„Eşti cam uituc!” Cuvintele erau o dojană amuzată, dar mie îmi sunaseră cam aspru. Rândurile continuau: „Nu-ţi aminteşti că am am fost vecini şi ne ştim de când eram copii? Sunt Cristina, vecina ta, sunt mai mică decât tine, nu-ţi mai aminteşti?” Primisem prin poşta electronică „Cristina M. wants to be friends with you on...” Numele nu-mi spunea nimic. Ştiind că nu-s persoana după care se prăpădească vreo necunoscuta şi nici genul care să deschidă alteia pofta de conversaţie, aproape convins ca e vorba de o eroare, i-am replicat: „Mulţam de interes, ne-am cunoscut?” La intrebarea mea ea îmi răspunsese că-s cam uituc. Era foarte posibil să fie adevărat.
Ne purtasem anii mici laolaltă, în acelaşi oraş înghesuit între râul curs iute şi dealurile înalte, streşinite de păduri amestecate în care la vremea toamnei roşul carmin, galbenul auriu şi verdele adânc se amestecau în pete lungi azvârlite peste clinele îndreptate spre apus. Fusese o lume acolo, o lume parcă pierdută, deşi blocul curios desenat era încă la locul lui. Avea etaje puţine și acoperiş ca la casele de munte, cu ţigle înguste şi roşcate, aşezate des în solz de peşte, încadrând ferestrele de la ultimul nivel. Era aşezat pe pământ în forma literele „J”. Făcea o minusculă curte interioară partea de jos a acelui „j” şi deşi nu era prea mare arhitectul găsise cu cale să lase un loc de trecere, un gang tras sub primul nivel cam pe la mijlocul cozii alungite a literei. Pe plafonul gipsat al gangului stăruia o veșnică pată umedă de forma Africii, realizarea vreunei conducte de scurgere prost plasată. Avea terase construite înafara apartamentelor de locuit peste parterul cu câteva mici magazine, printre care şi o librărie. Mai avea balcoane ca nişte logii unele și altele construite pe colţuri mult ieşite înafară. În faţa blocului se mozaicase în linii lungi şi drepte roz pal, alb, cenuşiu perlat şi vișiniu stins. Se terminau în jardiniere joase placate cu marmură sfărâmata liniile acelea colorate. Jardinierele, în care nu am văzut nicicând crescând vreo floare, erau străpunse din loc în loc de scări cu câteva trepte revărsate pe trotuarele rectilinii îngheţate în beton albicios. Acelaşi beton albicios, prăfuit la vremea verii, era turnat și în micul univers închis de întortocherea clădirii. Acolo se jucau copiii, se reparau mașini Dacia 1300 și Oltcit, stăteau la taifas vecinii şi tot pe acolo se cărau bagajele pentru a fi băgate în casă prin intrarea „din spate”. Bărbații ieșeau pe balcoane și se salutau sonor cu vorbe multe si ironii sprintene, mamele se întrebau una pe cealaltă despre mersul lucrurilor, iar la ore potrivite își chemau odraslele la masă sau la făcut temele de școală. Serile de vară erau punctate de șoapte și chicoteli pubere, complice lipite de zidurile ascunse în umbre. O lume mică, mai degrabă liniştită, egală cu ea însăşi şi cumva frumoasă, aşezată bine în făgaşul ei, curgând însă neoprit către vremuri în care timpul urma să nu mai aibă răbdare cu oamenii.
În blocul nou construit se mutaseră multe familii tinere, majoritatea lucrând la aceeaşi mare uzină ce acoperea cu lungile ei hale vârful teșit și întins al dealului ce străjuia orășelul. „Uzina” o numea toată lumea şi atât, nu mai era nevoie de nicio precizare, uzina stătea parcă deasupra tuturor şi dădea viaţă şi sens în jur, chiar şi celor care nu lucrau acolo. Teama pentru ziua de mâine era atunci ceva necunoscut, aşa că orice familie avea doi, trei şi chiar patru copii. Clădirea şi împrejurimile se umpluseră de fetiţe şi băieţi jucându-se sau mergând spre şi dinspre școala apropiată. Puteai vedea copii meşterind la biciclete Mini-Pegas sau îngrijind de păpuşi ciufulite, trăgând prin ţevi de PVC cornete de hârtie, lungi şi ascuţite, închipuind din pietricele şi beţe adevărate lumi ale copilăriei, desenând în praful adunat lângă borduri sau direct pe plăcile de beton cu cioburi de cărămidă. Îi mai vedeai sărind şotronul sau jucând elasticul și ţopăind în băltoace doar de plăcerea de vedea stropii de apă împroșcând. Cristina M. fusese unul din acei copii. I-am căutat câteva poze mai recente şi le-am gasit stocate online. Am văzut o tânără femeie în decoruri exotice sau îngheţate, pendulându-şi imaginea între munţi tăiaţi drept, copleşiţi de păduri sau zăpezi, lacuri căzute adânc în văi înguste şi ţărmuri ascuţite bătute de vânt și înecate în albastru. Avea o fragilitate care se regăsea chiar în fotografiile în care era în costum de ski, cu ochelari de ceaţă înălţaţi pe frunte şi cu mâna strânsă pe skiurile sprijite de umăr. Ceva de pe figura frumoasă a femeii din fotografiile acelea cu tușe arhitecturale îmi aducea aproape lucruri din trecut. Parcă nu se schimbase aşa de mult…. ochii, fruntea înaltă, zâmbetul vag fluturat pe buze şi părul brun căzut moale pe umeri rămăseseră la fel.
„Eşti cam uituc!” îmi scria acum şi îmi mai scria: „Îmi aduc aminte că tu erai cel mai mare băiat din bloc, toate fetele tânjeam după tine!!!” Ea era un copil, diferenţa între noi era de mai mult de şapte ani şi la adolescenţă asta era enorm. Eu căutam să devin bărbat, ea se juca timid cu fetiţele de vârsta ei în jurul blocului. Apoi eu parcă am pierdut contactul, ameţit de viaţă, de întâmplări şi oameni, iar când am revenit toate erau schimbate. Pe ea am găsit-o adolescentă, plină de feminitate, înaltă, dreaptă, cu ţinuta unei sportive, dar mereu timidă şi tăcută. Ameţeala mea nu trecuse cu totul şi lucrurile se derulau ca într-un caleidoscop atunci. Nu schimbasem cu ea mai mult de câteva cuvinte, apoi șuvoaiele de timp m-au târât în alte părţi, cu alţi oameni, cu alte întâmplări. Acum, la două decenii distanță, fotogramele fetei cu ochii de cafea, cu frunte senină şi buze pline la colţul cărora stăruia mereu umbra unui surâs, fetei tăcute şi calm-frumoase, se derulau în ochilor mei ca un film vechi și puțin voalat. Nostalgii calde se cerneau peste mine, mi se amestecau în păr şi printre gene, îmi acoperau creştetul şi umerii, se troieneau la picioarele mele. Ani, oameni, întâmplări, vieţi întregi, munţi ameţitori, creste sclipind îngheţate, păduri huind în furturni, lacuri reci pitite prin funduri de vale şi râuri cu ape limpezi se așezaseră între oameni, cei din trecut şi cei de acum.
Am știut într-un fel absolut că n-am s-o revăd pe Cristina M., că n-am să ştiu niciodată cât a rămas din adolescenta de odinioară în femeia de acum, că n-am să-i aud vocea şi n-am s-o întreb nimic. N-am să văd dacă fruntea înaltă e la fel de senină, dacă buzele sunt la fel de pline şi frumos desenate şi dacă la colţul gurii s-a păstrat surâsul fluturând, că n-am să știu cu adevărat daca părul ei cade la fel de lin pe umeri și dacă ochii de cafea privesc grav-timid-adânc, așa ca în trecut. N-am să știu nimic din toate acestea. Am aflat însă ceva extraordinar... Eu sunt cel mai mare băiat din bloc.
duminică, 24 februarie 2013
Cel mai mare băiat din bloc
„Eşti cam uituc!” Cuvintele erau o dojană amuzată, dar mie îmi sunaseră cam aspru. Rândurile continuau: „Nu-ţi aminteşti că am am fost vecini şi ne ştim de când eram copii? Sunt Cristina, vecina ta, sunt mai mică decât tine, nu-ţi mai aminteşti?” Primisem prin poşta electronică „Cristina M. wants to be friends with you on...” Numele nu-mi spunea nimic. Ştiind că nu-s persoana după care se prăpădească vreo necunoscuta şi nici genul care să deschidă alteia pofta de conversaţie, aproape convins ca e vorba de o eroare, i-am replicat: „Mulţam de interes, ne-am cunoscut?” La intrebarea mea ea îmi răspunsese că-s cam uituc. Era foarte posibil să fie adevărat.
Ne purtasem anii mici laolaltă, în acelaşi oraş înghesuit între râul curs iute şi dealurile înalte, streşinite de păduri amestecate în care la vremea toamnei roşul carmin, galbenul auriu şi verdele adânc se amestecau în pete lungi azvârlite peste clinele îndreptate spre apus. Fusese o lume acolo, o lume parcă pierdută, deşi blocul curios desenat era încă la locul lui. Avea etaje puţine și acoperiş ca la casele de munte, cu ţigle înguste şi roşcate, aşezate des în solz de peşte, încadrând ferestrele de la ultimul nivel. Era aşezat pe pământ în forma literele „J”. Făcea o minusculă curte interioară partea de jos a acelui „j” şi deşi nu era prea mare arhitectul găsise cu cale să lase un loc de trecere, un gang tras sub primul nivel cam pe la mijlocul cozii alungite a literei. Pe plafonul gipsat al gangului stăruia o veșnică pată umedă de forma Africii, realizarea vreunei conducte de scurgere prost plasată. Avea terase construite înafara apartamentelor de locuit peste parterul cu câteva mici magazine, printre care şi o librărie. Mai avea balcoane ca nişte logii unele și altele construite pe colţuri mult ieşite înafară. În faţa blocului se mozaicase în linii lungi şi drepte roz pal, alb, cenuşiu perlat şi vișiniu stins. Se terminau în jardiniere joase placate cu marmură sfărâmata liniile acelea colorate. Jardinierele, în care nu am văzut nicicând crescând vreo floare, erau străpunse din loc în loc de scări cu câteva trepte revărsate pe trotuarele rectilinii îngheţate în beton albicios. Acelaşi beton albicios, prăfuit la vremea verii, era turnat și în micul univers închis de întortocherea clădirii. Acolo se jucau copiii, se reparau mașini Dacia 1300 și Oltcit, stăteau la taifas vecinii şi tot pe acolo se cărau bagajele pentru a fi băgate în casă prin intrarea „din spate”. Bărbații ieșeau pe balcoane și se salutau sonor cu vorbe multe si ironii sprintene, mamele se întrebau una pe cealaltă despre mersul lucrurilor, iar la ore potrivite își chemau odraslele la masă sau la făcut temele de școală. Serile de vară erau punctate de șoapte și chicoteli pubere, complice lipite de zidurile ascunse în umbre. O lume mică, mai degrabă liniştită, egală cu ea însăşi şi cumva frumoasă, aşezată bine în făgaşul ei, curgând însă neoprit către vremuri în care timpul urma să nu mai aibă răbdare cu oamenii.
În blocul nou construit se mutaseră multe familii tinere, majoritatea lucrând la aceeaşi mare uzină ce acoperea cu lungile ei hale vârful teșit și întins al dealului ce străjuia orășelul. „Uzina” o numea toată lumea şi atât, nu mai era nevoie de nicio precizare, uzina stătea parcă deasupra tuturor şi dădea viaţă şi sens în jur, chiar şi celor care nu lucrau acolo. Teama pentru ziua de mâine era atunci ceva necunoscut, aşa că orice familie avea doi, trei şi chiar patru copii. Clădirea şi împrejurimile se umpluseră de fetiţe şi băieţi jucându-se sau mergând spre şi dinspre școala apropiată. Puteai vedea copii meşterind la biciclete Mini-Pegas sau îngrijind de păpuşi ciufulite, trăgând prin ţevi de PVC cornete de hârtie, lungi şi ascuţite, închipuind din pietricele şi beţe adevărate lumi ale copilăriei, desenând în praful adunat lângă borduri sau direct pe plăcile de beton cu cioburi de cărămidă. Îi mai vedeai sărind şotronul sau jucând elasticul și ţopăind în băltoace doar de plăcerea de vedea stropii de apă împroșcând. Cristina M. fusese unul din acei copii. I-am căutat câteva poze mai recente şi le-am gasit stocate online. Am văzut o tânără femeie în decoruri exotice sau îngheţate, pendulându-şi imaginea între munţi tăiaţi drept, copleşiţi de păduri sau zăpezi, lacuri căzute adânc în văi înguste şi ţărmuri ascuţite bătute de vânt și înecate în albastru. Avea o fragilitate care se regăsea chiar în fotografiile în care era în costum de ski, cu ochelari de ceaţă înălţaţi pe frunte şi cu mâna strânsă pe skiurile sprijite de umăr. Ceva de pe figura frumoasă a femeii din fotografiile acelea cu tușe arhitecturale îmi aducea aproape lucruri din trecut. Parcă nu se schimbase aşa de mult…. ochii, fruntea înaltă, zâmbetul vag fluturat pe buze şi părul brun căzut moale pe umeri rămăseseră la fel.
„Eşti cam uituc!” îmi scria acum şi îmi mai scria: „Îmi aduc aminte că tu erai cel mai mare băiat din bloc, toate fetele tânjeam după tine!!!” Ea era un copil, diferenţa între noi era de mai mult de şapte ani şi la adolescenţă asta era enorm. Eu căutam să devin bărbat, ea se juca timid cu fetiţele de vârsta ei în jurul blocului. Apoi eu parcă am pierdut contactul, ameţit de viaţă, de întâmplări şi oameni, iar când am revenit toate erau schimbate. Pe ea am găsit-o adolescentă, plină de feminitate, înaltă, dreaptă, cu ţinuta unei sportive, dar mereu timidă şi tăcută. Ameţeala mea nu trecuse cu totul şi lucrurile se derulau ca într-un caleidoscop atunci. Nu schimbasem cu ea mai mult de câteva cuvinte, apoi șuvoaiele de timp m-au târât în alte părţi, cu alţi oameni, cu alte întâmplări. Acum, la două decenii distanță, fotogramele fetei cu ochii de cafea, cu frunte senină şi buze pline la colţul cărora stăruia mereu umbra unui surâs, fetei tăcute şi calm-frumoase, se derulau în ochilor mei ca un film vechi și puțin voalat. Nostalgii calde se cerneau peste mine, mi se amestecau în păr şi printre gene, îmi acoperau creştetul şi umerii, se troieneau la picioarele mele. Ani, oameni, întâmplări, vieţi întregi, munţi ameţitori, creste sclipind îngheţate, păduri huind în furturni, lacuri reci pitite prin funduri de vale şi râuri cu ape limpezi se așezaseră între oameni, cei din trecut şi cei de acum.
Am știut într-un fel absolut că n-am s-o revăd pe Cristina M., că n-am să ştiu niciodată cât a rămas din adolescenta de odinioară în femeia de acum, că n-am să-i aud vocea şi n-am s-o întreb nimic. N-am să văd dacă fruntea înaltă e la fel de senină, dacă buzele sunt la fel de pline şi frumos desenate şi dacă la colţul gurii s-a păstrat surâsul fluturând, că n-am să știu cu adevărat daca părul ei cade la fel de lin pe umeri și dacă ochii de cafea privesc grav-timid-adânc, așa ca în trecut. N-am să știu nimic din toate acestea. Am aflat însă ceva extraordinar... Eu sunt cel mai mare băiat din bloc.
vineri, 15 februarie 2013
La Mc
Mă știți, o mai comit din când în când. Ieri am comis-o pe fond de foame și sictir pe când mă gândeam că tre’ să merg la f’un restaurant şi să aştept să îmi aducă ăia o talpă de gheată din Primul Război Mondial pe post de „mușchiulet-la-grătar-cu-garnitura-și-salată”. Drept aceea, pent’că eram arround am luat-o frumuşel la picior şi am urcat glorios treptele placate cu lemn striat de la Mc şi anume „mecdonalds”. Nene, înlăuntru lume multă... babe demne însoţitoare de țâncime pretențioasă, „baeți” gelați în pauză competițională, fete de liceu cu țâțe mari, fete de gimnaziu (dorindu-și să fi avut țâțe mari), şcoleri cu iPhone 4s băgate în huse colorate cretinoid, mămici tinere cu sugari în brațe, singure și ambetate (nu sugarii îs di ghină), femei mai așa, plate, cu expresii stupide, midăleigis cu bani potriviți în mână cerând un burgăr și ce s-o mai nimeri.
M-a aşezat cuminte la coadă şi după un minut o fată frumuşică și ochelaristă mi-a zâmbit și părea că îmi zâmbeşte pe bune. Avea pantaloni negri strânşi pe şolduri şi cămaşă în carouri ajustată cuminte pe piept, ca o uniformă de şcoală. Mai avea și păr blond strâns într-o coadă. M-a întrebat ce doresc. Doream aia şi aia şi aialaltă. Ailalata să fie mare sau medie? „Mică”, zic. Da’ nu vreau aia şi aia cu încă ceva, că e ofertă? „Nu”, zic. Da pe a doua aia aş vrea eu să îmi puie nişte chestii? „Lăsaţi-o aşa”, mestec eu potolit. Da’ fo’ ceva la plic ca să asezonez aia-ele? „Nimic!” Mă simţeam ca o stâncă. Ochelarii m-au privit cu un soi de respect grav, a făcut nişte pase magice la maşinăria din faţă, apoi zâmbetul a revenit şi am auzit: „Blllblllblll virgulă nouăzeci!” Îi întind banii, ea îi ia şi îmi şi dă restul până la centimă. „Aşa mai zic şi eu”, gândesc cu admiraţie. Las monedele ca cadă într-o cutie de plastic transparent unde scria că vor merge la nu ştiu ce copii cu necazuri (vrăjeală!) şi aud din nou coada blondă cu ochelari: „Durează câteva minute, așezați-vă undeva şi vi le aducem noi”. Dau din cap ca bou’, zic „ok” şi mă duc aşa mai către ferestre, mă caţăr pe un scaun d’ăla înalt şi mă zgâiesc afară la bulivar’ unde trecea lume şi aşa şi aşa, adică şi-n sus şi-n jos. În patru minute punct au venit să îmi aducă aia, aia şi ailaltă. N-a venit coada blondă, iar cine a venit nu mă interesa deloc, aşa că nici nu vă spun cum era.
Cu ce să încep, mă gândesc, cu aia sau cu aia? Nu conta de fapt, o iau pe aia şi muşc din ea. Scot paiul şi capacul de la ailaltă şi beau direct din paharul plin mai mult cu gheață decât cu ailaltă o gură zdravănă. În timp ce beau mă uit la cei din jur şi îi văd cu paiele în gură, sugând cu nădejde, de parcă ar lua parte la o clismă colectivă. În stânga mea, la mesele pătrate prinse de podea ca la sala de interogatoriu, stau câteva liceence. Vorbesc tare şi râd şi mai tare, cel puţin vreo trei dintre ele, dacă e să mă iau după voci. La un moment dat peste volumul obişnuit aud clar venind de la fetele cu pricina: „Ei, în p... mea, ce să fac, asta e!” şi o văd pe cea care slobozise cugetarea - faţa rotundă, ochii mari şi verzi, păr buclat căzut mare pe umeri, râzând cu o gură mare şi frumoasă. „De, fatalism optimist și cu vino-ncoa… ”, cuget eu și mai iau o gură de ailaltă. Dară, numa’ ce văd că fusese atras de zicerea atât de adâncă a crețulinei şi vecinul meu din dreapt. P’asta îl remarcasem mai înainte, era atipic pe scenă: costum închis, cămaşa albă, fo’ şaizeci de ani, da’ verde încă, părul argintiu, nu alb, argintiu ca oţelul, pieptănat ca o cască în jurul capului, mustaţa pe oală în stilul anilor ’80, oţelie şi ea, bărbierit la sânge, cu un pahar de cafea în faţă. La început îmi zisesem că e f’un nene aflat în aşteptarea unei întâlniri sau a eliberării vreunui document de pe undeva, măcinând şi el minutele şi ceva cafea până la vremea potrivită. Apoi l-am observat ce atent privea stradă, i-am văzut borseta micuţă sprijinită pe masă înaltă cu un telefon ieşit pe jumătate din ea şi mi-am zis că ori pândeşte pe cineva, ori tre’ să fie miliţian în prag de pensie, trimis de superiori la mişto să se holbeze prin ferestrele panoramice la dealer-ii de telefoane fără acte de proveniență, cu serviciul pe stradă. Acum se întorsese şi el pe un umăr spre tânăra care exibase atât de sonor organul. Apoi s-a uitat la mine cu privirea aia „Dom’ne, tineretu’ din ziua de azi...” Eu ridic din umeri şi luând exemplul fetei cu membrul la purtător transmit fatalist fără vorbe: „Asta e!”. Moş Mustaţa se întoarce la paharul lui de cafea, parcă ar lua o gură, da’ n-o ia şi se întoarce spre mine iar. „Hait, stai să vezi că are să-mi spună ceva” şi dau să fac o retragere strategică, dincolo de zidul de fete cu guri slobode. Da’ n-apuc, că mustaţa se mişcă inexorabil şi recepţionez zicerea: „Ce ne facem, dom’ne, chiar aşa?” Eu: „Se mai întâmplă...” El: „Dom’ne, eu vin aici să stau liniştit...” Eu, simţind vag că pierd subiectul: „Da...” „Da, dom’ne, eu stau aici, cine ce are cu mine”. Eu cam aiurit: „Foarte bine...” El se întoarce de-a binelea spre mine şi văd că că ceea ce credeam eu că e o cămaşă e de fapt un tricou polo alb incheiat până al ultimul nasture, strans pe gâtul roșcovan. Are şi inel de aur cu piatra pe degetul mic de la stânga, îl văd bine pe mâna-i aşezată pe genunchi. „Da, dom’ne, îmi zice ăştia, ce, bă, te duci să bei cafea la mecdonalț? Te dai mare? Da, mă! Mă duc, de ce să nu mă duc, fac ce vreau cu pensia mea!” Eu aprob scuturând frumos capul. El mai are ceva de spus şi o zice cu glas rotunjit şi cu vorbe rare: „Ce dacă e scumpă? Dau oricât pe o cafea, banii mei, pensia mea, ce eu stau cu ei de vorbă? Eu vin în centru, mă simt bine, îmi beau o cafea mecdonalţ, mă uit pe bulevard...” Eu mă holbez la el, el la mine şi până la urmă mă adun și zic cam gâtuit: „Păi da... foarte bine”. Căpitanul Cafea e satisfăcut oarecum, dar mă mai priveşte o clipă, parcă a îndoială şi se întoarce la paharul lui. Eu renunţ la desertul la care am gândeam („Dă-l dracu’ de desert, şi-aşa am burtă, are și e-uri!”) şi încep retragerea. El se uita cum îmi strâng şi trage ultima duşcă de cafea. Eu o iau pe cant, el mai zice „Nimeni n-are treaba cu mine!”. Sunt total de acord cu el şi plec după ce fac un gest vag.
Înainte să ies pe o ușă laterală îl văd cum se uită în jur, parcă rătăcit. E înconjurat de puștime… se uită la ei… apoi se coboară de pe scaunul înalt îşi pune fularul pe care îl ţine cu barba până îşi îmbracă o haină groasă şi cenuşie pe care o închide încet şi atent la toţi nasturii. Apoi își adună borseta, o ia către ieşire și păşeşte dincolo de uşă. Afară. Acolo unde e iarnă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)