fragmente de povești
dramatice cu un singur sens
Personajele:
Femeia
1, Femeia 2, Femeia 3, Femeia 4, Femeia 5, Femeia 6, Femeia 7, Femeia 8, Femeia
9, Femeia 10
și
Bărbatul 1,
Bărbatul 2, Bărbatul 3, Bărbatul 4, Bărbatul 5,
Bărbatul 6, Bărbatul 7, Bărbatul 8, Bărbatul 8,
Bărbatul 10.
Decor:
Interiorul
unei încăperi ce pare a fi o cameră de zi. Pereții sunt albi. În stânga o ușă. Ușa
este albă. Când ușa se va deschide, dincolo de ea, se va zări o lumină slabă,
rece și difuză. În mijloc două fotolii așezate convergent, destul de apropiate.
În fata lor o măsuță de cafea, destul de mare. Fotoliile și măsuța stau pe un
covor gros, dar simplu (poate chiar o bucată de mochetă) care atenuează pașii
celor care intră în scenă. Fotoliile sunt gri, masa de cafea este albă, covorul
este gri închis. Pe măsuță se vede un bloc-notes în format mare, deschis și
îndoit, iar deasupra lui stă, perfect
vizibil, un stilou cu capacul pus. Pa parcursul întregii piese bloc-notesul va
rămâne deschis la aceeași pagină, stiloul va continua să rămână închis și
nemișcat. În spatele fotoliului cel mai îndepărtat de ușă este o fereastră
destul de mare. Lemnul ferestrei este alb, prin geamurile ferestrei se vede de aproape
un copac în plină vigoare, dar nu uriaș. Pe măsura desfășurării piesei, copacul
va trece prin etapele de frunziș verde închis, frunziș galben sau ruginiu, fără
frunziș, înmugurit și frunziș verde-pal.
Indicații cu privire la personaje:
Femeia
1 este brunetă, Femeia 2 este
blond-pai-natural, Femeia 3 este brunetă, Femeia 4 este brună-mignonă,
Femeia 5 este roșcată-castaniu-buclată,
Femeia 6 este șatenă, Femeia 7 este șaten-deschis, Femeia
8 este brună, Femeia 9 este blondă-oxigenat, Femeia 10 este roșcată.
Toate
femeile (Femeia 1, Femeia 2, Femeia 3, Femeia 4, Femeia 5, Femeia 6, Femeia 7,
Femeia 8, Femeia 9, Femeia 10) sunt bine-frumoase-interesante, fără ostentație.
Toate
femeile (Femeia 1, Femeia 2, Femeia 3, Femeia 4, Femeia 5, Femeia 6, Femeia 7,
Femeia 8, Femeia 9, Femeia 10) sunt tinere sau relativ tinere, dar oricum
mature.
Fiecare
dintre aceste femei (Femeia 1, Femeia 2, Femeia 3, Femeia 4, Femeia 5, Femeia
6, Femeia 7, Femeia 8, Femeia 9, Femeia 10) are vârsta și temperamentul ușor
vizibile din felul cum se mișcă și în acord cu apariția lor exterioară. De
exemplu, o femeie șaten-deschis va fi (mereu) ceva mai tânără decât o femeie
blond-oxigenat sau o femeie brunetă va fi (aproape cert) mai sanguinică decât o
femeie blond-pai-natural sau o femeie roșcat-castaniu-buclată va fi ( foarte
probabil) mai înaltă decât o femeie brună și mignonă, ați prins ideea?
Regizorul
(sau Cititorul) le poate îmbrăca cum dorește. Îmbrăcămintea lor poate fi pusă
în legătură cu ceea ce spun și cum spun. Sau nu.
Niciuna
dintre femei (Femeia 1, Femeia 2, Femeia 3, Femeia 4, Femeia 5, Femeia 6,
Femeia 7, Femeia 8, Femeia 9, Femeia 10) nu va bate la ușă, ci va intra pur și
simplu, mai liniștit sau mai puțin liniștit.
Bărbatul 1, nu are nimic caracteristic în afara figurii
oarecum prelungi și masive; culoarea tenului și a parului sunt nesemnificative;
nu știm dacă este înalt sau scund (va sta așezat pe fotoliu pe parcursul
întregii piese); poartă jeans și o cămașă în carouri cu mânecile pe jumătate
suflecate (ambele în culori șterse albastru-gri);
este încălțat cu ghete trappers, destul de uzate.
Vârsta
Bărbatului 1, oricât între 29 și 43
de ani.
Celelalte
personaje masculine (Bărbatul 2, Bărbatul 3, Bărbatul 4, Bărbatul 5, Bărbatul 6, Bărbatul 7, Bărbatul 8, Bărbatul 9, Bărbatul
10) seamănă cu Bărbatul 1 până
la identitate. Pentru simplificare și evitarea creșterii costurilor de
producție, personajele Bărbatul 2, Bărbatul 3, Bărbatul 4, Bărbatul 5, Bărbatul
6, Bărbatul 7, Bărbatul 8, Bărbatul 9, Bărbatul
10 nu vor mai apărea în scenă, rolurile lor fiind suplinite de Bărbatul 1 (rolurile în cauză fiind absolut
identice, de fapt).
Bărbatul 1
va rămâne deci în scenă pe toata durata piesei, de altfel el nu va face mai
nimic. Bărbatul 1 nu are indicații
de temperament, totuși mai mereu când va rămâne singur își va freca barba de
trei zile cu mâna dreaptă, sprijinindu-și bărbia în podul palmei și trecându-și
degetele, cu zgomot uscat-hârșâit, peste obrazul stâng.
Urmare
a lipsei de complexitate a rolului, Bărbatul 1 va fi / poate fi jucat de un figurant.
SCENA 1
Bărbatul 1, apoi Femeia 1
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Își freacă barba. Copacul este verde închis. Se aude slab Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră .
Intră
Femeia 1. Clanța ușii se mișcă, ușa se deschide încet. Femeia 1,
cu mâna încă pe clanță privește în cameră. Bărbatul 1 își ridică
privirea. Femeia 1 trece dincolo de prag și închide ușa cu grijă. Se
îndreaptă spre Bărbatul 1 și se așază pe fotoliul gol, cel aflat mai
aproape de ușă.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
1: Am venit. Nu mă așteptai... Nu mă așteptai. Am
venit. (tăcere) Am tot încercat să îți spun în zilele din urmă... dar
niciodată nu am putut să o fac. Am și plâns. Îmi vine să plâng și acum, dar
trebuie să știi, trebuie să spun. Am venit să îți spun că plec. Adică nu, nu
plec, nu dispar... Voi fi aici, dar nu mai pot fi împreună cu tine. Nu știu
unde vrei să mergi, nu înțeleg deloc ce vrei să faci. Te iubesc, te iubesc, dar
nu știu ce vrei să faci. Vorbești mereu de plecări spre departe, de aventuri
absurde... Eu nu pot face asta. Te-am ascultat și am încercat să gândesc ca
tine. Nu pot, nu văd un astfel de viitor pentru mine. Am încercat să te opresc și
am văzut ce înseamnă asta pentru tine, ce nefericit erai de fiecare dată când
te dezaprobam, oricât de delicat aș fi făcut-o. M-am gândit mult. (tace, se
frământă, ezită) E mai bine pentru tine așa. Nu-ți mai stau în cale și
pentru mine va fi mai sigur. Nu te împiedic și nici nu aștept de una singură
ceva ce oricum nu se va întâmpla... Să nu fii supărat pe mine. Poți face acum ceea
ce îți dorești, lucrurile acelea care nu mă includ pe mine, care nu m-au inclus
niciodată... Nu mai ai nicio greutate legată de picioare... parcă așa ai spus o
dată. Așa ai zis, așa ai zis... m-am supărat și am plâns atunci... Dar apoi am
înțeles că așa ești tu, că asta se întâmpla cu tine și mi-am dat seama că ceea
ce spuneai era ceva real pentru tine, ceva simplu, ceva normal... Știu că nu o
făceai intenționat… Dar mie mi-ai făcut rău, a durut atunci și am realizat că
nu vom rămâne împreună, a fost ceva atât de brusc și de dureros… Apoi pe zi ce
a trecut am văzut mai mult și mai clar ce voiai, cum voiai… Acum nu mai e nimic
de văzut, am văzut tot... Nu pot face parte din viața ta așa cum îți dorești tu,
legată de ceva ce nu îmi aparține și nici nu-mi va aparține. Să nu fii supărat,
mai bine plec acum, e mai ușor pentru toată lumea. Mai târziu ar fi mult mai
rău... Nu pot visa ca tine... Eu îmi doresc ceva concret, oricât de simplu, dar
concret... Nu pot visa ca tine... aceste vise solitare... frumoase, dar atât solitare
si uneori chiar... Lasă... Visează mai departe, visează-mă și pe mine din când
în când, dacă îți vei mai aminti... (se ridică și aplecându-se îl sărută pe
obraz pe Bărbatul 1) Te las
acum... Drum bun, călătorul... călător singuratic... Eu n-am să te uit. Nu mă
uita nici tu pe unde vei fi.
Femeia 1 iese
încet, fără zgomot.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se
aude, un pic mai intens, din nou.
SCENA 2
Bărbatul 1, apoi Femeia 2
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Copacul este galben. Se aude slab Concertul în Si minor pentru 4
viori și orchestră .
Intră
Femeia 2. Ușa de deschide larg și ea calcă lung peste prag. Bărbatul
1 întoarce capul spre ușă, În timp ce merge, Femeia 2, privește (peste
Bărbatul 1) la copacul cu
frunze galbene din fereastră. Când ajunge lângă fotoliu își pune mâinile pe
spătarul acestuia și privește la copac încă o vreme. Apoi se așază pe brațul
fotoliului în așa fel încât să fie mai aproape de Bărbatul 1.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
2: Ce faci...? Ei...?!? Nu m-ai mai căutat. Mă rog, ai
dat un telefon și gata... Atât? Nu merit și eu un pic mai mult efort? Ei... așa
ești tu... Dar să știi că atunci nu puteam vorbi... Și mai târziu mă tot sâcâiau
o mulțime de chestii. Ai mai adăugat și tu la ele... Apoi am uitat pur și
simplu. E adevărat că eu sunt cam nebună și mai mereu dusă, dar știi că trebuie
să tragi de mine un pic. Până la urmă, mă las... Ha, ha! Eu am așteptat să
apari, să știi! A trecut ceva timp de când... cam cât? Ultima oară am plecat așa
aiurea, dar nu puteam rămâne prea mult și în plus știi că eu am nevoie de
spațiu pentru mintea mea aiurită și nu pot sta agățată așa... ca de o cracă... Chiar
și după ceva foarte frumos. Căci a fost frumos atunci, nu? M-ai surprins, nu
credeam că poți fi așa de... Așa, la început pari altfel. Mai știi biletul
acela pe care mi l-ai scris? L-am păstrat, îl am și acum. Ca să vezi! Oricum, ce
mai contează... De fapt am venit să te anunț ceva... Voiam să îți spun că mă
mut, plec din oraș. Nu chiar acum și nici nu-ți spun unde, deocamdată. Vreau să
văd cum iese întâi, cum se leagă. Te anunț eu... când va fi… (merge până la fereastră, vorbește stând
cu spatele) Să nu crezi că nu mi-a păsat de ce-a fost... Dar eu sunt dusă
cu capul și mă apucă așa... (se întoarce spre Bărbatul 1) Și tu știai asta. (revine pe brațul fotoliului) Știai. M-am gândit ce pierd... Să nu-mi spui
că nu pierd nimic... Știu că pierd... chiar de-ar fi numai puțină tandrețe, tot
contează, poate n-am s-o mai găsesc așa curând. Nu știu câtă afecțiune dau...
Nici nu știu dacă o primesc cum trebuie. Sunt aiurită, ți-am spus și mereu e nevoie
să mă limpezesc. Le-amestec pe toate... De asta plec. Și-ăștia de la serviciu,
care mă înnebunesc pur și simplu, mi-au oferit o poziție nouă undeva, mai
departe. Cred că vor și să scape de mine de aici. Dar oricum mie îmi convine,
nu-i mai suport, așa ca am să accept. Altfel îmi dau demisia de tot. Scuze de
toate astea, deși știu că nu-ți place cu scuze. Dar să știi că îmi pare rău, am
vrut să ți-o spun face - to - face. Putea fi ceva, dar viața e cum e... N-a
fost, gata! (întinde mâna să îl atingă pe Bărbatul 1, se oprește la jumătatea gestului, se ridică brusc).
Iartă-mă și tu, dacă poți. Plec așa... Poate mai vorbim... mi-ar plăcea o cafea
mai încolo... Te pup! Pa!
Femeia 2 se
îndepărtează repede. La ușă șovăie la ultimul pas, trage de clanță, iese.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou, puțin mai tare.
SCENA 3
Bărbatul 1, apoi Femeia 3
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Copacul este ruginiu. Se aude slab Concertul în Si minor pentru 4
viori și orchestră.
Intră
Femeia 3, deschide ușa și intră în cameră. Îl privește pe Bărbatul 1, apoi închide ușa cu grijă.
Se apropie cu pași mici, dar deloc furișați.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
3: (încă în
picioare, lângă fotoliu) Hei, bună! Ce faci, iubitul meu? Ești bine?
Ce ai mai făcut de când nu ne-am văzut? Cum îți merge viața? Eu? Eu sunt bine,
m-am liniștit cu toate și încerc să nu mai duc grijă la nimic... În afară de
tine, doar ție îţi mai duc grija... Da, serios. Spune-mi, ești chiar așa de
ocupat? Nu mai ai deloc timp liber? Timp pentru mine? Cât de greu e să găsim
timp să fim împreună? Spune-mi, când ai să vrei să ai acest timp? Eu să mi-l potrivesc
după al tău, iubitule. Aș vrea să fim împreună cât mai mult, mă crezi? Știu că situația
e mai complicată, dar dacă tu ai vrea am găsi o soluție, nu? (își trece
amândouă mâinile prin păr și și-l așază pe spate cu mișcări sacadate, trage aer
în piept) Ne vedem rar și aproape întotdeauna pe fugă. E frumos și îmi
place, mă bucur. dar vreau mai mult, înțelegi? Eu vreau să fiu cu tine, să
petrecem timp, să facem dragoste fără grabă... Tu nu ai niciodată timp și peste
toate astea, când să zicem că e bine, mai apare și câte-un ghinion, ai văzut? (zâmbește)
De ce nu poți? De ce nu poți să fii cu mine? Niciodată nu ajungem să petrecem
destul timp împreună, vreau altceva! Cer prea mult? Iubitule? Facem ceva să fie
mai bine? Vrei? Că eu nu mai știu ce să cred. Nu ne sincronizăm deloc, trece
timpul... Iar de la tine... nu știu cât îți dorești, dacă îți mai dorești... Cât
trebuie să treacă până îți găsești tu loc și timp? (tăcere, Femeia 3 se
îndreaptă pe fotoliu) Auzi, mai are rost să încercăm? Îmi spui dacă mai are
rost? Dacă are sens să încerc de una singură așa, aiurea... Știi că așa mă
simt? (tăcere) Aiurea! Așa mă simt! (tăcere) Tu vrei așa, să mă
rog de tine? Sau ar fi mai bine să nu mai fie nimic? Încep să cred că asta îți dorești...
Greșesc? (tăcere) Auzi, hai că suntem
penibili! Ia hai să te las eu în pace, să nu te mai stresez cu propuneri de
astea indecente? (zâmbește crispat) Las-o baltă! Nu va mai fi nimic! E
mai bine așa? Este? E mai bine cum am zis?
(tăcere) Eu nu sunt așa... Poate ai crezut... (cu claritate) Eu știu ce simt și ce
vreau. Mi-e dor de tine mereu. Vreau să îți fie și ție. (se ridică, se
apleacă și-l sărută pe buze pe Bărbatul
1) Te las să te gândești (apasă
pe cuvinte) Și mai vorbim când o să ai timp de mine. Și de iubire, da? Nu
mai înainte de asta... n-ar avea niciun rost!
Femeia 3 se
îndepărtează cu pași lenți, lipiți de podea, plușați. Iese și închide ușă atentă.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou, distinct.
SCENA 4
Bărbatul 1, apoi Femeia 4
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Copacul mai are doar câteva frunze, unele umed-ruginii, altele
aproape negre. Se aude slab Concertul în Si minor pentru 4 viori și orchestră.
Femeia
4 deschide ușa puțin, îşi strecoară capul
prin crăpătură. Bărbatul 1 n-o vede.
Ea privește două secunde și apoi deschide ușa doar atât cât să se strecoare. Intră,
închide ușa cu amândouă mâinile pe clanță
și cu spatele spre cele două fotolii. Bărbatul
1 aude și își saltă capul. Femeia 4
se întoarce, șovăie, apoi o ia oblic spre fotolii. Se așază pe marginea
fotoliului, cu picioarele strânse, cu
pumnii lipiți unui de altul, puși pe genunchi.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
4: Saluut... Am venit... Nu rămân mult... Ești supărat?
Tu?... De ce să fii tu supărat? De ce? Tu ai mințit! Nu eu! Să fii supărat pe
tine, tu ai mințit! Poate că nu ai vrut să îmi faci rău, dar mi-ai făcut! Am
venit pentru că vreau doar să știu... Să înțeleg... (aproape rugător) Hai spune-mi, de ce m-ai mințit? De ce? Ooo... și
n-a fost o minciună trecătoare, m-ai mințit mult timp. Cum ai putut? De ce? Pe
mine? Ți-am dat tot și am lăsat tot... (își înăbușă un început de plâns) Sufăr
ca o proastă... (are lacrimi pe obraz) Îmi vine să mor, nu mai am liniște...
Din cauza ta... de când ai apărut... înainte eram așa de liniștită... cum am
putut să mă las așa prostită... Așa de ușor prostită... (plânge cu pumnul la
gură) Te-am iubit ca o proastă, ți-am dat tot... Aș fi mers cu tine oriunde,
te-aș fi urmat peste tot... chiar și în munții aceia de care vorbești mereu... Te-aș
fi urmat, aș fi stat cu tine, auzi? La marginea pământului aș fi mers! Să mă minți...
atâta timp... (îl privește lung, își șterge
lacrimile cu podul palmei) Iar acum? Acum nu poți spune nimic? Nimic - nimic!
Am venit la tine și am venit degeaba, nu-i așa? Nu ești în stare nici acum să
spui adevărul, să spui ceva, orice? (își îndreaptă umerii și își strânge
pumnii) Lasă că spun eu adevărul. Ai văzut foarte repede că te plac mult,
apoi eu m-am îndrăgostit ca o proastă și ai profitat... După aceea ți-a fost de
ajuns, iar restul n-a mai contat. M-ai mințit de la început și ai continuat să
mă minți doar ca să îți fie bine. E ceva adevărat în ce mi-ai spus? M-ai iubit?
M-ai iubit vreun pic? Spune-mi.... (tăcere) M-am gândit eu... Doare atât
de tare... Ooo, ce tare mă doare! Când mă gândesc ce vise aveam... (cu dosul
degetelor își șterge ochii și obrajii de lacrimi) O să trec eu și peste
asta. Și o să țin minte. Aș fi vrut să aud ceva, orice, de la tine... (se
ridică de pe fotoliu și face un pas lateral, apoi se apleacă un pic) Să mă lași,
auzi? Nu mai vreau să știi nimic de mine, să uiți totul, să nu mai vorbești cu
mine niciodată! Nu mai am nimic să îți spun! Ai înțelege ce simt numai dacă ai
suferi cum sufăr eu acum... Am crezut că ești altfel, am sperat că ești așa cum
visam eu... Și nu ești! Doar visam. Degeaba am sperat, degeaba vorbesc... Cum
ești de fapt, nu e nevoie s-o mai spun eu. Nu meritam asta... Nimeni nu merită
asta! (inspira lung, își lasă bărbia în
piept) N-a avut niciun rost, eu am pierdut, dar îți va veni și ție
rândul... Mă duc.
Femeia 4
merge spre ușă, prinde clanța cu amândouă mâinile, trage încet de ușă. Își mai
întoarce o dată capul, ar vrea să mai spună ceva, dar nu mai spune nimic. Iese și
închide ușa fără zgomot.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou.
SCENA 5
Bărbatul 1, apoi Femeia 5
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Copacul este golaș. Își freacă obrazul stâng cu degetele întinse.
Concertul în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude limpede, deși
îndepărtat.
Ușa
se deschide larg și Femeia 5 intră
în cameră cu pași mari, atenți și studiați. Se așază cu distincție pe fotoliu.
Îl privește lung, cercetător, dar neintruziv, deschis.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
5: (după tăcere)
Ce faci, dragul meu? Nu spui nimic? M-am gândit la tine cât am fost plecată.
M-am gândit mult la tine... și la mine... Nu știu cum s-o spun, adică știu,
vreau s-o spun direct și cu imensă părere de rău. A venit vremea să ne oprim. Știam
de la început, că avem drumuri diferite. Am știut, dar acum… nu pot merge în
felul acesta mai departe. Mai vreau să-ți mai spun ceva, de aceea sunt aici. (întinde
mâna și ia mâna dreaptă a Bărbatului 1
în mâna ei) Aș fi vrut să-ți spun ție, bărbatului atât de solitar, că
există, poate, cineva... cineva care
este la fel de puternic ca tine, deși poate tu nu poți crede așa ceva. Cineva care ți-ar fi
putut fi alături fără ca tu să fii mai puțin bărbat. Înțelegi? Cineva care ți-ar
fi fost alături necondiționat, care ar fi fost acolo doar atât cât i-ai fi
permis tu. Cineva care să-ți întindă mâna când ai fi avut nevoie, cineva tăcut dacă
tu nu ai fi vrut să vorbești, cineva cu care să vorbești, dacă ai fi dorit,
cineva care ar fi știut dacă ce ți-ai fi dorit cu adevărat, înțelegi? Aș fi fost
aceea care i-ar fi oprit la ușă pe toți ceilalți dacă ar trebuit. Poți crede ca
sunt atât de puternică? Sunt puternică și lupt când e nevoie, dar e ceva cu
care nu pot lupta. Nevoia aceasta a ta de a fi singur... Am vrut să îți spun
toate acestea și știu că dacă rolurile noastre s-ar fi inversat, tu, omule, ai
fi vrut să fii pentru mine tot așa cum aș vreau sa fiu pentru tine, cum vreau
eu să fiu acum. Știu și simt în adâncul ființei mele asta. (îi trage mâna,
se apleacă și și-o lipește de propriul obraz, continuă să vorbească de acolo,
aproape cu capul pe genunchi și cu mâna Bărbatului
1 ținută pe obrazul ei) Mă bucur de ceea ce a fost între noi și mă voi
bucura mereu de asta. Voi fi bucuroasă când cineva îți va fi aproape, chiar
dacă nu voi fi eu aceea, aș putea să îi fiu chiar recunoscătoare aceleia,
oricare ar fi ea. (își ridică privirea, îi lasă mâna încet) Drumurile
noastre, atât de despărțite, se întâlnesc parcă din întâmplare, se întâlnesc un
pic și apoi continuă, dar fiecare separat... Nu pot merge mai departe cu tine,
dragul meu. Nu pot fi partenera ta de plimbare pe aleile unui parc oarecare și
apoi, o dată ajunsă în stradă, în lumină, să îmi continui drumul de una singură.
Nu vreau să plâng de una singură în pernă... Sau dacă plâng, vreau să plâng de
bucurie, de emoție. Nu de durere, nu de tristețe... Nu asta ar trebui să fie ce
se întâmplă cu noi... Însă îți mulțumesc pentru acest extraordinar început...
Da! Îți mulțumesc! Și îți mulțumesc și pentru acest sfârșit... atât de
special... (se ridică încet, își
trece mâna cu degetele ușor desfăcute peste păr și și-o retrage lăsând-o să
alunece cu palma desfăcută prin spatele urechi și peste gât, înclinând ușor
capul pe spate – își îndreaptă capul și trage aer în piept) Ai grijă de
tine, dragule. Ciudat… deja mi-e dor de tine… te sărut.
Femeia 5 își
face loc printre fotoliu și măsuță, merge atent către ușă. Iese.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou slab.
SCENA 6
Bărbatul 1, apoi Femeia 6
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Copacul este golaș și înghețat. Dacă te uiți atent poți vedea țurțuri
mici de gheață pe crengile lui. Se aude slab Concertul în Si minor pentru 4
viori și orchestră.
Intră
Femeia 6, bărbatul o vede cum intră și cum își lasă geanta direct pe covor,
lângă fotoliu, dar nu sprijinită de el.
Se așază pe fotoliu oarecum într-o parte. Se leagănă un pic de parcă își caută
cuvintele.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
6: Am venit. Așa am promis, dar nu rămân, să știi. S-a
întâmplat ceva, s-a întâmplat... N-am vrut să îți dau un mesaj că nu mai apar,
deși am fost foarte tentată să o fac. Mă frământ de azi-noapte... Până la urma
am zis ca e mai bine să ți-o spun direct. M-am gândit toată ziua cum să fac
până la urmă, ce să-ți spun... Dar cred că așa e mai corect, să îți spun de la
om la om. (își trage un picior sub șezut) Rămân doar cât să îți
povestesc de ce nu pot rămân. Nu, nu-mi spune ca nu e cazul să dau explicații,
e mai bine să mă asculți. Îi poți spune nebunie și eu îmi cer scuze de pe acum,
dar asta s-a întâmplat. Îmi pare rău... cred că te-ai pregătit de venirea mea și
știu că îți doreai să vin, mi-ai spus...
(își împletește degetele și le mișcă lent în forfecare) Uite... Când
ne-am văzut, când revăzut, și am vorbit noi doi, știi, eram într-un fel de
pauză. Ți-am și spus că sunt singură și era adevărat. Mai înainte, pe la
începutul verii trecute (câte luni sunt? vreo opt-nouă?) am cunoscut un tip... Unul
care m-a dat peste cap. Mi s-a mai întâmplat o singură dată asta... Mai demult.
Cel de care îți vorbesc a fost al doilea, l-am cunoscut atunci, cum ți-am spus.
Am fost împreună puțin, a fost nemaipomenit de frumos pentru mine, dar a trecut
vara si apoi el a dispărut. Adică n-a dispărut, dar a dat semne din ce în ce
mai puține și apoi deloc. Înainte de asta am fost ca amețită și nu mai respiram
decât pentru acest om. Am văzut că nu mai răspunde. S-a plictisit, a plecat,
așa credeam. Mi-am zis asta a fost și am acceptat situația. Oricum nu aveam ce
face (zâmbește stânjenită și îl privește cu ochi mari) Așa... Și îmi
trecuse, erau câteva luni de când nu mai dăduse niciun semn de viață. Și când m-am
revăzut cu tine m-am simțit foarte bine și când ți-am spus că sunt singură am
fost corectă. Ți-am zis că ne putem vedea și ne-am și văzut. Ei, și când mi-ai
zis să vin aici, am acceptat și chiar ieri când am vorbit ți-am zis că vin. Dar
mă crezi că azi noapte omul acesta a fost la mine? Acum câteva zile, imediat după
ce ne-am văzut noi, am primit un mesaj. De la el. Era așa, oarecum neutru. Și
i-am răspuns tot așa, căci nu știam ce vrea de fapt. Dar ieri, pe zi, a revenit
și a insistat și aseară a venit la mine și ce să îți spun, sunt dată peste cap...
(surâde) A fost... nici nu-ți pot spune... Și nu pot fi cu tine, acum...
Crede-mă! Nu pot! Am vrut doar să îți spun așa, față în fată, chiar dacă mă
simt ca o... Poate el o să mă părăsească iar și o să vin să plâng pe umărul
tău... Poate atunci va fi și altceva... (zâmbește)
Dar acum nu pot să fiu cu altcineva, chiar și numai pentru... Nu te supăra, n-aș
fi vrut să fac asta, dar nu pot altfel, nu mă pot preface. Nu am avut cum să îți
spun, s-a întâmplat repede și practic nu am avut cum să te anunț. Doar nu era
să te sun azi-noapte?!? Doar pentru asta am venit. Și plec. Am crezut că e
corect să îți spun direct, nu să dau un mesaj... (schițează un zâmbet, se
ridică și din aceeași mișcare își culege de pe jos geanta) Nu mai stau, îmi
cer o mie de scuze, iartă-mă, te rog, iartă-mă, sunt amețită de tot... Nici nu știu
cum va fi, situația e un pic mai încâlcită... Dar îmi doresc să fie, atât cât o
să fie. Poate mai vorbim după ce mai trece ceva timp, poate îmi trece și mie amețeala,
poate ca și tu... nu știu, poate nu-mi vei purta pică... (zâmbește cu ochii) Plec, pup.
Femeia 6 se
îndreaptă fără grabă spre ușă, dar decis. Deschide ușa cu gesturi moi, iese.
Concertul
în si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou distinct, deși slab.
SCENA 7
Bărbatul 1, apoi Femeia 7
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Copacul este înmugurit. Se aude slab Concertul în Si minor pentru
4 viori și orchestră.
Intră
Femeia 7, pășește vesel, își scoate jacheta, o împăturește de-a lungul
și o pune pe spătarul fotoliului. Se așază
cu un mic oftat de satisfacție.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
7: Cum îți merge, dragă domnule? (tăcere, Femeia 7 își pune capul pe un umăr, i se aude respirația cam
agitată, își șterge buza de sus cu degetul mare, inspiră lent, expiră adânc)
Mă uitam acum la tine... Știi că de fiecare dată când ne-am văzut, te-am
studiat? Adică m-am uitat atent la tine, la cum stai, ce spui, cum spui. Când
mă gândesc la tine, în timpul zilei, mi se pare că îți lipsește ceva. Apoi, când
mă gândesc noaptea, cred că nu îți lipsește nimic. Poate și din cauza cuvintelor
care se împletesc cu muzica din fundal și cu lumina lunii rotunde pe care o simt
gata-gata să-mi intre pe geam și sa sară o dată cu mine în pat... sau să sară
pe mine în pat... Oau, ce mi-a plăcut asta! De fiecare dată când vorbesc cu
tine și când fac și altele cu tine, găsesc aceleași lucruri: plăcere, senzații
la limita unei dureri dulci-sărate, dar și singurătate, gânduri nespuse și o
prezență absentă care m-a atras mereu într-un mod pe care abia dacă îl înțeleg.
(râde și se șterge cu degetul mare sub buza de jos) Nu mă păcălește
deloc viața ta aparent bine mobilată și organizată. Nici comportamentul tău
echilibrat. Enervant de echilibrat, uneori aproape absent. Căci știu că mereu
vine și o parte mai amară, tumultoasă și amară. Te-am plăcut din prima clipă, ți-ai
dat seama? (se răstoarnă pe fotoliu) Totul a fost firesc, elegant și
simplu, de parcă așa ar fi trebuit să fie. Mi-ai făcut semn să trec înaintea ta
și pentru că ezitam mi-ai pus palma deschisă pe spate, între omoplați și m-ai
împins ușurel... Și gata! Acum nici nu-mi imaginez că ar fi putut fi altfel. (își
pune amândouă mâinile în jurul gâtului) Și totul a fost minunat, e minunat.
Nu mă pot abține să mă gândesc... Știi, am o întrebare: poți iubi pe cineva cu
care te vezi rar și numai pentru dragoste fizică? Adică te pot iubi doar când
ne vedem și în restul timpului să te las în pace și să mă lași în pace? Este
vreo problemă să iubesc așa? Știi cât mă bucur că ne-am cunoscut...? Ești un
bărbat fascinant, domnule! Totuși, nu pot rămâne cu tine, lângă tine... Nu, dacă
pui condiții. Eu nu vreau să duc povara unor obligații de felul asta. No strings
attached! Așa vreau eu și cred că e cel mai bine așa. Hai să lăsăm lucrurile cum
sunt, fără chestii impuse și fără datorii, să ne bucurăm doar de ceea ce simțim,
când ne întâlnim. Nu-mi pune condiții, te rog! (se ridica pe jumătate și apoi se lasă înapoi) De fapt, le-ai cam
pus și nu mi-e bine cu asta. Dar ce bine îmi e în anumite momente, domnule! (râde)
O lăsăm așa cum e și nu facem planuri? Când va fi să ne întâlnim
data viitoare, și nu știu când va fi, eu voi fi fericită. Și îmi doresc să fie și
cu tine la fel. (se ridică și se apropie de Bărbatul 1, îi ia capul și îl lipește de abdomenul său apoi îl
îndepărtează, încă ținându-l mâini, se apleacă spre el și-l sărută lung)
Da? Așa facem? (se desprinde de Bărbatul
1 și face doi pași până în spatele fotoliului pe care stătuse, vorbește în
timp ce merge) O, Doamne, ce bine miroși! Mă înnebunește asta! (se oprește
și se întoarce spre Bărbatul 1, îl privește
o secundă ca și cum se gândește ce să mai spună) Bine, domnule, eu plec, nu
uita ce ţi-am spus. Ne liniștim, da? (scurtă
tăcere) La revedere, domnule!
Femeia 7 se
îndreaptă vioi către ușă, apasă clanța pe jumătate și trage, ușa nu se
deschide. Mai apasă o dată, deschide ușa. Iese.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou, slab, dar clar.
SCENA 8
Bărbatul 1, apoi Femeia 8
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Își freacă barba. Copacul este verde-pal. Se aude slab Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră.
Intră
Femeia 8, deschide ușa cu putere, nu brusc, doar apăsat. Pășește în
cameră, ajunge în fața Bărbatului 1.
Stă două secunde uitându-se la el, apoi se așază brusc pe fotoliu într-o poziție rigidă, aplecată puțin în față.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc
Femeia
8: Auzi, bolovane, tu ai spus o dată un lucru deștept, deși
Dumnezeu știe cum ai făcut-o, dar ai zis: majoritatea oamenilor nu înțeleg
nimic! Ha-ha-ha! Mare descoperire! Nici tu nu înțelegi nimic! Tâmpitule! Doar
atât ai putut scoate din tine?!? Bolovan! Bolovan! Eu am vrut să-ţi dăruiesc
ceva, ceva care conta pentru mine, ceva din mine, egoistule! Şi nici nu ți-a
dat prin minte măcar să apreciezi sau măcar să primești. Să primești pur și
simplu. Nu mai zic că niciodată nu ai fost curios să afli ceva important despre
mine, nici măcar ceva neimportant. Ceva din mine, oricât de mic. Mereu a fost
mai important ca tu să te expui şi în același timp să fii sigur că eu văd ce
expui tu! Ca un cretin! Daaaa... reflex de exhibiționist. Ești exhibiționist, știai?
Cretin! Bine că măcar recunoști că bărbații sunt o specie foarte cretină. Iar
tu, perfect integrat, cretin absolut, te crezi dur și te porți ca atare. (se
lasă puțin pe spate și își desface picioarele) Mai are rost să te lămuresc,
idiotule, că sunt pe lume lucruri personale, importante, sensibile, dar și
perfect acceptabile, așa sensibile și vulnerabile cum sunt? Acceptabile chiar și
pentru criteriile tale snoabe! Căci ai devenit snob, ți-a mai spus cineva? Sau
le e prea frică de tine ca să ți-o spună, brută? Îți place să controlezi totul și
să îi ai pe ceilalți sub laba ta de monstru antropofag. Dar mie nu pasă...
Frică, mie, de tine!?! Nu are de ce să îmi fie frică, ești mult mai slab decât
ți-ai putea imagina vreodată. Eu vreau să îmi trăiesc viața, să mă bucur și să
râd. Să râd mult! Auzi? SĂ – MĂ – BUCUR!!! Iar tu crezi că m-aș lăsa călcată în
picioare?! Ce-ai vrea? Să primești totul?
Fără să ceri nimic? Să mă topesc de admirație? Să mă ofer ca la colț de stradă?
Iar tu să îmi arunci doar o privire îngăduitoare, ha? Iar acum încerci să mă pedepsești
prin tăcere, idiotule? Singurul lucru care te-a făcut oarecum suportabil a fost
că îți știam gusturile și dezgustările, fir-ai al dracu' cu gusturile tale de
tâmpit sexist și fixist! Totuși, cât credeai că am să te suport? Acum gata! Ți-am
spus ce voiam să spun și dacă nu-ți convine, să te mai ia și dracu’! (se
ridică) Am plecat! Să nu îndrăznești să mă cauți! Ar fi prea de tot! (pe drumul spre ușă) Decât unu’ ca tine,
mai bine înlocuiesc bărbații cu o sticlă de băutură bună. Beau din ea când
vreau și doar cât îmi trebuie. Chiar, uite ce idee! Să consum un bărbat pe
sezon, în doze zilnice și limitate, ’r-ați ai dracu’ de nenorociți! Nu ți-am
cerut nimic, prostule. Nici asta nu ai înțeles. Nici măcar asta nu ai înțeles!!!
Nici măcar atât! Gata! Am plecat. Am vorbit serios! Sa nu îndrăznești sa mă
cauți, că nu știu ce nu fac!
Femeia 8 iese
în viteză și trântește ușa.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou slab.
SCENA 9
Bărbatul 1, apoi Femeia 9
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Își freacă barba. Copacul este verde, pe o creangă se zăresc
câteva flori mici și albe. Se aude slab Concertul în Si minor pentru 4 viori și
orchestră.
Intră
Femeia 9, deschide ușa și pășește în cameră. Ușa rămâne deschisă, femeia
se oprește după primul pas. Bărbatul 1 o privește rămasă acolo. Femeia
9 se reculege și merge spre fotoliu pe care se așază cu aerul că are ceva deloc
plăcut și obligatoriu de făcut.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
9: Așadar am ajuns și aici... Nu am avut încredere în
tine, dar am sperat că totuși vei face ceea ce era bine, ce era corect. Acum
însă s-a terminat cu speranțele... Speranța moare ultima, nu? Dar când e vorba
de tine, moare prima. Să pleci din viața mea așa cum ai intrat: fără nimic! (trage
aer în piept şi îl eliberează încet) Știi cum mă simt? Nu, nu știi, nu ai
cum să știi... Să te văd eu cu ea de mână, să mă uit la voi... Nu am nimic cu
femeia aceea, probabil că va păți la fel ca mine, dar tu... Tu! Să dispari din viața
mea, să nu te mai văd, să nu mai aud de tine! Dispari, dispari cu toate
prostiile cu care mi-ai umplut capul, cu care mi-ai amărât zilele... Să ajung
eu să vad asta... O țineai de mână și pe mine abia dacă mă mai atingeai în
public... Mi-au spus mie și nu am vrut să cred, nu am crezut pe nimeni... Au
încercat să-mi spună și la început să mă feresc de tine și pe nimeni nu am
ascultat! Pe nimeni! Mi-au zis: ce faci cu omul ăsta, nu vezi că el are viața
lui și tu nu faci parte din ea? (respiră adânc și scapă un geamăt înăbușit)
Nici măcar acum nu... Spune-mi altceva, dacă poți... Spune-mi că nu e așa,
spune-mi că e o întâmplare... N-ai vrut, s-a întâmplat, nu ai vrut să-mi faci
rău... Daa… știam. Știam că așa va fi, aveam un ghimpe în inimă... Da... Cum ai
putut să faci asta? Cum, cum ai putut? Când am fost plecată primăvara trecută
am cunoscut pe cineva... Doamne... Ce frumos s-a purtat și cât a insistat omul
ăla... M-a rugat să mă gândesc și chiar să mă mut cu el, acolo. Îmi dădea dintr-o
dată ceea ce ție nici prin gând nu-ți trecea să îmi dai, ceea ce nici nu
acceptai să discuți cu mine, măcar. Și el... ce frumos s-a purtat, ce rău i-a
părut când am plecat și mi-a spus că o să regret mai târziu... Şi eu? Eu,
proasta pământului, mi-am zis ca nu-ți pot face asta ție, că nu te pot trata
așa... M-am gândit la tine și n-am putut! Nu m-a lăsat inima! Înțelegi? Am
lăsat un om dezamăgit care mi-ar fi dat orice i-aș fi cerut... Ca să te văd pe
tine acum, așa... Și să trec prin ceea ce trec... Îndrăznești să te uiți în
ochii mei... cum te mai rabdă pământul?!? (trage aer în piept și își înalță
fruntea) Din suflet îți doresc să ți se întâmple la fel, ceea ce mi-ai
făcut tu mie să îți facă și ea, să simți ce simt eu acum, să te doară până n-ai
să mai poți suporta! Să își bată joc de tine și să nu poți face nimic! Da! Din
suflet îți doresc! Așa meriți și sper să... (se ridică și își prinde coapsa
cu degetele întinse, răsfirate) Viața te duce unde nu gândești! Sa ții
minte asta, ai să plătești cândva! Între noi s-a terminat totul, orice ar fi
fost, s-a terminat! Pentru mine nu mai exiști, nu mai vreau să știu că exiști!
Dacă mori mâine, mâine dacă mori, nici nu vin să te văd!
Femeia
9 se întoarce și o ia decis spre ușă. O
deschide, iese și o lasă deschisă.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude din nou un distinct, venit de
departe.
SCENA 10
Bărbatul 1, apoi Femeia 10
Bărbatul
1 stă pe fotoliu și privește blocnotes-ul
de pe măsuță. Copacul este verde strălucitor. Se aude slab Concertul în Si
minor pentru 4 viori și orchestră.
Intră
Femeia 10, pășește în cameră privind surprinsă ușa deschisă... Se oprește
și se uită întrebător la Bărbatul 1
care o privește la rândul său. Femeia 10 privește încă o dată ușa
deschisă, ridică din umeri, o lasă cum a găsit-o și se îndreaptă spre fotoliul
gol. Își lasă poșeta pe marginea acestuia, se așază comod și respiră cu
voluptate. Femeia 10 privește lung la Bărbatul 1, își mângâie un cercel, oarecum pe gânduri, cu
privirea pierdută într-o parte.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră nu se mai aude aproape deloc.
Femeia
10: Ce s-a întâmplat aici, mon amour? Nimic? (se întoarce spre Bărbatul 1) Și tu ce faci? Toujours bien, comme d'habitude? (zâmbește,
continuă să își mângâie cercelul din dreapta cu trei degete) Am venit
într-o doară, nici nu știam dacă ești acasă... Vin și ce văd? Ușa deschisă...
aerul ăsta... Până la urmă, nu e treaba mea, dar e prima oară când... En fin...
Dacă tot am venit aș vrea să vorbim despre ceva. (surâde) Încep eu, ca de obicei? Uite... Mă gândeam zilele acestea...
Simți și tu că ceva nu merge? Nu știu cum să îți spun, dar vreau altceva de la
noi, de la tine, de la mine… Deși eu una cred că eu am făcut și fac tot ceea ce
se poate face. Dar e ceva care nu îmi place... E ca o umbră între noi. Nu mai e
la fel, nu-i așa? Simți și tu? Era nemaipomenit la început... Ți-mintești când
mi-ai deschis atunci și ți-a căzut prosopul? N-am mai apucat nici măcar să îmi
las poșeta din mână, am ținut-o strâns, înghesuită în perete, iar ușa rămăsese
deschisă de-o palmă și ne-am dat seama după vreo zece minute sau cât naiba
trecuse... (râde de-a binelea) Sau atunci când m-ai răsturnat pe
canapea, eram cu florile de la ziua mea în brațe, s-au împrăștiat toate... Și-acum
se vede urma făcută cu tocul pantofului pe perete, deasupra canapelei, pe-acolo
îmi ajunseseră picioarele! Mon Dieu, nu că vreau să fie ca în primele zile când
ne-am cunoscut, dar parcă... Acum ai absențe de care nu știu nimic, nu pui o
întrebare după ce nu ne-am văzut câteva zile, ce n'est pas vraiment bon, n'est-ce
pas? Dar nu e vorba numai de asta... Sunt multe și le știi și tu. Eu nu mai
simt la fel, poate din vina mea, poate din vina ta... Deși îmi vine să zic că e
mai mult din vina ta, maître. (surâde
vag) Credeam că vin aici să vorbesc cu tine și să mă relaxez, poate chiar
să facem dragoste... Și iată, ajungem la vorbe rele care sună a despărțire. Nu știu
ce m-a apucat așa deodată, voiam doar să... Să nu crezi că a intervenit cineva
între noi. Nu am pe nimeni așa de apropiat... În definitiv, ce rost are să mă
justific și de ce să prelungim ceva ce scârțâie, n’est-ce pas? (se mișcă în fotoliu și își îndreaptă spatele)
A fost formidabil cât a fost și acum mergem mai departe. (își duce mâna
dreaptă la umărul stâng și o ține acolo sprijinită ca și cum s-ar agăța de ceva
pentru echilibru) Vom trece repede peste asta, sper. Deși tu... cu felul
tău ciudat de a parcurge bucuriile și tristețile... Parcă ești blindat. Dar eu
cred că le treci greu pe amândouă... Și bucurii... Și tristeți. De fapt nu știi
ce să faci cu ele. Și câteodată ești nesuferit de-a dreptul din cauza asta!
(se ridică, se apropie de Bărbatul 1
și se apleacă spre el, îl sărută scurt și continuă să vorbească de acolo, ușor
aplecată, cu buzele aproape lipite de obrazul lui) Să nu-mi porți pică.
Dacă ar fi să ne regăsim peste un timp, fără reproșuri și fără comparații... ce
ai spune, mon chéri? Peste un an, peste
doi, peste trei... En fin, on verra. (se
ridică dreaptă, își scutură părul, zâmbește) Dar acum... Acum, suntem la
final. Toate lucrurile au un sfârșit, chiar și mica noastră piesă, mon ami. E
finalul... Ce natural a venit.
Femeia
10 se îndreaptă, se trage o jumătate de pas
în spate și îl privește pe Bărbatul 1.
Se întoarce pe un picior, își culege poșeta de pe fotoliu și și-o pune cu un
gest expert pe umăr, rămâne pe loc, dar își răsucește capul spre Bărbatul 1,
îi aruncă o privire lungă, apoi se îndreaptă spre ieșire. În dreptul ușii se mai
oprește preț de o secundă cu mâna pe clanță, își desface apoi degetele încet,
lasă ușa deschisă, pășește dincolo de prag, iese din scenă. Lumina difuză,
slabă și rece din cadrul ușii virează spre albastru se stinge.
Concertul
în Si minor pentru 4 viori și orchestră se aude mai tare.
SCENA 11
Bărbatul 1
Bărbatul 1
stă pe fotoliu, drept-lipit de spătar. Copacul
verde întunecat se zbuciumă bătut de vânt.
Bărbatul 1
privește lung și nemișcat la blocnotesul de pe masă. Bărbatul 1 își freacă barba crescută de trei zile cu mâna dreaptă, sprijinindu-și
bărbia în podul palmei și trecându-și degetele, cu zgomot uscat-hârșâit, peste obrazul stâng. Bărbatul 1 privește ușa deschisă care rămâne nemișcată, cadrul ușii
rămâne întunecat.
Bărbatul 1
se apleacă puțin, întinde mâna, trage mai aproape bloc-notes-ul deschis, apucă
stiloul și îi deșurubează capacul cu mișcări lente.
Cortina
Radu Comșa, București-Pitești
Ianuarie - Septembrie
2019
