POVESTI DE NECALUREA

Am visat un cal. Cu ochi cuminți. Șarg. Frumos cum nu se află. Coada și coama În bronz. Lungi și învolburate Peste gât, crupă, Încordate, Roaibe-aurii. Îl călăream în vis. Ca-ntr-un vis. Pe plaiuri lungi, Verzi, ude, În creștere așezate Către stânci Surii. Către cer limpede De piatră Albăstruie. Mă întreceam Cu niște umbre. Și le-am trecut. Le-am întrecut. Și am ajuns. Sus. Printre stânci Albastre. Sub cerul de piatra Sură. Și calul cel frumos Știa C-am trecut umbrele, Amândoi. Si se bucura. O dată cu mine. Era calul De care, adesea, Îmi povestea Bunicul.

Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz. * Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul d...

Bicicleta stătea cuminte, rezemată de gardul cândva alb, acum spălat de ploaie. Colora galbenă şi stingheră locul, sub picurii lungi şi căzuţi deopotrivă din norii albăstrui şi din crengile încărcate de apă şi frunze verzi. Era lăsată pe o parte, foarte aproape de poarta deschisă, rezemată în grabă de gardul scund și întins fără compromisuri pe lângă pâlcul de arbuşti si copaci negri de greutatea clorofilei. O alee cu pietre cenuşii se lungea către casa de dincolo de straturile de flori şi de bolţile de caprifoi. Bineînţeles, toate acestea le-am putut vedea mai târziu. În acel sfârşit de zi de sfârşit de mai - un sfârşit de zi ploios cu cerurile lăsate ostenit peste vârfuri de deal - mă strecuram pe drumul anonim şi cam hărtănit din care se desprindeau şi se pierdeau printre păduri alte drumuri mai anonime şi mai hărtănite. Dacă ai fi apucat pe drumurile acelea, în scurtă sau în mai lungă vreme ai fi ajuns prin locuri cu toponime voievodale. Iar dacă ai fi ascultat şi ai fi citit c...

Vorbele treceau alene printre oameni, printre ceşti şi pahare. În jurul mesei eram vreo cinci inşi, grup eterogen care îşi pierdea timpul în aşteptarea unor nemaipomenite lucrări ce se executau la service-ul auto nu prea arătos, dar teribil de voios unde ne căut a m alinarea, care cu o servo-direcţie, care cu un electromotor, care cu alte lucrări la care reprezentanțele sau service-urile de firmă ar fi luat pielea de pe noi. Barul era înghesuit strâns între service şi un fel de depozit de ambalaje şi paleţi în faţa căruia, călare pe o ladă tip „P”, un bărbat în vârstă meşterea ceva. Cei câ ți va metri pătraţi din fața barului se înclin au lent către asfaltul străzii, aşa că cele două mese rotunde se înclinau şi ele în deplin acord cu cimentul sclivisit al terasei. Beam cafele în ceşti solide de faianţă, apa la sticle de jumate’ (d’aia bună) şi unul din cei de la masă îşi com an dase o bere („ D ă-o dracu’, un pahar, acolo, nu contează!”). Se vorbise de maşini, de probleme de specia...