Zboruri de noapte

Dumnezeule, cât e de mare!

Întunericul de lapte cafeniu se rotea în spirale, agitat de imensul fluture de noapte ce părea să atragă în forma lui moale, neagră, toate resturile de lumină ce bălteau spre mijlocul tavanului. Cu aripi de pâslă se agita în cercuri flasce, trigonometrice, largi, apoi strânse brusc, cu lovituri gelatinoase în plafon, ca apoi să se lărgească iar spre peretele apropiat.

Trebuie să îl prind, ce specie o fi de e atât de mare?

Stam gol în pat şi urmăream fluturele ce semăna cu două palme negre unite la bază, zbătându-se în spaţiul acela circular, în zborul acela al lui, lăsând urme de funingine târâte curb prin ochii mei încețoșați.

Tebuie să îl prind, fluturele ăsta e rar, prea mare ca să fie adevărat...

Fluturele prindea viteză, cercurile erau din ce în ce mai vălurite şi mai bezmetice. Mişcarea aripilor se auzea în fâlfâit organic.

Niciun fluture nu poate zbura așa... O… sigur că e prea mare ca să fie adevărat. Liliac!

Pielea mi s-a strâns toată. Am sărit ca un arc, aşa gol cum eram, am închis uşa dinspre hol și am aprins lumina. Liliacul s-a lovit din nou de tavan, monstruos în non-culoarea şi în tăcerea aceea a lui. Cercurile s-au rupt şi a început un zbor săgetat prin colţuri şi margini, cu schimbări de altitudine, cu ţâşniri şi căderi bizare.

Prosopul cu care venisem de la duș în seara precedentă stătea aruncat pe fotoliul de lângă uşă. Dungile lui albe şi portocalii se înnodaseră inform. L-am luat repede şi l-am răsucit pe toată lungimea de două ori. Apoi am început să vânez animalul rătăcit cu speranţa că nu va fi nevoie să îl lovesc, că va nimeri uşa deschisă a logiei şi de acolo se va zburătăci în noapte prin fereastra căscată prosteşte în căldura nopţii de vară. N-aş fi vrut să văd tegumente negru-solzoase şi un trup de şobolan zdrobite într-un ghem amestecat cu sânge pe vreun perete.

Liliacul zbura dement prin toată camera, când coborând până aproape de podea, când urcând în tavan, înnebunit să scape din capcana luminoasă a camerei. Am făcut câteva mişcări fără convingere cu prosopul. Dar şi dacă aș fi încercat să îl lovesc, n-aş fi reuşit. Zborul lui disperat semăna cu mersul rapid al şobolanilor tereştri, rapid, furişat, neliniştitor. Am mai lovit de câteva ori. Fără niciun rezultat. M-am enervat şi am lovit mai energic şi mai des. Degeaba. Cubiculul de cinci pe cinci pe trei metri al camerei era suficient de mare ca eu să nu ajung la mamiferul acesta zburător. Eram ridicol. Gol, în mână cu un prosop mare, încă umed, pe post de armă. M-am înfierbântat şi am început să alerg prin pat, să sar peste fotoliu, să izbesc în stânga şi în dreapta cu prosopul rigidizat de răsucirea dublă. După căteva minute de vânătoare ciudată, am simţit totuși că arma mea improvizată a lovit ţinta. Am căutat să văd unde căzuse. Stătea pe parchet, lângă draperia mea roşie, cu aripile strânse, având dimensiunea unei palme cu degetele întinse. Nu era negru, adică aripile erau negre, dar trupul era acoperit cu blană maron închis, ca un pluș scurt şi moale. Stătea adunat şi mă privea cu ochi mici și strălucitori ca două perle de antracit. Deși nu se mişca deloc, mi-am dat seama că fusese atins numai superficial, suficient însă să îi curme zborul smintit. Îşi tremura urechile şi ochi-i sclipeau.

Trebuie să îl iau de acolo şi să îl scot afară.

M-am încrâncenat tot. Am lăsat prosopul să cadă. Nu eram în stare să pun mâna direct pe el. Nu m-am gândit nicio secundă să caut o mănuşă. Uitasem de tot că sunt gol, privirea mi-a căzut pe cele câteva şerveţele de masă rămase de seara. Am desfăcut unul, era dublu, destul de mare, un pătrat cu latura de peste treizeci de centimetri. L-am luat și m-am apropiat de liliac. Și-a mişcat capul câţiva milimetri apoi a rămas nemişcat. Am pus deasupra lui şerveţelul şi am luat animalul în mână dreaptă fără să văd foarte bine cum şi cât l-am apucat. Era un pic mai mare decât palma strânsă şi când l-am ridicat am auzit un chiţăit slab, ca un foşnet. Putea fi doar o părere. Liliacul nu se mişca. L-am întors să îl văd mai bine, se vedeau aripile membranoase, cu braţul rozaliu răzbătând prin pielea neagră a unei aripi ce atârna un pic, cu gheara primei dactile ieşită în afară. S-a mişcat mai mult şi mi s-a părut că îi văd dinţii albi mărunţi şi ascuţiţi. Piciorul din spate semăna mai mult cu o mână minusculă şi tuciurie de maimuţă. Bobițele strălucitoare ale ochilor sclipeau de sub fruntea teşită, urechile mari, orientate în față, puternic inervate, tresăreau. S-a mişcat din nou, mai puternic, şi am simţit o înţepătură undeva în palmă. M-am repezit la fereastra logiei. Am vrut să îl arunc afară, dar m-am gândit la pisicile şi câinii care noaptea făceau trasee misterioase în jurul clădirii. L-am întors şi l-am aşezat departe în lateral pe pervazul ieşit mult în afară. Am închis fereastra, am strâns şervețelul în pumn şi l-am îndesat în sacul de gunoi pe care urma să îl arunc dimineaţă. M-am uitat în palmă. Nu se vedea nimic. Undeva la baza palmei parcă era un punct mai roşu, dar putea fi orice, nu simţeam nimic acolo.

Prosopul cu dungi... ma ocup mâine de el.

Am scos un prosop curat.

Am alergat la baie şi am lăsat apa fierbinte să curgă mult timp peste mine. Gelul de duș de culoarea petrolului părea foarte potrivit. Am stat mult şi sub apă rece. M-am şters atent şi am pus prosopul pe uşa deschisă a cabinei. Am căutat un tricou curat şi comod şi mi-am pus o pereche de boxeri albaştri în carouri. Pânza subţire şi rece avea ceva calm.

M-am dus la fereastra dincolo de care aşezasem animalul. Liliacul meu se mişcase două palme spre colţul îndepărtat. Făcea mişcări cu picioarele din spate, dar nu se mai deplasa.

M-am băgat în pat. Era cald. M-am mişcat dintr-o parte în alta a patului preţ de jumătate de oră, poate.

Nu te mai ia somnul, vânător prăpădit?

Nu mă lua şi m-am dus din nou în logie. Liliacul plecase. Sau căzuse. Am preferat să cred că pur și simplu își luase zborul.

M-am întors în pat. M-am lungit şi mi-am pus mâinile sub cap. Era foarte comod. Plafonul rămânea liniştit. Mi-am amintit de serile copilăriei la bunici şi de zborurile haotice pe care le vedeam pictate pe cerurile apusurilor târzii de vară, zboruri de ființe pe care, atunci, nu le puteam vedea de-aproape.

Am adormit.

Întâmplarea din acea noapte a rămas ca o poveste aiurită, aproape idioată. Și aşa am şi păstrat-o, căzută cumva în uitare până într-o altă noapte pe cale să se transforme în dimineață timpurie.

În noaptea-spre-dimineaţ-aceea, la vremea când stelele sunt încă pe cer în plină putere şi nici gând să se pălească făcând loc zilei, eram cu albastra mea aşezaţi amândoi sub un dublu cerc de stejari şi castani ce se împleteau unii pe alţii în jurul rondului pavat cu piatră cubică. Am deschis haionul şi acesta, în ridicarea lui, s-a proptit în crengile mai joase ale unui castan. Am aşezat în portbagaj geanta de voiaj şi rucsacul unde îmi înghesuisem uneltele mele de muncă şi alte câteva lucruri necesare unei zile obişnuite. Am lăsat maşina deschisă şi am privit stelele strecurate printre crengi cu frunze late. Cerul sclipea ciudat, parcă fierbea. O fierbere rece, microscopică

O fi fierberea microscopică, bătrâne, dar se petrece la scară cosmică, totuși,.

Am zâmbit. Stelele clipoceau mărunt și indiferent.

Am apucat mânerul şi am trântit haionul care s-a închis cu zgomotul său înfundat. Apoi m-am urcat la volan şi am închis portiera, pornind în același timp motorul. Atunci am simţit căzând ceva de pe bord şi alunecând de-a lungul piciorului drept. Cel puțin așa păruse, deși nu îmi aminteam să fi avut ceva pe bord. Nu pun acolo nimic, oricum nimic care să aibă dimensiunea şi greutatea pe care părea să le aibă obiectul căzut.

Ce-o fi fost? Din poziția asta nu pot vedea, o să mă uit mai târziu.

Dar mă sâcâia gândul şi o sută de metri mai încolo am oprit maşina şi am bâjbâit cu mâna întinsă pe sub bord către covorașul de cauciuc. Nu ajungeam şi mi-am dat seama că pot căuta mai bine doar coborând din maşină. Am deschis portiera. Când încă eram cu mâna stângă pe zăvorul portierei pe jumătate deschise şi cu dreapta tot încercam să dibuiesc ceva, am simţit mai întâi atingerea moale şi apoi am văzut limpede liliacul ţâşnind de sub bord prin spaţiul deschis al uşii. Nu era prea mare, zbura în felul acela fractalic. S-a pierdut imediat în coroanele copacilor, coaroanele jumătate luminate de felinare roșietice, jumătate scufundate în beznă.

Am închis încet uşa maşinii. Am pornit motorul.

Liliac... al doilea... coincidenţă. Or mai fi fost și până acum şi nu i-am văzut sau nu i-am ştiut?

De atunci, de după acea noapte-dimineaţă, am fost mai atent la zborurile acestea aproape invizibile. De atunci am tot văzut lilieci în preajma mea. Serile calde sunt săgetate silențios de lilieci mai peste tot pe unde îmi port pașii. E destul să mă opresc undeva pe seară, că deasupra, umbre negre, tăcute şi moi, se zburătăcesc dement. Mi-am montat plase şi am grijă să închid bine ferestrele. De câte ori deschid o uşă care comunică cu exteriorul, mă uit cu luare aminte deasupra și mă asigur că nu coboară ceva spre mine. Dar adevărul e că de-o vreme îmi pasă din ce în ce mai puțin de asta. M-am obișnuit cu ideea și serile îmi caut cu privirea companionii ca pe ceva de la sine înțeles și perfect natural.

M-am întrebat adesea de ce s-au intîmplat toate acestea și de ce continuă să se întâmple. Dar de vorbit, nu am vorbit cu nimeni și nu am povestit nimănui nimic. Deși sunt tentat. Astă seara mai mult decât altă dată. Nu știu de ce.

Fata de lângă mine este o fată obișnuită, tănără și frumoasă. Sau este într-un singur fel din cele două și celălalt nu mai contează sau vine pur și simplu de la sine. Vorbește bogat, construiește fraze lungi și ronde. Îmi place asta. Am ieșit din bar și împreună am traversat strada ce urca domol. La dorința ei am intrat în bătrânul parc. Am mers fără țintă pe alei aproape ascunse de arbori. Tușe de cărbune, alungite și repezite, s-au încrucișat efemer peste noi. Ne-am aşezat pe o bancă. Ştiu bine că deasupra mea aerul e populat de fiinţe întunecate, moi şi agitate. Dacă i-aş vorbi despre ce cred că s-a întâmplat cu mine ar crede că-s nebun. Aşa că tac.

Fata continuă să vorbească şi mă priveşte în ochi.  Înfiorată, cu mâna în mâna mea, îmi spune că noaptea aceasta e nemaipomenit de frumoasă. O trag ușor spre mine. 

Îi aud arterele palpitând fierbinte sub pielea translucidă, îi percep mirosul delicat al gâtului.

Draga mea... va fi o noapte extraordinară.

Cerul de deasupra fierbe rece, negru şi tăcut.