Doua întâmplări de noiembrie

Ploaia izbea în parbrizul mașinii cu picături înghețate. Se lipeau, curgeau apoi ca un gel diluat, sclipeau în lumina farurilor, se amestecau cu noaptea și cu vântul care agita crengile pe care mai stăruiau frunze trecute brusc din vară indiană în toamnă rece ca o lamă de cuțit. Dieselul mârâia adormit de ora înaintată și eu mă socoteam cam pe unde să pun mașina peste noapte. Poate era mult spus. Seara era târzie și eu mă trezeam devreme de plecare, puteau fi doar câteva ore.

 

Într-un sir de mașini așezate cu spatele la trotuarul care trecea de-a lungul clădirilor cu parter comercial, înșirate în tâmplărie complicată și uși masive, am văzut un loc destul de larg cât să îmi încapă mașina fără probleme. Am pornit din locul în care stătusem minute lungi curios protejate de ploaie. Am accelerat, motorul s-a trezit, a urlat potolit și a dus cuminte cele aproape două tone de otel albăstrui către locul liber. Am făcut o buclă largă și am băgat cu spatele, roțile au lovit bordura, am trecut pe parking maneta cutiei de viteze. Asta era. N-am oprit motorul care revenise la torsul lui liniștit de animal mare. Ploaia lovea dementă parbrizul să-l spargă. Arborii se mișcau în vânt. Lumini înalte, albe și orange, se spânzurau mut pe stâlpi galvanizați. De acolo, spânzurate, imobile, se scurgeau pe asfalt o dată cu ploaia, se risipeau împreună cu picăturile care pocneau pe caroseriile lucind în apă. McAlpine se auzea încetișor, eu mă gândeam că aș rămâne acolo. Așa, în acea curioasa stare de oboseală amestecata cu gânduri.

 

Mi-am tras haina de pe scaunul de lângă mine, am îmbrăcat-o așa, așezat, și am coborât. Era frig. Vântul se simțea rece și ud.  Am trântit portiera și m-am dus în spatele mașinii să îmi iau lucrurile din portbagaj. Am deschis haionul care s-a ridicat deasupra mea protejându-mă de ploaia tot mai rece și atunci l-am văzut la câțiva metri de mine. Plăci de gresie așezate savant în romburi urcau în trepte și după primele șapte făceau o mică platformă și apoi urcau iar undeva în întuneric. Pe platformă gresia făcea același desen cu romburi regulate, iar pe peretele cenușiu perlat, o placă anunța în auriu și negru că acolo era un birou notarial și mai jos, pe aceeași placă,  numele unei femei strălucea cald în penumbră.

 

Mi-am amintit o femeie blonda, cu par bogat, lăsat până la umeri, îmbrăcată elegant, care cobora treptele acelea cu brațele pline de flori. Nu putea vedea pe unde merge din cauza buchetelor imense, de aceea pășea atentă, din lateral, pe fiecare treaptă. Cu capul întors spunea cuiva din interior sa nu uite să... Nu-mi mai aminteam ce spunea și nici fața nu reușeam să i-o recompun. Vedeam doar pletele blonde, cu șuvițe în nuanțe de bronz și auriu, căzute pe umeri, florile somptuoase și rochia verde care mișca o dată cu femeia, anticipând-o, de parca ar fi știut și se aranja așa încât să rămână la fel de frumoasa, la fel de elegantă, indiferent de poziția corpului. Era primăvară atunci și soarele de-abia se pregătea de asfințit.

 

Acum, pe marginea acelei platforme, stătea așezat un om, cu picioarele sprijinite două trepte mai jos. Era un bărbat înalt, genunchii îi stăteau ridicați până spre piept. Avea barba și parul albe, dar in ochii cenușii și limpezi se ghicea ca nu era foarte vârstnic. Șuvițe albe ieșeau dintr-o căciulă tricotata și gluga unui hanorac purtat sub sub haina groasă era trasă peste căciulă. Avea în dreapta un rucsac de culoare incertă, iar în stânga un bidon de plastic maron închis, în care cândva fusese bere. Bidonul părea vechi, probabil acum conținea alt lichid. Sau cine știe. O treaptă mai jos de locul unde era așezat, tot în stânga, era o carte deschisă. Cartea era zdrențuită și nu părea să mai aibă coperți. El privea în față liniștit, dar deși eram în linia privirii lui, nu se uita la mine.

 

Am lăsat din mână sacoșa de voiaj, m-am căutat prin buzunare și am scos o bancnotă. M-am îndreptat spre el, am dat bună seara și i-am întins banii.

 

M-a privit.

„Vă mulțumesc, dar, știți, eu nu stau aici pentru mașini...”

 

Am rămas cu mana întinsă. Bancnota lucea roz, stingheră.

„Nu va faceți griji, nu iau bani pentru parcare”, a mai zis.

 

„Nu de mașină e vorba, e frig, m-am gândit că vă puteți lua ceva cald de băut...”

A mulțumit și a luat banii cu atenție. Apoi și și-a adus mâinile înapoi pe genunchi, cu mânecile hainei groase, uzate, trase peste palme.

 

Am făcut câțiva pași spre mașină. În portbagajul rămas deschis geanta de voiaj și rucsacul de laptop pâlpâiau albastru. Am mai scos câțiva bani din buzunarul jeans-ilor, m-am întors și i-am întins.

 

„Luați-i și pe aceștia, va rog, poate vă luați ceva și dimineață”

 

Ochii cenușii m-au privit limpede.

„O cafea e patru lei... mulțumesc, mi-ajunge din ce mi-ați dat pentru două cafele, mai și rămâne...”

 

„Vă rog, poate va luați ceva de mâncare”

„Va mulțumesc, atunci...”

 

Am zis fără rost.

„E frig în noaptea asta”

Asta l-a înviorat și a zâmbit.

„Nu e așa de rău, doar că am încercat sa citesc și ținând cartea mi-au înghețat degetele, a trebuit s-o las jos.”

 

Zâmbea în continuare.

„Mă încălzesc un pic și o iau din nou. Aici e bine, nu intră a vântul și am lumină bună”

 

Mi-am luat rucsacul în spate, am smucit geanta de voiaj, am aruncat-o pe umăr și am pus-o din nou jos. Am deschis una din portierele din spate și am cotrobăit in buzunarul scaunului. Am scos mânușile tactile de trecking pe care le pusesem acolo și uitasem de ele. M-am uitat la ele și mi-am dat seama ca le purtasem o singură dată. Întăriturile negre din palme și degete se suprapuneau peste bleumarin și culegeau lumina.

 

Cu rucsacul în spate m-am întors la omul cu ochi cenușii. I-am întins mânușile.

 

„Sunt subțiri, dar călduroase.”

Le-a luat imediat și a surâs. Se uita la ele.

„Nu sunt chiar impermeabile, dar țin de cald și sper sa vă ajute”

 

Și le-a tras pe mâini.

„Mulțumesc, Dumnezeu să vă ajute!”

 

A luat cartea de jos și și-a pus-o pe genunchi, zâmbea.

„Și uite-așa problema mea se rezolvă”, a mai spus.

 

S-a uitat la mine, pe buze avea același zâmbet.

„Mulțumesc, Dumnezeu să vă ajute!”, a repetat.

Și-a aplecat capul și s-a apucat de citit. L-am lăsat acolo încă zâmbind.

 

Mi-am luat bagajul, am încuiat mașina și am luat-o prin ploaie, printre clădirile peste care timpul lăsase, nepăsător, semnele sale. Simțeam picături înghețate pe față și pe gat, le vedeam pocnind în asfalt, se împrăștiau ca un gel diluat, sclipeau în lumina farurilor.

 

Am privit spre cer, ploaia se amesteca cu noaptea și cu vântul care începuse să șuiere.

 

***

 

Am scos cheile din buzunarul jachetei cam decolorate, ultramarinul ramase întreg doar pe gulerul din catifea reiata. Restul jachetei, din material laminat, devenise albastru cobalt. Cheile au făcut zgomot, zuruitul lor inconfundabil. Am luat cardul oval între doua degete și l-am pus în dreptul cititorului. Sunetul lung de deblocare s-a auzit imediat. Am deschis ușa și am rămas afară pentru ca în hol, bine luminat, cu mozaic în șah, era o femeie în vârstă care părea că vrea să iasă din clădire. Era îmbrăcată bine, ca pentru frigul de afară își pusese și o căciuliță curioasă de astrahan. Am dat buna seara și am spus „vă rog, doamnă”, dar ea a nu părea că înțelege.

 

„Puteți ieși, doamnă...”, am zis din nou.

Ea a gesticulat cu mâinile

„Nu, nu! Intrați dumneavoastră!”

 

Eram nedumerit, dar i-am făcut pe plac. Înainte să apuc să pășesc peste prag mi-a spus:

„Vreau să vă întreb ceva”

 

Mă pregăteam să îi spun ca-s pasager în clădire, ca nu cunosc pe nimeni și așa mai departe, dar ea a zis:

„Puteți să vă uitați la telefonul meu, nu merge.”

Nu-i a bună, am reflectat, și am zis cu glas tare:

„Ce are, cu ce vă pot ajuta?”

„Nu sună”, a zis.

 

Am luat telefonul, cheile mă incomodau așa că le-am dat drumul la loc in buzunar și ele s-au dus adânc, acum zuruind înfundat.

 

Aparatul era nou, din cele oferite de provideri la prețuri mai mici, fără mare dichis, dar în fond un telefon ca oricare altul. Am deblocat ecranul și m-am uitat la pictogramele afișate. Ea vorbea.

„Mă sună băiatul și nu îl aud, iar s-a întâmplat.”

Am privit-o.

„Și nu îl aud când mă sună”, a repetat, apăsând pe cuvinte.

 

Era o femeie mărunțică, cu o fata care îi arăta vârsta, dar cu tenul curat. Folosise puțin ruj, un roz liniștit care o prindea. Nu se crease acel contrast greu de privit între o culoare puternica și obraji ridați. Mă privea cu ochi rotunzi și căciulița aceea ridicola îi coborâse până la sprâncene. Și-a strâns haina groasă mai bine pe ea și abia atunci am văzut că poartă pantaloni vișinii de trening. În picioare avea botoși de casă în carouri, pe jumătate desfăcuți.

 

„Nu se aude deloc telefonul, doamnă?”, am întrebat.

A inclinat capul spre mine.

„Se mai aude...”, a spus cu îndoială.

Și imediat.

„Dar la el nu știu de ce nu se aude...”

 

M-am uitat la telefon și am intrat în lista de apeluri.

„Când v-a sunat băiatul dumneavoastră, doamna, când ați vorbit cu el?”

 

A inclinat din nou capul și urmărea cu atenție ce îi spun. Mi-am dat seama că avea un mic defect de auz.

„Acum am vorbit cu el”

 

Am repetat, mai tare și mai lent.

„Dar când v-a sunat? Azi?”

„Da, mi-a spus ca sunat și el, azi, acum. Și eu nu l-am auzit”

 

Se frământa toată, își musca buzele date cu roz și se trăgea de mânecile acelei haine groase.

„Vă uitați? Poate îl faceți dumneavoastră să sune...”

 

Mă uitam in lista de apeluri. Primul era un apel de ieșire „Vlăduț”, fusese apelat de pe acel telefon, nu sunase el.

„Vlad e băiatul dumneavoastră?”

 

A zâmbit.

„Da, băiatul meu... lucrează mult, mult... și când sună nu îl aud.”

 

În listă erau câteva apeluri de la numere necunoscute, trei apeluri de la „Sora”, unul „Anastasia”, doua „Administrație Mihaela” și încă vreo câteva asociate cu nume complete și indiferente. Mai erau doua apeluri de la „Vlăduț”, dar erau vechi de două și de trei zile. Niciunul de azi.

 

„Ce numar aveti pe acest telefon, doamnă?”

 

S-a uitat la mine.

„Știți ce număr de telefon aveți?”

Înțelesese.

„Nu... cred ca e pe acolo pe undeva”

 

N-am mai căutat, am format propriul meu număr de telefon de pe telefonul ei. Am închis și am reapelat de pe al meu. Telefonul suna, o melodie din cele inventate pentru așa ceva. Suna tare.

 

Am închis și i-am dat telefonul.

„Telefonul sună, să știți.”

„Dar eu nu îl aud... mă suna băiatul și nu îl aud...”

 

Îmi părea rău pentru ea.

„Îmi pare rău, nu știu ce să vă spun, a mers, ați văzut. Poate pur și simplu nu l-ați auzit atunci, sigur îl veți auzi când vă sună din nou.”

 

Eu făcusem un pas pe scara tocită, ea rămăsese în micul hol.

„E numărul dumneavoastră aici?”, a întrebat.

„Da, ultimul apel, e acolo”, i-am răspuns și urcând m-am gândit dacă nu făcusem o greșeală.  

 

A făcut doi pași spre ușa liftului, eu eram la jumătatea scării. Mă privea cu ochi mari. Și-a adus aminte de ceva și și-a ridicat căciulița de pe frunte.

 

„Dumneavoastră ați  gătit niște carne de oaie zilele astea?”

Era un fel de curiozitate încălzită în întrebarea ei.

 

„Nu gătesc”, am zis cu voce tare.

Și în gând: „Abia dacă fac o cafea...”

 

„Mirosea atât de frumos...”, a zis și a adăugat surâzând: „Mi-a făcut o poftă....”

Stătea în fata liftului cu mâna pe ușa întredeschisă și se uita la mine. Speram că se gândește la acea minunată mâncare din carne de oaie.

 

„Dar dumneavoastră unde stați?”, a mai întrebat.

Din mers am zis vag și grăbit.

„La etajul unu.”

Și m-am simțit ca un laș.

 

M-am oprit pe scară. Ea era nemișcată.

„Auziți, puteți să mai sunați, dacă aveți vreodată nevoie de ceva, aveți acolo numărul”

 

„Când aveți nevoie de ceva, de orice, sunați...”, am repetat în chip de explicație și scuză.

„O să-l aud”, am zis în gând.

 

„Bine”, a zis ea cu o voce mică dintr-o dată.

„Mulțumesc, bună seara”, a adăugat cu aceeași voce.

 

S-a uitat din nou la telefon de parcă aștepta să se întâmple ceva acolo. A intrat în lift, a închis ușile interioare, apoi liftul a trecut pe lângă mine, l-am simțit dincolo de perete.

 

Am rămas singur și am auzit vântul mișcând copacii din curtea interioară.

 

M-am întors, am urcat cele doua rampe ale scării pana la etajul unu. Catifeaua reiată, cea care își păstrase albastrul ultramarin, se simțea caldă pe ceafă. Am tras de guler și am căutat cheile din buzunarul mare din dreapta. Le-am scos și le-am simțit greutatea in palmă.

 

Am ales una dintre ele, am băgat-o in butucul yalei și când am răsucit-o celelalte chei s-au scuturat cu zuruitul cu lor inconfundabil.

Toamnă cu miros de vanilie

Ferestrele erau deschise larg către parcul din ce in ce mai cufundat în toamnă, iar lumina zilei, care se adâncea în amurg, se strecura tăcută și palidă printre crengile copacilor. Unii arbori își păstrau încă un verde verde încăpățânat, dar deja bordat cu ruginiu. Mulți alții se înecaseră în galben și orange. Frunze aurii și roșiatice cădeau fără grabă, ca niște promisiuni de trecere, agățate de vântul slab care le purta în balans lent către pământ.

 

Se ghiceau, în depărtare, câțiva trecători care traversau aleile, și câteodată, zgomotul pașilor lor trecea prin spațiul deschis al ferestrei, se agăța în faldurile draperiilor de culoarea focului și se zbătea moale acolo, înainte să curgă spre podelele masive și să se piardă în tăcerea camerei.

 

În aer plutea un miros vag de castani care își leapădă fructele, de tufănele și de umezeală desprinsă din peluzele bizar înviorate de toamnă. Un glas îndepărtat de copil, subțire, abia perceptibil, răzbătea ca o nălucire printre ramuri pe jumătate golașe și frunze anemiate în blond și purpuriu.

 

Camera, mobilată sumar, avea un aer vag de eleganță împrumutat de la canapeaua de piele de culoarea coniacului, cu marginile uzate de timp și de la cele doua scaune asemănătoare canapelei așezate aproape simetric în fața ferestrei largi prin care aerul cu parfum abia simțit intra neauzit.

 

Ea stătea lângă unul din scaune, sprijinita de spătarul arcuit, cu lemnul său întunecat pe care pielea fusese bătută în cuie cu floarea bombată. De acolo, privea parcă pierdută peisajul de afară. Un tablou mic, vechi, copia unui Renoir, o vedere a coastei normande, atârna nepotrivit pe perete, contre-jour. Pe măsuță, două pahare pe jumătate pline cu vin negru stăteau neatinse. Sticla de vin, opacă în aburul de lumină slabă, fusese lăsată stingheră pe podea.

 

El stătea pe marginea canapelei, își sprijinea un cot de brațul cu pielea roasă, albită., cu spatele drept, umerii trași înapoi, într-o poziție puțin rigidă. O privea calm, cu o expresie nedefinită, care putea însemna orice. Era un bărbat ale cărui trăsături nu te lăsau sa îi ghicești ușor vârsta, dar părul grizonat te ducea cu gândul la mai mult decât o simplă și primă tinerețe. Lăsa impresia de forță, cu toate că părea obosit. Purta o cămașă foarte simplă, albastră, cu mânecile suflecate cam neglijent. Din când în când, își plimba degetele lent, insonor, pe pagina  îndoită a unei cărți destul de vechi care stătea deschisă în mâna stângă. Ceasul masiv, pe care îl purta pe mâna în care ținea cartea, ticăia mărunt, grăbit, ca singur martor al trecerii timpului în acea cameră tăcută.

 

Ea avea părul prins într-un coc lejer, câteva șuvițe rebele, șaten-blonde, scăpaseră și cădeau lung pe lângă urechi. Purta o rochie dintr-un material subțire, cu aspect ușor satinat, lipit de corp. Fâșii inegale de brun, mahon, olive, gri și indigo stins curgeau de pe umerii ei, se acopereau parțial, se rupeau, se despărțeau și se suprapuneau di nou în curgerea lor pe spate, pe piept, pe solduri, pe pulpe. Își lăsase pantofii cu toc mic pe undeva pe drumul de la canapea la scaunul de care se sprijinea. Unul se răsturnase și curelușele lui înguste se amestecaseră între ele, ca niște fire de iarbă peste care trecuse o apă iute. Femeia se sprijinea cu amândouă mâinile de scaun, dar din când în când își netezea cu dreapta rochia. Avea gesturi rapide, de parcă ar fi vrut să domolească fâșiile colorate care se tot întretăiau.

 

Ți-a luat ceva sa vii...

 

Nu era o întrebare, el nu o privea direct, degetele lui mângâiau cartea, vocea îi era calmă.

 

Ea nu răspunse imediat, rămasă în contemplația aerului de afară. După câteva secunde, care măriseră spațiul dintre ei, se întoarse. Își lipi soldul de spătarul masiv al scaunului, își prinse brațul drept mai sus de cot cu stângă și mâneca largă a rochiei căzu, lăsând perfect vizibil antebrațul rond pe care sus, la o palmă de încheietură stătea o brățară grea, cu agate verzi și brune. Își ridică bărbia și privirea ei limpede trecu peste el, către colțul camerei. În ochii căprui, mari, desenați fără greș, era o liniște studiată. Doar pleoapele li se mișcau ușor, ca și cum încerca să își adune gândurile.

 

Nici nu am știut până acum că vin aici, spuse ea în cele din urmă, cu o voce joasă.

Eram prin apropiere... mi-am zis ca pot urca...

 

Era distanță și un fel sfidare abia ascunsă în ce spunea, cum o spunea. Vorbele ieșeau chinuite, rupte, din cauza efortului de a se controla.

 

Am încercat să-mi imaginez altfel discuția asta.

 

El se încruntă puțin, dar nu spuse nimic. Se aplecă ușor în față, își privi mâinile, apoi  se îndreptă și privi direct spre ea. Dar tot nu spuse nimic.

 

Tăcerea deveni mai grea, se întinse și se lasă vâscoasă pe pereți, se adună la colțuri, umplându-le. El continua să tacă.

 

Fata se mișcă brusc de parcă luase o hotărâre. Își culese pantofii cu o mână și făcu câțiva pași. Se opri la fel de brusc, în fața ușii.

 

El privi la geanta ei uitată pe scaun

 

A uitat-o...

 

Dar ea, cu spatele încă, întrebă cu voce nefiresc de voalată:

 

Mai ai vafele din acelea?

 

Întrebarea avea o simplitate dezarmantă și risipi o clipă atmosfera comprimată de mersul ei grăbit către ușă.

 

Mai am... rosti el

 

Cred că e singurul lucru dulce de pe aici...  mai adăugă el și un zâmbet scurt îl lumină o clipă.

 

Ea se uită lung la el ca și cum se întreba dacă vorbește serios. În cele din urmă, dădu din cap ușor. Fără să spună un cuvânt, se apropie de canapea, puse cu grija pe jos pantofii ținuți de curele și se așeză lângă ei, direct pe podeaua rece, cu genunchii lipiti, asezati într-o parte, sprijinită pe jumătate de marginea rotundă, decolorată, a canapelei. El puse cartea, tot deschisă pe masă, și cu palma stângă cuprinse umărul aproape gol de pe care rochia alunecase. Pielea îi era transpirată și rece. Fata îl privea oblic, cu ochi îngustați și atenți. Câteva fire de par îi treceau peste obraz, peste colțul gurii, dar nu părea să își dea seama. El i le dădu el la o parte, cu toata palma, trecută grijuliu peste fața cu pomeți înalți, cu degetele abia atingându-i-i buzele pline și arse.

 

Mulțumesc, șopti ea.

 

Și el își trase mâna din vraja care se înălțase o clipă între ei și care acum se risipea în aburi verzui.  

 

Aduc acum... anunță el, imprecis.

 

Câteva zgomote înfundate, alte zgomote de hârtie sfâșiată și el reveni.

 

Înghețata... spuse el, inutil.

 

Pusese cele doua vafe pe o farfurie pătrată, foarte plată, de ardezie gri-ruginie. Scoase din ambalaj, vafele cafenii erau pline cu înghețată turnată savant în spirale de culoarea fildeșului vechi. Cu farfuria încă în mână, trase paharele cu vin mai departe, făcu loc pe măsuță și împinse ușurel înghețatele către ea. Ea luă una, privind-o câteva secunde, ca și cum nu știa din ce parte să muște. Se simțea slab mirosul de vanilie.

 

De oriunde aș mușca, am s-o stric... aș putea să o las neatinsă... sclipeau ochii ei.

 

În cele din urmă, mușcă încet dintr-o margine, se rezemă mai bine de canapea și își îndreptă din nou privirea spre parc. Peste pervazul ferestrei putea vedea doar coroanele copacilor mai înalți, dar poate că nici nu privea cu adevărat frunzișurile care se înecau domol în cețurile acelei seri. Mușca câte puțin și își ridica din când în când ochii către bărbatul care rămăsese în picioare. Era un fel de interogație în ochii ei și el îi răspunse liniștit, în felul lui, așezându-se din nou pe marginea canapelei,.

 

Era foarte aproape de ea, nu se atingeau, dar distanța fizică foarte mică dintre ei încălzea atmosfera. Timpul trecea lent, ea nu mai mânca și înghețata se topea încet. Câteva picături lipicioase se prelinseseră pe degetele cu care ținea vafa. Ea luă cu două degete un șervețel din cutia de pe masă și se șterse îndelung, mecanic.

 

Nu trebuia să vin azi, poate alta data era mai bine.... poate ar fi fost mai simplu... altfel.

 

O spusese brusc, fără tranziție, în timp ce încă își ștergea degetele de picăturile de înghețată. Tonul nu era acuzator, dar se ghicea acolo ceva.

 

Poate și în alt loc...

 

Asta era. Locul nu era bun, când ea îl sunase, el o chemase acolo. Atunci însă nu venise.

 

Știi melodia aceea pe care am ascultat-o împreună mai demult... Push... nu ti-am spus... mi-a plăcut... Parca era o scrisoare frumoasă de rămas bun.

 

Fata își lăsă înghețata pe masă, nu pe farfuria unde cealaltă înghețată se topea și ea încet, nebăgată în seamă, ci direct pe tăblia mesei de culoarea mierii. Și din nou nu se mai uită la el.

 

El o privi în tăcere, așteptând o continuare care nu venea. Își ținea mâinile pe genunchi și  degetele i se mișcau ușor, ridicându-se câțiva milimetri, când unul când altul, ca și cum măsura timpul pana când va spune ceva. Dar nu se auzi niciun cuvânt de la el. O privea numai, așteptând. Un gest, un cuvânt, ceva care sa limpezească atmosfera ce se uscase și foșnea între ei ca un câmp de trestii uscate bătute de vântul unei anotimp târziu, rece, nedorit.  

 

Apoi ea se ridică, ramase în picioare cu brațele strânse la piept sub sâni și fâșiile colorate de acolo se învălmășiră toate. Privi îndelung parcul în  care verdele abia se mai ghicea căzut în el însuși, amestecat cu rugina toamnei și cu umbrele de cenușă ale serii aceleia.  

 

Apoi se întoarse și îl privi direct. Și tot spațiul dintre ei era saturat de întrebarea din ochii ei mari. Zâmbi vag..

 

Nu pot să rămân aici până termin asta...  spuse ea.

 

Arată cu degetul înghețata care se topea tot mai mult. Vafa se deformase, un fir strălucitor curgea din ea și făcea pe lemnul mesei un mic lac, rotund ca o monedă.

 

Se aplecă și își puse pantofii cu o mână, sprijinită cu cealaltă de brațul canapelei. Apoi își încheie curelele cu grijă. Se îndreptă de spate respirând agitat, făcu doi pași, își luă geanta de pe scaun. Apoi trecu prin ușa deschisă a camerei și el o văzu ajustându-și în grabă o șuviță deranjată, când trecu prin dreptul oglinzii din hol.

 

El, în picioare, o urmărea tăcut, nemișcat. O văzu cum se îndreaptă spre ușa solidă de la intrare, ușa cu un inel ținut între dinți de un cap de leu pe partea dinafară. Cu baierele genții petrecute peste umărul dezgolit apasă clanța grea cu ambele mâini și ușa se deschise cu zgomot înfundat, inelul din gura leului de bronz clincheti slab.

 

Ținea ușa pe jumătate deschisă, cu o mână încă încleștată pe clanță, cealaltă sprijinită pe tocul ușii și el vedea degetele ei albe precis conturate peste tăbliile de stejar, aproape negre. 

 

Ea îi mai aruncă o privire. Nu lungă, nu scurtă. Doar un semn de despărțire.

 

Vorbim...

 

Doar o șoaptă.

 

Și fără să mai spună nimic păși peste prag. Ușa se închise cu același sunet înfundat, limba broaștei pocni sec intrând în rosturile sale, clanța reveni la poziția ei ușor inclinată, scuturându-și imobil frunzele lungi de metal.

 

Își lasă privirea pe ușa închisă. Nu se mai întâmpla nimic.

 

Privi în treacăt paharele cu vin, se aplecă, ridică și puse pe masa sticla din care turnase și din care nu băuse nimeni.

 

Își desfăcu mânecile și le suflecă din nou, cu grijă, pornind de la manșetă, un număr egal de răsuciri pentru fiecare mânecă, până când au devenit strânse, blocate pe antebraț. Arătau mai bine.  

Apoi închise cu grijă cartea la pagina al cărei colț rămăsese îndoit, o luă cu sine și se duse la fereastră. Așeză atent cartea pe pervazul rece, o alinie perfect cu marginea de dinăuntru a plăcii de travertin șlefuit și își puse mâinile deasupra cărții cu degetele împreunate.

De afară venea miros amărui de toamnă, strecurat tăcut și palid printre crengile copacilor. Se amesteca cu mirosul dulce și cald de vanilie care stăruia în încăpere.

 

 

Radu Comșa

Belgrad / Octombrie 2024

 

Gând de toamnă

 

Venit-a toamna

Și cu ea o dată,

O vară indiană, tristă-n care

Trăi-vei poate

Palida și-uscata,

Târzia remușcare.

 

Și-apoi?

Te vei gândi?

Cădea-vei pradă dorului?

Mai trist,

Și mai zadarnic,

Decât a fost al lui?