La Mc

Mă știți, o mai comit din când în când. Ieri am comis-o pe fond de foame și sictir pe când mă gândeam că tre’ să merg la f’un restaurant şi să aştept să îmi aducă ăia o talpă de gheată din Primul Război Mondial pe post de „mușchiulet-la-grătar-cu-garnitura-și-salată”. Drept aceea, pent’că eram arround am luat-o frumuşel la picior şi am urcat glorios treptele placate cu lemn striat de la Mc şi anume „mecdonalds”. Nene, înlăuntru lume multă... babe demne însoţitoare de țâncime pretențioasă, „baeți” gelați în pauză competițională, fete de liceu cu țâțe mari, fete de gimnaziu (dorindu-și să fi avut țâțe mari), şcoleri cu iPhone 4s băgate în huse colorate cretinoid, mămici tinere cu sugari în brațe, singure și ambetate (nu sugarii îs di ghină), femei mai așa, plate, cu expresii stupide, midăleigis cu bani potriviți în mână cerând un burgăr și ce s-o mai nimeri. M-a aşezat cuminte la coadă şi după un minut o fată frumuşică și ochelaristă mi-a zâmbit și părea că îmi zâmbeşte pe bune. Avea pantaloni negri strânşi pe şolduri şi cămaşă în carouri ajustată cuminte pe piept, ca o uniformă de şcoală. Mai avea și păr blond strâns într-o coadă. M-a întrebat ce doresc. Doream aia şi aia şi aialaltă. Ailalata să fie mare sau medie? „Mică”, zic. Da’ nu vreau aia şi aia cu încă ceva, că e ofertă? „Nu”, zic. Da pe a doua aia aş vrea eu să îmi puie nişte chestii? „Lăsaţi-o aşa”, mestec eu potolit. Da’ fo’ ceva la plic ca să asezonez aia-ele? „Nimic!” Mă simţeam ca o stâncă. Ochelarii m-au privit cu un soi de respect grav, a făcut nişte pase magice la maşinăria din faţă, apoi zâmbetul a revenit şi am auzit: „Blllblllblll virgulă nouăzeci!” Îi întind banii, ea îi ia şi îmi şi dă restul până la centimă. „Aşa mai zic şi eu”, gândesc cu admiraţie. Las monedele ca cadă într-o cutie de plastic transparent unde scria că vor merge la nu ştiu ce copii cu necazuri (vrăjeală!) şi aud din nou coada blondă cu ochelari: „Durează câteva minute, așezați-vă undeva şi vi le aducem noi”. Dau din cap ca bou’, zic „ok” şi mă duc aşa mai către ferestre, mă caţăr pe un scaun d’ăla înalt şi mă zgâiesc afară la bulivar’ unde trecea lume şi aşa şi aşa, adică şi-n sus şi-n jos. În patru minute punct au venit să îmi aducă aia, aia şi ailaltă. N-a venit coada blondă, iar cine a venit nu mă interesa deloc, aşa că nici nu vă spun cum era. Cu ce să încep, mă gândesc, cu aia sau cu aia? Nu conta de fapt, o iau pe aia şi muşc din ea. Scot paiul şi capacul de la ailaltă şi beau direct din paharul plin mai mult cu gheață decât cu ailaltă o gură zdravănă. În timp ce beau mă uit la cei din jur şi îi văd cu paiele în gură, sugând cu nădejde, de parcă ar lua parte la o clismă colectivă. În stânga mea, la mesele pătrate prinse de podea ca la sala de interogatoriu, stau câteva liceence. Vorbesc tare şi râd şi mai tare, cel puţin vreo trei dintre ele, dacă e să mă iau după voci. La un moment dat peste volumul obişnuit aud clar venind de la fetele cu pricina: „Ei, în p... mea, ce să fac, asta e!” şi o văd pe cea care slobozise cugetarea - faţa rotundă, ochii mari şi verzi, păr buclat căzut mare pe umeri, râzând cu o gură mare şi frumoasă. „De, fatalism optimist și cu vino-ncoa… ”, cuget eu și mai iau o gură de ailaltă. Dară, numa’ ce văd că fusese atras de zicerea atât de adâncă a crețulinei şi vecinul meu din dreapt. P’asta îl remarcasem mai înainte, era atipic pe scenă: costum închis, cămaşa albă, fo’ şaizeci de ani, da’ verde încă, părul argintiu, nu alb, argintiu ca oţelul, pieptănat ca o cască în jurul capului, mustaţa pe oală în stilul anilor ’80, oţelie şi ea, bărbierit la sânge, cu un pahar de cafea în faţă. La început îmi zisesem că e f’un nene aflat în aşteptarea unei întâlniri sau a eliberării vreunui document de pe undeva, măcinând şi el minutele şi ceva cafea până la vremea potrivită. Apoi l-am observat ce atent privea stradă, i-am văzut borseta micuţă sprijinită pe masă înaltă cu un telefon ieşit pe jumătate din ea şi mi-am zis că ori pândeşte pe cineva, ori tre’ să fie miliţian în prag de pensie, trimis de superiori la mişto să se holbeze prin ferestrele panoramice la dealer-ii de telefoane fără acte de proveniență, cu serviciul pe stradă. Acum se întorsese şi el pe un umăr spre tânăra care exibase atât de sonor organul. Apoi s-a uitat la mine cu privirea aia „Dom’ne, tineretu’ din ziua de azi...” Eu ridic din umeri şi luând exemplul fetei cu membrul la purtător transmit fatalist fără vorbe: „Asta e!”. Moş Mustaţa se întoarce la paharul lui de cafea, parcă ar lua o gură, da’ n-o ia şi se întoarce spre mine iar. „Hait, stai să vezi că are să-mi spună ceva” şi dau să fac o retragere strategică, dincolo de zidul de fete cu guri slobode. Da’ n-apuc, că mustaţa se mişcă inexorabil şi recepţionez zicerea: „Ce ne facem, dom’ne, chiar aşa?” Eu: „Se mai întâmplă...” El: „Dom’ne, eu vin aici să stau liniştit...” Eu, simţind vag că pierd subiectul: „Da...” „Da, dom’ne, eu stau aici, cine ce are cu mine”. Eu cam aiurit: „Foarte bine...” El se întoarce de-a binelea spre mine şi văd că că ceea ce credeam eu că e o cămaşă e de fapt un tricou polo alb incheiat până al ultimul nasture, strans pe gâtul roșcovan. Are şi inel de aur cu piatra pe degetul mic de la stânga, îl văd bine pe mâna-i aşezată pe genunchi. „Da, dom’ne, îmi zice ăştia, ce, bă, te duci să bei cafea la mecdonalț? Te dai mare? Da, mă! Mă duc, de ce să nu mă duc, fac ce vreau cu pensia mea!” Eu aprob scuturând frumos capul. El mai are ceva de spus şi o zice cu glas rotunjit şi cu vorbe rare: „Ce dacă e scumpă? Dau oricât pe o cafea, banii mei, pensia mea, ce eu stau cu ei de vorbă? Eu vin în centru, mă simt bine, îmi beau o cafea mecdonalţ, mă uit pe bulevard...” Eu mă holbez la el, el la mine şi până la urmă mă adun și zic cam gâtuit: „Păi da... foarte bine”. Căpitanul Cafea e satisfăcut oarecum, dar mă mai priveşte o clipă, parcă a îndoială şi se întoarce la paharul lui. Eu renunţ la desertul la care am gândeam („Dă-l dracu’ de desert, şi-aşa am burtă, are și e-uri!”) şi încep retragerea. El se uita cum îmi strâng şi trage ultima duşcă de cafea. Eu o iau pe cant, el mai zice „Nimeni n-are treaba cu mine!”. Sunt total de acord cu el şi plec după ce fac un gest vag. Înainte să ies pe o ușă laterală îl văd cum se uită în jur, parcă rătăcit. E înconjurat de puștime… se uită la ei… apoi se coboară de pe scaunul înalt îşi pune fularul pe care îl ţine cu barba până îşi îmbracă o haină groasă şi cenuşie pe care o închide încet şi atent la toţi nasturii. Apoi își adună borseta, o ia către ieşire și păşeşte dincolo de uşă. Afară. Acolo unde e iarnă.