demult, oricum...”  Dincolo de poartă, o alee crăpată se termina în trei trepte de beton. De o parte şi de alta vase mari. De beton şi ele. Pline cu pământ. Câteva buruieni crescute acolo. Către un colț al grădinii crescuse și se urcase mult peste casă un brad ascuţit şi străvechi. Se înfigea în cerul foarte limpede. Crengi în verde-albastrui-prăfos se lăsau în piramidă. Trunchiul, golaş până sus de tot, deşi rectiliniu, solid şi compact, avea ceva fragil de hârtie veche plină de pete. De ceară. Cenuşie. Neagră. Albă.

*

Petre P. și-a trecut mâna peste faţă şi şi-a simțit-o asprită de barba de patru zile. Petre P. gândea: „Adică de ce să îmi facă mie asta?” Şi îşi mai spunea: „Fă vrei. Când vrei. Și eu am destule de făcut”. Petre P. îşi mai zicea: „C'est la vie”. Valul de amărăciune aproape că îi ajungea în gât și ochi. „N-are rost”. Așa era. N-avea rost. „O să fac eu ceva...”. Era nevoie. „Îmi las barbă.”  Pumnul îi era în umbră, sprijinit pe poarta înțepenită, la nivelul pieptului. Ochi-i primeau lumina venită de la soare. Soarele jumătate bonom. Soarele jumătate cu dinţi. Lumina era rece şi clară. Petre P. a zâmbit încruntat și s-a smuls de lângă gardul uitat de vreme. Petre P. a repetat: „Îmi las barbă”. Apoi a luat-o apăsat în susul drumului. Cerul se arcuia înalt deasupra. Foarte limpede. Transparent. Albastru. Albastru. Albastru.

*

Cam pe atunci şi de aceea şi-a lăsat Petre P. barbă.

[R.C. 2017]