Petre P. era „P”. pentru că în copilăria lui
mai fusese un Petre. Care locuia pe aceeaşi stradă, care avea aceeaşi vârstă şi
care îi fusese coleg de şcoală. Chiar de clasă. Acel Petre avea un nume
oarecare, aşa cum şi Petre P. avea un nume oarecare. Doar că el devenise Petre
P., în timp ce celălalt rămăsese Petre pur şi simplu. Petre P. îl urâse o vreme
pe Petre pentru asta. Profesorii ziceau plictisiţi sau alerţi: „Petre P., la tablă” ori „Răspunde tu, Petre P.” Chiar şi
apropiaţii i se adresau aşa: „Ce faci,
Petre P.?” sau mai de-a dreptul „Hai,
mă pe-ule, vii o dată?” Încet, el se obişnuise şi ajunsese să îi placă.
Terminase cu şcoala de mult şi Petre celălalt dispăruse pe undeva, dar el încă
se recomanda sonor: „P. Petre P. Îmi poţi
zice P.” Şi asta în ocaziile cele mai nepotrivite. În felul său Petre P. era
curajos. Și avea haz.
*
Acum Petre P. sta nehotărât pe trotuarul bătrânei
străzi trudnic urcate pe deal. Se oprise pentru că nu ştia ce să facă şi nu era
genul de neştiinţă pe care o poţi corija întrebând pe cineva ce și cum. Era
dimineață. Deasupra lui Petre P. strălucea un soare de toamnă târzie. Jumătate
bonom, jumătate cu dinţi. Petre P. se sprijinea de gardul de fier al casei în
fața căreia se oprise. Gardul masiv doarmea sub vopseaua de ulei aşezată greu
și fără părtinire pe cadre, pe plasa dublă întinsă pe cadrele acelea, pe
panourile porţilor, pe stâlpi şi traverse, pe ornamente în formă de frunze şi
flori de crin, pe clanţele şi ele meşterite în frunze alungite, pe zăvoarele cu
belciuge forjate. Era solidificată gros peste încheieturi şi nituri vopseaua
aceea. Rămasese lucioasă şi plăcută la atingere, totuși crăpase şi se cojise în
zonele expuse. Exiba straturi de verde. Succesiv. Absint. Smarald. Crom.
Acum Petre P. se întreba: „Ce să fac?” Casa de dincolo de gard se odihnea tăcută şi oarbă sub
iedera care sfida sfârşitul anotimpului. Pereţi în ocru şi gri răsăreau de sub
vițele căţărate pe colţuri, asize de tencuială, ancadramente şi frontoane. Burlane de zinc de culoarea pietrei se
scurgeau până în pământul grădinii şi sticla ferestrelor avea ceva tulbure şi dens.
Dincolo de ferestrele acelea lucea imprecis obscuritatea. Chiar şi mica
grădină, fatal atinsă de toamnă, parea apăsată de un fel de ceaţă zămislită la
picioarele zidurilor umede ale casei şi din tufele întunecate ale grădinii. Ceața
aceea umedă se târa stravezie prin toate grădinile caselelor din jur. Și ele răvăşite
de toamnă și pline de tufe de trandafiri suferinzi. Trandafirii aceia ieşiţi
printre îngrădituri. Răsăriţi peste împrejmuiri. Arşi de brume. Albi. Galbeni.
Sângerii.
Acum Petre P. suferea. Pur şi simplu. Fără
termene de comparaţie. Unii ar numi asta chin, dar lui nu-i trecuse asta prin
cap. Doar simțea. Cu totul. Petre P. se uita în lungul străzii care cobora
vertiginos. Garduri şi porţi se prelungeau unele în altele. Dincolo de unele
din ele se zăreau cline înierbate sprijinind ca nişte contraforturi case mai
mult vechi, mai mult grele. Oameni cu socoteală săpaseră intrări şi terase de
aşezare în clinele acelea. Calcane și cornișe se succedau în coborâre. Acoperişurile
caselor, în pante rupte, cu pinioane teşite, cu lucarne şi unghiuri identice se
înşirau iute în josul coastei. Ca o cascadă erau acoperişurile acelea. O cascadă
frântă. Geometrică. Vitrificată. Colorată. Roşu. Brun. Cărămiziu.
Acum Petre P. se uita înspre sine. Ştia că adevărul
e unul singur. I-o spusese și ea, de altfel. Petre P. mai ştia nu va vorbi cu
nimeni despre asta vreodată. Petre. P. a zgâlţâit prosteşte poarta de pe care
încă nu-şi descleştase pumnul. Poarta s-a zbătut vag, dar nu a scos niciun
sunet. „Când o fi fost deschisă ultima
oară? Demult, oricum...” Dincolo de
poartă, o alee crăpată se termina în trei trepte de beton. De o parte şi de
alta vase mari. De beton şi ele. Pline cu pământ. Câteva buruieni crescute
acolo. Către un colț al grădinii crescuse și se urcase mult peste casă un brad
ascuţit şi străvechi. Se înfigea în cerul foarte limpede. Crengi în
verde-albastrui-prăfos se lăsau în piramidă. Trunchiul, golaş până sus de tot,
deşi rectiliniu, solid şi compact, avea ceva fragil de hârtie veche plină de
pete. De ceară. Cenuşie. Neagră. Albă.
*
Petre P. și-a trecut mâna peste faţă şi şi-a
simțit-o asprită de barba de patru zile. Petre P. gândea: „Adică de ce să îmi facă mie asta?” Şi îşi mai spunea: „Fă vrei. Când vrei. Și eu am destule de
făcut”. Petre P. îşi mai zicea: „C'est
la vie”. Valul de amărăciune aproape că îi ajungea în gât și ochi. „N-are rost”. Așa era. N-avea rost. „O să fac eu ceva...”. Era nevoie. „Îmi las barbă.” Pumnul îi era în umbră, sprijinit pe poarta înțepenită, la
nivelul pieptului. Ochi-i primeau lumina venită de la soare. Soarele jumătate
bonom. Soarele jumătate cu dinţi. Lumina era rece şi clară. Petre P. a zâmbit încruntat
și s-a smuls de lângă gardul uitat de vreme. Petre P. a repetat: „Îmi las barbă”. Apoi a luat-o apăsat în
susul drumului. Cerul se arcuia înalt deasupra. Foarte limpede. Transparent.
Albastru. Albastru. Albastru.
*
Cam pe atunci şi de aceea şi-a lăsat Petre P.
barbă.
[R.C. 2017]
