Vis de zori

Am visat un cal.

Cu ochi cuminți.

Șarg.

Frumos cum nu se află.

Coada și coama

În bronz.

Lungi și învolburate

Peste gât, crupă,

Încordate,

Roaibe-aurii.

Îl călăream în vis.

Ca-ntr-un vis.

Pe plaiuri lungi,

Verzi, ude,

În creștere așezate

Către stânci

Surii.

Către cer limpede

De piatră

Albăstruie.

Mă întreceam

Cu niște umbre.

Și le-am trecut.

Le-am întrecut.

Și am ajuns.

Sus.

Printre stânci

Albastre.
Sub cerul de piatra

Sură.

Și calul cel frumos

Știa

C-am trecut umbrele,

Amândoi.

Si se bucura.

O dată cu mine.

Era calul

De care, adesea,

Îmi povestea

Bunicul.

De ce și-a lăsat Petre P. barbă

Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci, Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai, mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă. Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era curajos. Și avea haz.

*

Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era genul de neştiinţă pe care o poţi corija întrebând pe cineva ce și cum. Era dimineață. Deasupra lui Petre P. strălucea un soare de toamnă târzie. Jumătate bonom, jumătate cu dinţi. Petre P. se sprijinea de gardul de fier al casei în fața căreia se oprise. Gardul masiv doarmea sub vopseaua de ulei aşezată greu și fără părtinire pe cadre, pe plasa dublă întinsă pe cadrele acelea, pe panourile porţilor, pe stâlpi şi traverse, pe ornamente în formă de frunze şi flori de crin, pe clanţele şi ele meşterite în frunze alungite, pe zăvoarele cu belciuge forjate. Era solidificată gros peste încheieturi şi nituri vopseaua aceea. Rămasese lucioasă şi plăcută la atingere, totuși crăpase şi se cojise în zonele expuse. Exiba straturi de verde. Succesiv. Absint. Smarald. Crom. 

Acum Petre P. se întreba: „Ce să fac?” Casa de dincolo de gard se odihnea tăcută şi oarbă sub iedera care sfida sfârşitul anotimpului. Pereţi în ocru şi gri răsăreau de sub vițele căţărate pe colţuri, asize de tencuială, ancadramente şi frontoane.  Burlane de zinc de culoarea pietrei se scurgeau până în pământul grădinii şi sticla ferestrelor avea ceva tulbure şi dens. Dincolo de ferestrele acelea lucea imprecis obscuritatea. Chiar şi mica grădină, fatal atinsă de toamnă, parea apăsată de un fel de ceaţă zămislită la picioarele zidurilor umede ale casei şi din tufele întunecate ale grădinii. Ceața aceea umedă se târa stravezie prin toate grădinile caselelor din jur. Și ele răvăşite de toamnă și pline de tufe de trandafiri suferinzi. Trandafirii aceia ieşiţi printre îngrădituri. Răsăriţi peste împrejmuiri. Arşi de brume. Albi. Galbeni. Sângerii.

Acum Petre P. suferea. Pur şi simplu. Fără termene de comparaţie. Unii ar numi asta chin, dar lui nu-i trecuse asta prin cap. Doar simțea. Cu totul. Petre P. se uita în lungul străzii care cobora vertiginos. Garduri şi porţi se prelungeau unele în altele. Dincolo de unele din ele se zăreau cline înierbate sprijinind ca nişte contraforturi case mai mult vechi, mai mult grele. Oameni cu socoteală săpaseră intrări şi terase de aşezare în clinele acelea. Calcane și cornișe se succedau în coborâre. Acoperişurile caselor, în pante rupte, cu pinioane teşite, cu lucarne şi unghiuri identice se înşirau iute în josul coastei. Ca o cascadă erau acoperişurile acelea. O cascadă frântă. Geometrică. Vitrificată. Colorată. Roşu. Brun. Cărămiziu.

Acum Petre P. se uita înspre sine. Ştia că adevărul e unul singur. I-o spusese și ea, de altfel. Petre P. mai ştia nu va vorbi cu nimeni despre asta vreodată. Petre. P. a zgâlţâit prosteşte poarta de pe care încă nu-şi descleştase pumnul. Poarta s-a zbătut vag, dar nu a scos niciun sunet. „Când o fi fost deschisă ultima oară? Demult, oricum...”  Dincolo de poartă, o alee crăpată se termina în trei trepte de beton. De o parte şi de alta vase mari. De beton şi ele. Pline cu pământ. Câteva buruieni crescute acolo. Către un colț al grădinii crescuse și se urcase mult peste casă un brad ascuţit şi străvechi. Se înfigea în cerul foarte limpede. Crengi în verde-albastrui-prăfos se lăsau în piramidă. Trunchiul, golaş până sus de tot, deşi rectiliniu, solid şi compact, avea ceva fragil de hârtie veche plină de pete. De ceară. Cenuşie. Neagră. Albă.

*

Petre P. și-a trecut mâna peste faţă şi şi-a simțit-o asprită de barba de patru zile. Petre P. gândea: „Adică de ce să îmi facă mie asta?” Şi îşi mai spunea: „Fă vrei. Când vrei. Și eu am destule de făcut”. Petre P. îşi mai zicea: „C'est la vie”. Valul de amărăciune aproape că îi ajungea în gât și ochi. „N-are rost”. Așa era. N-avea rost. „O să fac eu ceva...”. Era nevoie. „Îmi las barbă.”  Pumnul îi era în umbră, sprijinit pe poarta înțepenită, la nivelul pieptului. Ochi-i primeau lumina venită de la soare. Soarele jumătate bonom. Soarele jumătate cu dinţi. Lumina era rece şi clară. Petre P. a zâmbit încruntat și s-a smuls de lângă gardul uitat de vreme. Petre P. a repetat: „Îmi las barbă”. Apoi a luat-o apăsat în susul drumului. Cerul se arcuia înalt deasupra. Foarte limpede. Transparent. Albastru. Albastru. Albastru.

*

Cam pe atunci şi de aceea şi-a lăsat Petre P. barbă.

[R.C. 2017]

Bicicletă în ploaie

Bicicleta stătea cuminte, rezemată de gardul cândva alb, acum spălat de ploaie. Colora galbenă şi stingheră locul, sub picurii lungi şi căzuţi deopotrivă din norii albăstrui şi din crengile încărcate de apă şi frunze verzi. Era lăsată pe o parte, foarte aproape de poarta deschisă, rezemată în grabă de gardul scund și întins fără compromisuri pe lângă pâlcul de arbuşti si copaci negri de greutatea clorofilei. O alee cu pietre cenuşii se lungea către casa de dincolo de straturile de flori şi de bolţile de caprifoi. Bineînţeles, toate acestea le-am putut vedea mai târziu.

În acel sfârşit de zi de sfârşit de mai - un sfârşit de zi ploios cu cerurile lăsate ostenit peste vârfuri de deal - mă strecuram pe drumul anonim şi cam hărtănit din care se desprindeau şi se pierdeau printre păduri alte drumuri mai anonime şi mai hărtănite. Dacă ai fi apucat pe drumurile acelea, în scurtă sau în mai lungă vreme ai fi ajuns prin locuri cu toponime voievodale. Iar dacă ai fi ascultat şi ai fi citit ceva poveşti, ai fi ştiut că prin locurile acelea oameni vechi şi aprigi luptaseră, poposiseră sau căutaseră adăpost pruncilor, averilor şi câteodată lor înşile. Pe acest drum treceam deci, cu albastra mea fâşiind prin perdele moi de ploaie, asprite de viteză, sfâşiind lumina cernita şi omorând în răstimpuri liniştea ropotită când agregatele tracţiunii integrale urlau potolit în urcări scurte. Ei, şi pe marginea acestui drum zărisem bicicleta luminând locul cu vopseaua ei galben-orange. Până s-au legat toate cele în capul meu, trecusem bine de ea şi am frânat fară socoteală, ridicând stropi cenuşii pe asfaltul crăpat în toate felurile. Am dat înapoi şi m-am strecurat pe fâşia de iarbă de peste drum de locul acela. Şi atunci am văzut toate cum vi le-am spus mai înainte, adică ştiţi voi: poarta deschisă, gardul văruit, copacii verzi şi plini de apă, poteca cu pietre lătăreţe, flori crescute de nebune şi caprifoi gătit în bej şi alb peste căsuţa din fundul curţii.

*

Şi de vreţi să ştiţi de ce m-am oprit - vă spun. Căci nu e secret, măcar că e adevărat că n-am vorbit nicicând cu nimeni despre asta. Şi tot adevăr e că de mult nici macar nu m-am mai gândit la asta. Adică de atât de mult cât poate însemna mult anii de adolescență și de prima tinerețe.

Așa. Și de-acum știți că bicicleta galbenă e de undeva din trecutul meu. Da, fireşte, nu aceasta bicicletă galbenă, ci una care îi semăna, redusă la scară în milimetri şi în ani. Şi bicicleta cea galbenă, cea din copilăria mea, mi-a umplut aproape o vară, o vară lungă şi arsă ca toate verile copilăriei mele. Şi ea, bicicleta, venise o dată cu o fată de vârsta mea, cu părul castaniu tăiat drept pe umeri şi breton trasat cu rigla deasupra ochilor căprui deschis. Şi eu şi fata cu breton ne-am împrietenit. Nici repede, nici încet, ci aşa cum se împrietenesc copiii care îşi petrec vara la bunici. Bunicii aceia care voiau doar să vii la masă, să mai aduci câte o găleată de apă sau vreun braţ de lemne, să îti faci baie sâmbăta, să nu faci prostii prea mari şi să mergi la culcare nu foarte târziu în noapte. În rest te lăsau în pace cât era ziua de lungă. Şi eu petrecusem multe ceasuri din zile încărcate de soare şi din seri lungi şi molcome aşternute pe pământ alături de fata aceea şi de bicicleta ei cea frumoasă colorată atât de neobișnuit. O vedeam sprijinită de gardul gradiniței de flori a bunicii ei, o grădină care semăna foarte bine cu grădina propriei mele bunici și știam că fata era acasă și că o pot aștepta să iasă. Şi acum înțelegeți de ce v-am spus că vara aceea a fost cumva alături de fată şi de bicicleta ei. Iar de multe ori, bicicleta însăși ne aștepta îndelung pe margini de șant, cuminte cumpănita de vreun copacel sau întinsă de-a dreptul în ierburi unduite de vânt.

Dar nu mai ştiu prea bine ce vorbeam cu fata şi nici ce povesti băieţeşti îi spuneam, deși vorbeam și îi povesteam. Doar îmi amintesc bine cum aşteptam să apară pe lângă garduri, de cele mai multe ori mergând pe lângă bicicleta ei şi cum o luam amândoi pe drumeaguri uscate, tăiate sub poala pădurii, în argila coastelor de deal. Găseam căpşuni sălbatici cam trecuți în iarba plină de cimbru şi mure pitite prin vâlcele, printre rugi sângerii și ierburi cu frunza lungă și subțire. Doar ca să arăt că mă pricep, meşteream arcuri de alun şi căutam pene porumbace pentru săgeţi. Ea se lăsa convinsă să le încerce şi săgeţile zbârnâiau către ţinte iluzorii. Îmi amintesc bluzele ei cadrilate cu roz şi alb, guler rotund şi mâneci scurte şi bufante. Îmi amintesc părul ei castaniu, mereu curat, prelins drept şi egal pe umeri şi bretonul care spre sfârşitul vacanţei trebuia dat la o parte cu două degete pentru a lăsa ochii neumbriţi. Ochii aceia căprui deschis, aproape de culoarea mierii, limpezi şi transparenţi pe faţa prelungă ce trecea din copilărie în feminitate. Şi îmi mai amintesc, deşi atunci nu ştiam asta, ce bine era când stăteam umăr la umăr pe malul înalt şi râpos al dealului spintecat de unde vedeam până departe zăvoaiele ce însoţeau râul ce albea din loc în loc în drumul său spre sud.

Mâncam mere nu de tot coapte cu gust dulce, un pic acid, un pic amărui. Și cerul se rotea lent albastru sau plin de stele și noi o dată cu el. Apoi merele s-au făcut roşii-roșii şi frunzele s-au răsucit în felul acela al lor care arata limpede ce urmează. Serile se scurtaseră şi vacanţa se sfârşea aşa cum se sfârşesc vacanţele. Prea repede şi de neînţeles. Fata cu părul ei castaniu și bretonul de-a binelea căzut peste ochi a plecat. Nu ştiu ce mi-a spus înainte să plece şi nici ce i-am spus eu. Bicicleta a mai rămas câteva zile rezemată de zidul casei. Apoi a dispărut şi ea. Vara aceea avusese gust de măr bun de mâncat, dar nu de tot copt. Un pic dulce, un pic amărui. Şi aşa l-a avut şi după aceea, căci vara despre care v-am povestit a rămas multă vreme lipită de mine. Nici anul următor, nici cel de după şi nici cel de după acela de după n-a mai apărut bicicleta. Şi tot aşa, nici fata cu părul drept și ochi ca mierea n-a mai venit. Iar mai apoi am pierdut șirul și nu am mai știut și n-am mai văzut nimic.

*

Picuri se preling fractalic pe parbriz. Seara se lasă şopotind pe dealuri, păduri şi case. Din maşină, văd prin poarta deschisă bicicleta în ploaie cu apa scurgându-se în şuviţe neauzite, strecurate printre pietrele lucioase înfipte în pământ. Galbenă, tăcută, licărind stins prin umbrele copacilor.

Ştiu, e altă bicicletă şi plouă. Dar eu am să mai aştept puţin aici. Încă nu s-a făcut noapte.

Poveste adevărată

Vorbele treceau alene printre oameni, printre ceşti şi pahare. În jurul mesei eram vreo cinci inşi, grup eterogen care îşi pierdea timpul în aşteptarea unor nemaipomenite lucrări ce se executau la service-ul auto nu prea arătos, dar teribil de voios unde ne căutam alinarea, care cu o servo-direcţie, care cu un electromotor, care cu alte lucrări la care reprezentanțele sau service-urile de firmă ar fi luat pielea de pe noi. Barul era înghesuit strâns între service şi un fel de depozit de ambalaje şi paleţi în faţa căruia, călare pe o ladă tip „P”, un bărbat în vârstă meşterea ceva. Cei câțiva metri pătraţi din fața barului se înclinau lent către asfaltul străzii, aşa că cele două mese rotunde se înclinau şi ele în deplin acord cu cimentul sclivisit al terasei. Beam cafele în ceşti solide de faianţă, apa la sticle de jumate’ (d’aia bună) şi unul din cei de la masă îşi comandase o bere („Dă-o dracu’, un pahar, acolo, nu contează!”). Se vorbise de maşini, de probleme de specialitate, de soluţiile cele mai bune la probleme aparent fără rezolvare. Apoi am trecut la starea zilei –  „E nenorocire, cât să mai îndure poporu’ asta?!” Mai la urmă vorbele se cam pierduseră prin aer. Soarele de primăvară făcea ca bucata de stradă fără vârstă unde ne găseam să fie aproape plăcută, iar cafeaua să aibă gust aproape bun.

Unul a pomenit ceva de armată, serviciul lui militar, adică. Şi, ca în toate cazurile în care sunt bărbaţi la un loc, s-a pornit cu forţe neatinse discuţia pe această temă. Printr-o fericită coincidenţă, indiferent că făcuseră armata la infanterie, artilerie sau în vreun prăpădit de regiment mecanizat, toţi, fără excepţie, făcuseră parte din grupele de cercetare în adâncimea dispozitivului inamic. Din poveştile înşirate, reieşea că armata de acu’ douăj’-treij’-patruj’ de ani era o chestie nemaipomenită, o aventură plină de întâmplări simpatice şi mâncare bună. Iar angajatele de la bucătărie, frizerie, croitorie şi alte secţii din unităţile pe unde fuseseră povestitorii, erau nişte femei bine făcute, deşi câteodată trecute, şi tare dornice de împerechere cu militari în termen. Bineînteles, s-a citat cu bucurie nereţinută şi înţeleapta zicere: să te ferească Dumnezeu de securitatea statului şi de p... soldatului. Da, domnilor, aşa era armata în acele frumoase vremuri. Ce tari eram, ce bine ne mai descurcam! Omul care meşterea ceva călare pe lada „P” ridicase capul şi ne urmărea cu interes. Soarele strălucea, atmosfera se reanimase. În atelier reparaţia pompelor, electromotoarelor şi servo-urilor mergea de minune. Era tare frumos.

Nenea, de-acolo de unde era de-a-ncălarele pe ladă ne lansează direct: „De armată vorbiţi?” Ăla cu berea, n-are de lucru: „Da, normal.” Omul îşi lasă ce făcea el acolo şi trece la noi. Purta o salopetă curată din deschizătura căreia se vedea cămaşa călcată. Păr alb, rărit, dar pieptănat cu grijă. Obraz ras proaspăt şi mustaţa pe oală. Ăla care vorbise şi care probabil se simţea singur cu berea lui: „Bei ceva?” Salopetă îşi trage un scaun însoţindu-şi mişcarea de un „mulţumesc” solid şi completează: „Mie un rom, ştie fata. Nea Gică îmi zice, mă știe toată lumea, parcă și pe mata te-am mai vazut p-aici.”

Noi cam tăcuserăm şi în afară de „noroc-noroc” care precedase sorbitul din paharul de rom nu se mai auzea nimic. Numitul Gică nu părea să ia în seamă asta şi ne-o spuse fără tranziţie: „Păi ce,  asta e armată, ce vorbiţi aici? Staţi să vă spun eu.” A mai luat o gură de rom şi a zis: „Eu, domnilor, am făcut armata pe vremea războiului” Era bătrân, dar parcă nu chiar atât să fie de vremea războiului. Dar n-am apucat să întreb nimic. Omul vorbea fără să clipească şi îşi aşeza bine vorbele: „Vă zic doar una, care e mai aşa... mai deosebită. Într-o zi, eram la regiment, instrucţie, aveam pe unu’, un plutonier de la Ghimpaţi, dat în pizda-măsii. Când, ce să vezi? Adunarea! Venise un general. Un general olandez. Olandezu’ ne pune pe toţi în rând. Se uită la noi, ne măsoară, se uită... Tu, tu şi tu, nea Gică! Un pas în faţă! Ne-a luat de acolo, ne-a pus să ne spălăm, să ne bărbierim, să ne aranjăm, șpriț!  Ne-a luat cu el. Pe drum am aflat unde ne trimitea: în Africa de Nord, să îl omorâm pe Hitler care trecea pe acolo într-o inspecţie. Târ-mâr, ne-a pus în avion. Noapte, nu se vedea nimic, beznă ca dracu’. Ăştia de lângă mine: Nea Gică, am ajuns? Unde am ajuns, domn’e? Bă, cred că am ajuns în Africa că simt cald la picioare. Apoi, un ofiţer care era acolo, ne-a zis: Să fiți atenţi, că acu’ suntem pe teritoriul Majestății-Sale. Dacă împuşcaţi vreun leu, curtea marţială vă mănâncă! Domn’e, ne-a pus la marginea unui drum pe unde trebuia să treacă Hitler. Eram obosiţi, eu l-am văzut pe unu’ din ăştia de era cu mine, de p-aci de prin Bascov, de-al meu, că i-era somn şi i-am trimis să se culce că stau eu pe gardă. După vreun sfert de oră aud nişte paşi. Mă duc să văd ce e. Un pui de leu. Al dracu’ s-a apucat să mă zgârie, să mârâie... Stai, mă, cuminte, nimic. Miorlăia şi zgâria. N-am de ales şi îi trag una cu baioneta, ca să nu fac zgomot. Cum l-am lovit, a căzut mort pe loc.” „Păi, ai omorât leul?! Şi curtea marţială?” „A doua zi dimineaţă s-a semnat armistiţiu şi am scăpat. Aşa a scapat şi Hitler, că pe noi ne-a trimis acasă.” Pe mine mă muncea în continuare o curiozitate: „Nea Gică, da’ aşa, prin Africa, cum era, domnule? Omul sorbea acum ultima înghițitură din al doilea pahar de rom: „Domn’e, era o frumusețe! Și o ordine... nici nu pot să vă spun. Ordine perfectă: un rând de pruni, un rând de meri, un rând de pruni, un rând de meri...!” 


Pompele, electromotoarele şi servo-urile reveneau încet la maşini. Plecam unul câte unul. Am luat sub cauciucuri strada fără vârstă care sclipea în soare și am coborât încet către perdelele de plopi dincolo de care curgea un râu nevăzut. Lumina lichidă de primăvară cădea din cer şi strălucea peste dealurile desenate în verde pal pe orizont. Am zâmbit și nu m-am putut împiedica să nu-mi spun: „Ce bine ar fi, domnule, să fie şi dealurile acelea în perfectă ordine. Un rând de pruni, un rând de meri...”.