Se numește Raymond
Cerul cade vertical şi rectangular printre pereţii alb-gălbui ai clădirii ce se înalţă drept şi definitiv din asfalt. Copaci cu frunze verde închis, aşezate în solzi ordonaţi de-a lungul crengilor lungi şi flexibile, se lipesc de marginile zidului înalt care separă curtea interioară de cealaltă curte interioară a celeilalte clădiri. Tot alb-gălbuie, tot veche, tot înaltă, tot definitivă. Cineva cu multă grijă pentru el însuşi plantase cioburi de sticlă pe creasta zidului despăr ț itor. Prinse în ciment pe jumătate finisat, cioburile lungi, alb-transparente, orientate în toate direcţiile, strălucesc slab, sfâşiind prismele de lumină clară aşezate unele peste altele, înghesuite pe cornișe și pervaze. Curtea interioară a clădirii e lungă şi deschisă într-o parte de un gang tăiat drept, înălţat într-un neverosimil ș i ogival plafon decorat. Gangul acela e închis la capătul exterior cu un grilaj negru înfipt în aleea care, după ce însoţeşte clădirea pe o întreagă latură, se varsă anonim...