Zi cu ploaie, cafea și dileme

Dacă ar fi să te iei după ploaia despletită în picuri lungi şi grei, primăvara se arată numai în calendarul care se încăpăţânează să ne anunțe că april e pe terminate. Norii se scutură peste tot, de seara până dimineaţa şi de la prânz până după-amiaza târziu. Iarba nouă plezneşte de prospeţime, frunze crude îmbraca ramuri lungi, însă cerul rămâne coborât şi vineţiu. Doar lalelele multe şi colorate luminează deasupra pământului. Roşu, galben, roz, alb perlat şi din nou roşu şi galben licăre în aerul umed cu miros de verde crud. Ici şi colo lilieci albi și violeţi se scutură timizi în adierile reci. Flăcări de gheată albă şi roz, magnolii, frumoşi de parcă nu-s din lumea asta, îşi leapădă în răstimpuri straiele pictând delicat cu tuşe de mătase iarba din juru-le.

Într-o astfel de zi am luat-o prin oraş, cu puţine trebi şi multe gânduri şi am văzut, aşa cum numai eu văd, ce v-am înfățișat mai ‘nainte. Vântul bătea cu treziri bruşte şi stropi reci se împrăştiau pe haina mea de piele. Îmi bag şi eu mâinile în buzunare şi merg printre oameni cu fruntea răcorită şi cu ochii în cerul pe care norii în alb şi oţel se alungă molcom. La o vreme mi se arata mirajul unei cafenele pitite într-o casă boiereasca, albind printre arbuşti înalţi şi pomi în floare. Mi-e în în gând o măsuţă la fereastra tăiată către gradina veche, înecată în plăcută salbaticie, o ceaşcă aburindă, blues în surdină şi ceva fără pretenţii de citit printre amintiri, aburi de cafea şi acorduri moi de chitară.

Zic Măriei-Mele: „Ia-ţi, dară, ceva de citit, pă'cum ai cugetat şi fă bine de grăbeşte către locu’ cu pricina”. Drept aceea, mă îndrept aţă către un chioşc de ziare pictat şi scris peste tot în culorile unei bănci care declară cu mâna pe portofelul clienţilor, că cică, sanchi!, am gândi la fel. O femeie cu faţa curată şi privire vie, vânzătoarea, îmi dă bună ziua cu voce plăcută şi spălată. Îmi zâmbeşte. Zic, găndindu-mă la lecturi dulci-amărui: „Doamnă, mai aveţi Cațavencii?” Şi ea răspunde frumos: „Vai, domnule, nu mai am, îmi pare rău. Am avut doar unul și s-a dat.” „Ia uite, domn’e – reflectez eu – ce căutare are onorabilu’...” şi cu voce tare „Mulţumesc, doamnă.” Şi dau să plec. Dar ea deodată cu ton de confesiune: „Dar a venit Dilema [veche], să ştiţi... tema săptămânii e neîncrederea”. Eu, impresionat de încrederea ei, zic pătruns: „E o temă bună, Doamnă. Daţi-mi o Dilema...”

S-a înţeles acolo în spate? Fac impresie destul de bună ca să mi se recomande Dilema, chiar dacă-s la prima vedere, în jachetă de piele cu fermoare, jeans, ghete nu foarte curate și barbă de-o zi. Vă daţi seama ce impresie pot face dacă mă îmbrac mai acătării?!?

Acum stau în dreptul fereastrei înalte ce dă în grădina înecată de verde neorânduit. Cafeaua abureşte înţelept, vântul şi stropii de ploaie vibrează în geamuri. Neîncrederea stă deschisă pe masă.

O dilemă modernă

„Auzi! Cică să le organizăm picnic! Să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic, să îi ducem la picnic!” Vocea se auzea crescând sacadat într-o mirare vecină cu indignarea. Altă voce mai coborâtă, dar dură, foşnind sec a ambalaj vechi: „Cine zice, dragă?” Răspunsul a ţâşnit înalt şi definitiv:  „Mama lu’ Robert!!!”

Dialogul se aude din spate, nealterat de lumea ce se scurgea în toate părţile. Întorc şi eu capu’ ca prostu’ să văd cine e, domn’e,  persoana aşa de supărată pe mama lu’ Robert. Indubitabil posesoarea vocii înalte e ea. Spre patruj’, mică de statură, cu sân bogat înghesuit într-un sutien mai mic cu un număr, din fericire acoperit cu o bluză violet deschisă la doi nasturi, cu doua lanturi subtiri de aur amestecate pe pieptul gol. Plinuţă, şi-a lipit de fundul măricel şi de coapsele-i ronde jeans-i căzuţi îngust pe gleznele deloc urâte. Jeans-ii arata a second-hand, ceea ce mă face să cred că-s scumpi serios. E blondă, par bogat tăiat scurt, ten roz şi bine hrănit, priviri verzi şi ochelari alungiţi periculos. Jacheta de piele (violet şi ea!) îi stă strânsă pe umeri şi braţe, curge evazat pe şolduri şi se opreşte scurt. Lângă ea ambalajul foşnitor, femeie în vârstă cu părul des, cenuşiu înspicat cu şuviţe negre, tunsă paj. Solidă şi ciolănoasă, cu fața sănătoasă peste care însă timpul a curs lăsând linii lungi. Are ochi ageri, falca dură şi bărbie pronunţată.

Foşnet: „Cine dragă? A lu’ Robert ăla înaltu’?”  Răspunsul vine limpede şi tare a descărcare: „Da, a lu’ ăla. Îi ştii.”  După două respiraţii de revenire... „Auzi şi tu, cică să nu facă copiii banchet, să facă picnic că e mai ieftin. Şi cică e mai frumos aşa! Cum dracu’ să fie!” Eu la trei pasi în fața lor mă gândesc că o fi ieftin picnicu’, da’ nişte cai şi iepe de liceu numai asta nu-și doresc. „Mama lu’ Robert, îmi zic, ai dat-o-n bară. Lasă-i bre să facă banchet, să sugă şi ei ce-or putea în linişte, care un whiskey, care un vodka, care ci-o putea... că picnicu’...  vorba aia...”. Baba spătoasă foşneşte şi ea a înţelegere: „Ei, dragă... nu-i ştii p’astia? Au mereu idei...”. Blonda dă iar în clocot: „Auzi, picnic! Să iasă afară! Să mănânce! Să se aerisească! Să alerge! Să se joace!” Și pufnește iar trăgându-și sufletul... Zic în gându-mi: „Mama lu Robert, blondă atomică are dreptate, bre! Eşti dusă! Alergat şi joacă? Mă faci să râd...” Se aude iar foşnet ciolănos şi cenuşiu: „Haide, dragă, nu-mi spune, așa a zis!?!” Îmi imaginez ochelarii periculoşi stalucind şi aud imediat: „Da! Să se joace, auzi? Picnic în loc de banchet. Păi ăştia să se joace? Că nu mai sunt copii mici! Trebuie să se distreze şi ei! Să danseze! Au şi ei unșpe ani!!!” Eram deja departe şi nu am desluşit bine foşnetul ce a urmat, iar mai apoi m-am îndepărtat şi mai tare şi nu mai ştiu cum a urmat convorbirea, deci nu vă pot spune cum a rămas pana la urma, picnic sau banchet.

Dar ceva mi-a mai rămas. Mi-a mai rămas un lucru de făcut: „Mama lu’ Robert, te rog să mă ierţi!”