POVESTI DE NECALUREA

Dumnezeule, cât e de mare! Întunericul de lapte cafeniu se rotea în spirale, agitat de imensul fluture de noapte ce părea să atragă în forma lui moale, neagră, toate resturile de lumină ce bălteau spre mijlocul tavanului. Cu aripi de pâslă se agita în cercuri flasce, trigonometrice, largi, apoi strânse brusc, cu lovituri gelatinoase în plafon, ca apoi să se lărgească iar spre peretele apropiat. Trebuie să îl prind, ce specie o fi de e atât de mare? Stam gol în pat şi urmăream fluturele ce semăna cu două palme negre unite la bază, zbătându-se în spaţiul acela circular, în zborul acela al lui, lăsând urme de funingine târâte curb prin ochii mei încețoșați. Tebuie să îl prind, fluturele ăsta e rar, p rea mare ca să fie adevărat... Fluturele prindea viteză, cercurile erau din ce în ce mai vălurite şi mai bezmetice. Mişcarea aripilor se auzea în fâlfâit organic. Niciun fluture nu poate zbura așa... O … s igur că e prea mare ca să fie adevărat. Liliac! Pielea...

Vă puteţi imagina o seară rece, într-un parc pustiu, cu un cer ca sticla ciobită deasupra, cu arbori mari, îmbătrâniţi, cu frunze ruginite sunând a metal? Vă puteţi gândi că în acel parc se află un restaurant micuţ şi circular pus jumătate spânzurat peste albia unui torent care e torent doar cu numele? Mai mereu secat, curge la vreme de toamnă prin troiene de frunze, apăsat de ceţuri, iarna se odihnește îngheţat sau doarme neştiut sub zăpadă. Vă mai puteţi imagina interiorul acelui mic restaurant, gol cu desăvârşire de oameni, cu mese şi scaune de lemn întunecat, cu canapele mici verde-malachit, aproape lipite de ferestrele orbite de întunericul crescut din valea vechiului torent? Vedeţi luminile puţine liniate orizontal printre paharele goale lucind pe fetele de masă aruncate îngust-oblic pe tăbliile masive? Şi pereţii de culoarea salviei frisonați în straturi verticale de aer palid? Şi ferestrele panoramice ce se aburesc încet-încet? Atunci puteţi vedea şi fata aşezată drept ...

În jurul meu stau lucruri Limpezi, exacte, definitive . Ordonate în linii drepte . Din timp în timppierdute Confuze. Rămase clare până la urmă . În jurul meu sunt oameni Siluete precise, lămurite . Individualizate în lumină tare . Câteodată palide, Tremurătoare. Rămase  aceleași  până la urmă . În faţa mea sunt drumuri Lungi, înguste, pieptişe . Înşirate în zigzaguri . Grele, nu rar Obositoare. Calc pe ele, până la urmă . Deasupra mea sunt ceruri Constelaţii fixe, înalte, sigure . Nituite la locul lor . Din când în când transparente, Ceţoase. Regăsite , în cele din urmă . Eu sunt acesta, aici Precis, fix, definitiv . Înfipt în temelia mea . Uneori bătut de vânt,  Condamnat. Să nu mă rătăcesc niciodată .

Tăblia mesei era din lemn crem-auriu, gros şi solid. Avea ceva definitiv, liniştitor, lemnul acela pe jumatate finisat. Masă rotundă, mare, înconjurată de zece scaune cu spătarul poziţionat jos, acoperite cu pânză groasă, cenuşie, ţesută în bob de orez. Îmi scot și de citit? Mă aşezasem acolo pentru că nimeni nu părea să vrea stea la masa aceea potrivită mai degrabă unui colocviu, decât pentru cafea şi biscuiţi. Se auzea muzică folk, country-folk adevărat, american. Se simțeau munţii crescuţi la alta scală, văile largi, pieptișe şi câmpiile nesfârşite arse de soare. Sunetele se scurgeau din colţurile ascunse între pereţii îmbrăcaţi în acelaşi lemn auriu şi plafonul de culoarea tutunului burley. Geanta mea cea albastră, roasă la colţuri de multă purtare sta liniştită pe masa goală. Cele câteva cartoane înguste, galben-deschis, pe care îmi place să scriu, stăteau cuminţi şi deasupra lor stiloul cu peniţa groasă, greu, negru, argintiu. Cana pântecoasă, plină încă, albă şi lucioa...

Prima Omul urca panta domoală pe treptele de piatra poroasă risipite în sus prin părculeţul acoperit cu iarbă verde. Verde închis în sine însuşi, atins de primele dimineţi de septembrie. Lumina era ascunsă dincolo de clădirile din capătul pantei, dar se anunţa precisă, oblică şi segmentată pe cerul limpede. Copacii erau încă plini de frunze, dar ruginiseră la poale. In micile ronduri puse printre alei, florile se amestecau fatal între ele, vlăguite de umezeală, amețite în aerul rece al nopţilor autumnale. Şi-a descheiat fermoarul vestei sport purtată peste cămaşa în carouri mari şi calme, pierdute în nuanţe de albastru. Merg prea repede. Simţise că îi e cald. Dar imediat s-a înfiorat în aerul rece și și-a stâns vesta pe corp. Apoi a simţit durerea. Mai întâi ca un nod în gât, care însă îi apăsa în mod ciudat maxilarul în ambele părţi. Apoi senzaţia a coborât către baza gâtului şi când a ajuns la stern s-a transformat în durere adevărată şi a radiat omogen către umeri ...