Chemarea nestatornică

Aleea e pictată toată cu pete de soare și umbra azvârlite în tușe lungi prefirate printre ramurile aplecate ale brazilor aliniaţi unul după altul, înalţi şi negrii. Sunt cam singuratici și cam triști. Deşi e plină de oameni, aleea e și ea cam singuratică. Se închide într-un capăt cu porţi de fier forjat curbat dulce, terminat cu suliţe zvelte. Trece apoi prin faţa clădirii lungi şi demodate şi cuminte se varsă fără murmur în curtea pietruită potopită de soarele bonom al toamnei aurii ce cantă blând în văzduhuri.

Oamenii de pe alee sunt grupaţi în dreptul clădirii alb-cafenii către intrarea cu cinci trepte în evantai deopotrivă deschis către alee şi către curte. Sunt adunaţi în pâlcuri mici şi vorbesc cu însufleţire. Sunt de toate felurile. Doamne venerabile cu coafuri argintii bătând în violet, cu inele de familie stând greu pe degete îmbătrânite, bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, serioşi, lipiţi de bordurile văruite, vorbind cu aer grav, femei mai tinere etalând decoltee largi peste sâni ţinuţi sus de sutiene cu două numere mai mici, fete şi mai tinere cu pantaloni strâns lipiţi de coapse şi fese, cu bluze largi şi lenjerie colorată perfect vizibilă, alţi bărbaţi în haine sport râzând gros, doamne la mijlocul vieţii, îngrijate şi atente, cătând cu infigurare prin mulţime. Toţi au aerul că au trebi importante de făcut. Îşi aşteaptă copii să iasă de la şcoală. Apoi îi duc târâş-grăpiş către case sau aftărscul.Automobilul lung şi negru rulează lent şi se opreşte neauzit în faţa porţilor. Portiera din spate se deschide şi băiatul coboară încet. Întinde mâna şi din întunecimea maşinii îşi ia rucsacul. Şi-l atârna pus invers de umărul drept. Geamul şoferului coboară şi un bărbat strigă spre băiatul care îşi târâie paşii spre poartă. „Să te duci la ore, auzi? Să nu mai întârzii!”. Băiatul întoarce capul şi face un gest: „Bine, bine... am înţeles”. Apoi intră pe poarta cea mică deschisă larg. E un băiat de vreo doisprezece ani. E subţirel şi ‘năltuţ. Are treningul albastru şi pontofi sport tot albastrii cu şireturi late şi albe legate numai pe jumătate. Rucsacul e şi el albastru intens. Părul lui blond lung lăsat peste ceafă și urechi, fața albă, ochii verzi şi gura frumoasă îmblânzesc norul albastru care îl înconjoară. Merge încet pe alee şi în ochi îi luceşte o lume numai a lui. „Dragoş!” Băiatul întoarce capul mai întâi, apoi se opreşte şi se întoarce de-a binelea spre poartă. Dincolo de barele curbate şi răsucite în arabescuri e o fată. Priveşte fix la băiat. E brună şi înaltă. Părul închis cu nuanţe castanii curge drept peste umeri, îi cade pe frunte şi peste ochii căprui şi adânci şi ea și-l da cu mâna după ureche cu un gest iute. Jeans, jachetă scurtă, o geantă mare petrecută pe umărul stâng. „Dragoş!” Băiatul abia acum zice moale: „Da, ce-i?” Şi ea îl priveşte lung: „Ce întrebare e asta, hai!” El rămâne pe loc: „Nu vin.” Ea îl ţintuieşte cu privirea. El e nehotărât şi se lasă când pe un picior când pe altul. Rucsacul i-a alunecat şi a ajuns la încheietura cotului. Îl lasa să atârne aşa, la o palmă de asfalt. Fata se smulge din locul ei şi cu paşi lungi trece de poartă şi se proţăpeşte în faţa băiatului. „Dragoş?” El nu zice nimic. Ea se apropie, e mai înaltă cu o jumătate de cap decât el. Îi spune ceva - șoptit, scurt, rapid.. El tace. Ea se lipeşte aproape de el şi îi mai şoptește din nou. Apoi se întoarce legănat şi face câţiva paşi. Băiatul rămâne nemişcat. Ea se opreşte, întoarce capul pe-un umăr, îşi trece degetele prin păr, şi-l aşază după ureche, se uită scurt la el. Zice cu o mirare nesfârșită, colorată cu reproş îngăduitor și rugăminte ascunsă: „Ce-ai, ma’, te duci la biologie... ?!? Hai odată!”. Apoi îşi îndreaptă privirea înainte şi păşeşte liniştit şi decis. Băiatul îşi săltă rucsacul înapoi pe umăr şi o ia pe urmele ei. O prinde în poarta şi păşesc alături dincolo de ea luminați de raze venite vertical. Pete de soare şi umbră joacă în urma şi înaintea lor lor şi tușe lungi aurii le desenează drumul.

Aerul se răceşte un pic. Aleea rămâne liniştită şi singuratică. Brazii prefiră lumina şi o azvârle în stropi calzi peste tot - peste oameni, peste străzi şi clădiri, prin văzduhul în care toamna cântă blând.

Cum mi-am petrecut sfârşitul liceului lumii (Din ciclul „România – Garden of Nowhere”)

Spălătorie auto. Central. Parcarea înghesuită. Plină. Două rampe. Pline. Lângă rampa din dreapta. Spaţiu. Cu elevator. Schimb. Ulei. Anvelope. Lângă rampa din stânga. Bar... Inevitabil. Vitrine. Frigorifice. Bere. Sucuri. Acidulate. Automat. De cafea. Trei lei. Zahăr, lapte. La discreţie. Bar. Înalt. Două scaune. Prinse de bar. Înalte. Patru mese. Rotunde. Mici. Scaune. De ţeava cromată. Pe lângă măsuţe. Incomode. Înghesuite. Una măsuţa – ocupată. O pereche. El, patruj’ şi-o litra. Mustaţa. Pe oală. Ea, până-n doi poli. Trasă la faţă. Lângă ei. Pe scaun. Una bucată întreprinzător. Patron. La spălătorie. Douj’apte – douj’opt. Perciuni subţiri. Lungi. Până la falca. Dolofană. Nebărbierit. De două. Zile. Ochii. Mici. Apropiaţi. Veseli. Două. Rânduri. De bărbi. Guşă. Gen. Cămaşa. Cu dungi. Bleu. Roz. Pe alb. Întinsă. Să crape. Pe burtă. Jeans. Strâns. Pe bulan. Pe gleznă, tată! Brăţară. Lată. De aur. Curea. Cu plăcute. Metalice. Imprimate. Vizibil. Armani. Pantofi. Decupaţi. Fără. Şosete. În picioare. Sprijită. De bar. Una bucată. Doamnă. Tânără. Soţie patron. Unu şai’eş’cinci. Optezeci. Şi cinci. Kile. Îmbrăcată. Salopetă. Subţire. Semi. Transparentă. Lipită. Pe corp. Da. Am orbit. Pe mese. Click!. Libertatea. Poze. Cât pagina. Femei. Goale. Text. Pe una. Din poze. „Miki. Studentă. La Drept. Din Slatina.” Hai, dom’ne! Chiar din Slatina?!? Nu e rea. Cei patru. Continuă. Discuţie. Prima pereche. Copil. Adolescent. La liceu. Probleme. Cu învăţatul. Bacalaureat. Aoleu! Patron. Ştie. Sfaturi. Soluţie. Om de afaceri. De! „Eu, pă cuvânt dă onoare, înafară de clasa a IX-a, nu am dăschis nicio carte în liceu. Oricum numai în anul I am avut cărţi, din anul II până în anul V nu am mai avut cărţi şi nu am mai învăţat niciodată.” Cinci ani. De liceu. Seral. E bine. Pe bune. Mai departe. Convins. „La toate lucrările luam 8 – 9. E nevoie să îţi meargă mintea un pic. Tre’ să ştii cum pui problema cu profesoru’. Să ştii un pic şi bagi restu' pă lângă. La „bac” am luat 9,31... Ce comentarii?!? Să învăţ comentarii?!? Păi ce, eu nu pot să fac comentariu’ meu? Reţin două – trei detalii şi apoi pot să povestesc toată ziua, pot să spun până te ia somnu’!” Lumea râde. Încântată. Deci aşa, car’ va să zică? Ei, păi zi-i, dom’le aşa... Sfătos. „Nu e nevoie să înveţi, tre’ să fii dăştept cinci minute. Eu m-am dăscurcat mai bine decât alţii care cică învăţau. Aveam un coleg... ăla tocea... mereu îi spuneam, mă, fă ca mine... Luam note mai bune dăcât el... n-a făcut nici pe dracu’ după liceu.” Mărturisiri. „Şi când aveam probleme, nu mari, da’ mai aveam... L-am pus pe tata să sune la şcoală când i-am zis io ora şi profu’ i-a spus că e e totu’ ok, nicio problemă, domnu', băiatu’ e foarte ok. Eram lângă el. I-am zis că o încurcă cu mine, să aibă grijă ce spune.” Râde. Bonom. Se lasă. Pe spătar. De scaun. „Vă zic io, degeaba-l forţaţi, dacă e băiat dăştept să dăscurca el.” Râde. Toată lumea. Prima pereche. Destinsă. Mama. Tot trasă la faţă. „Ce să-l forţezi? Face tot ce vrea el.” Tatăl. Vesel. Zâmbeşte. Cu toată gura. „Eu oricum ţin cu el... Mă-sa să mai supără... Da’ eu am văzut părinţii cum se ducea după copii la şcoală şi se lua după ei pentru te miri ce... Mai bine fără”. Lămurit. Eu. Mă mişc. Răstorn. O scrumieră. Pusă. Pe calorifer. Rece. De tablă. Lipit. De peretele de sticlă. Exterior. Zic. Către. Doamna, cu salopetă. „Îmi daţi... un pix şi o bucată de hârtie?”. Doamna. „Da, cum să fie, mai mare, mai mică?” Eu. Mă cutremur. „Mai mare, o foaie, de caiet”. Îmi dă. Pix. Negru. Hârtie. Coală. Albă. O îndoi. Pe jumătate. Încep. Să scriu. „Spălătorie auto. Central. Parcarea înghesuită... Pe scaun. Una bucată întreprinzător. Patron... falca dolofană... Ştie... Sfaturi... Soluţie... Eu, pă cuvânt dă onoare... Om de afaceri... De!”.

Dimineața în care nu s-a întamplat nimic

Aerul era cald şi umed, dar proaspăt, cu gust de frunze crude şi ierburi strivite. Cerul stătea sprijinit pe brazii argintii pudraţi cu albastru pe vârfuri. Nori albi, argintii şi oţelii pluteau alene, scămoşaţi şi grei. Printre norii căţăraţi unii peste alţii se vedea din când în când aer albastru spintecat de lăncile aurii ale soarelui. Trotuarul păstra încă ceva din ploaia nopţii trecute, iar acum aburi se ridicau străvezii de pe pietrele ce se încălzeau lent. Mi-am aranjat cureaua genţii cazone cu catarame ca la ’916 şi am coborât strada strecurată între paralelipipedul administrativ alb cu arhitectură funcţională şi vag festivistă a deceniului șase al secolului trecut şi clădirea cu trei etaje tencuita cu galben-pai al cărei parter era acum o înşiruire lungă şi casetată de magazine şi cafenele. De-a lungul lor curgea o terasă acoperită cu plăci mari de culoarea granitului. Urca şi cobora în neaşteptate schimbări de atitudine terasa aceea, planuri lungi înclinate, sclipind în lumina strecurată printre balustrade rectangulare şi cate doua-trei trepte acoperite cu lemn dens şi granulat încleştate în armaturi de fier negru. Ora zece punct zero-zero. „Ten hundred, sir!” ar fi zis un sergent spătos dintr-un producție „B” de la Hollywood. Cafeneaua în dreptul căreia mă oprisem era toată violet şi cenuşiu metalic, cu uşi de inox mătuit şi geamuri mari stropite de argintiu lichid şi violet de gentiană scurs. Loc bun de întălnit femei fără chip. Am intrat. Înăuntru era plăcut, cu lumina filtrată de stropii aceia, cu canapele joase albe şi mov pal, pline de perne de culoarea fontei proaspăt turnate, cu mese de sticla neagră, cu muzica trance în surdină şi clienţi puţini, ascunşi de fotolii moi şi colţuri de zid acoperite cu tapete în argintiu, vioriu şi gri perlat. Barul ocupa tot peretele din spate, negru sticlos, aparat de un rând de scaune înalte. În penumbra de dincolo de bar, pe fundalul translucid al sticlelor cu băuturi şi a şirurilor de pahare sclipitoare se mişcau că în transă două fete. Aveau cămăşi strânse pe corp, închise la culoare şi nu am putut vedea de acolo de unde eram ce culoare erau cămăşile acelea cu adevărat. Părul amândoura lucea palid, strâns la ceafă, sobru dat după urechi. Pe unul din scaunele de la bar stătea un bărbat înţolit cu o cămaşă în carouri mari, roşu şi roz pe fond alb. Avea mânecile suflecate până la jumătatea antebraţului, cel puţin mâneca de la braţul stâng - şi-l balansa înainte şi înapoi într-un ritm de el ştiut. Pe o canapea albă, aproape de intrare, era aşezată o femeie. Era mai degrabă scursă pe canapea... umerii îi urau mult sub speteaza joasă a canapelei, bazinul îi era împins în faţă, desenându-şi precis zona inghinală prin jeans-ii strânşi de la glezne până la şolduri. Avea şi o bluză băgată în jeans-ii aceia, descheiata bine cu guler moale şi neglijent tras într-o parte dezgolindu-i pieptul, o bretea şi marginea albastră a unui cupe de sutien. Vedeam pielea pieptului şi sânului în partea aceea, piele îngrijită, întreţinută, bronzată la solarium, frumoasă în felul ei. Anii i se citeau insa pe gât, în venele vizibile pe dosul mâinii şi în privirea casantă a ochilor. În faţa ei pe un fotoliu-puf sta un băiat cu tricou adânc decoltat, imprimat cu Union Jack. Avea panataloni trei sferturi şi slapi în picioarele musculoase. Putea fi fiul femeii de pe canapea. Sau nu. Alte câteva persoane anonime se risipeau pe la mesele ascunse pe jumătate de coloane şi pereţi neînchişi la niciun capăt. Nu se auzea niciun sunet, cu excepţia muzicii căzută din plafon. Braţul bărbatului de la bar se mişca în pendul, femeia de pe canapea zăcea pierdută, iar ceilalţi păreau nişte fantoşe de carton presat aşezate cu grijă în poziţii cât mai naturale. Doar fetele de la bar se mişcau în transa aceea bizară, insonoră şi decolorată. Mi-am zis că nu face să îi deranjez şi m-am întors pe terasa cea îngustă unde adăstau nişte canapele micuţe şi deloc comode după aspect. Mă uitam unde să mă aşez şi în timp ce reflectam dacă e cazul sa trag de o masă pentru a-mi face loc am auzit în spatele meu un glas limpede, oarecum în contralto: „Vă aranjez o masă imediat. Nu avem voie să le folosim când plouă şi de aceea sunt trase. Durează un minut”. Era una din fetele de la bar, surprinzător de vie şi reală în lumina exteriorului. Înaltă, cu faţa rotundă, cu umerii strânşi în cămaşa aceea liliachie, vedeam bine culoarea acum. Nasturii stăteau să se smulgă din cheutori şi deasupra sânului stâng era scris mic şi artistic cu galben-orange „Lyla Lounge Café”. S-a uitat la mine a zâmbit şi a mai zis „Puteţi sta înăuntru până termin”. M-am tras la o parte şi m-am rezemat de balustrada masivă şi continuată cu stâlpi şi traverse pătrăţoase de care stăteau prinse fâşii de pânză gri, irizate în violet, fluturate de vântul slab al dimineatii. Mi-am înţepenit vârful cizmei pe bara de jos şi întors pe jumătate am privit către stradă. Traficul era aproape inexistent, câţiva oameni treceau pe trotuar la un metru şi jumătate sub nivelul de unde mă uitam la ei. Norii se spărgeau şi se adunau ca nişte animale greoaie jucându-se cu albastru-azur şi auriu fluid. Erau peste tot băltoace de azur şi aur şi oamenii călcau nepăsători prin ele. Atunci a trecut prima dată. De fapt am văzut-o abia când a fost în dreptul meu, am avut mai mult o senzaţie şi mi-am întors capul peste umărul stâng. Ea mă privea mergând neauzit. Era o femeie uşor fanată, vedeam asta la ridurile fine de la colţul ochilor desenaţi felin. Zâmbea vag şi ochii-i jucau în irizaţii de albastru sidefat. Părul îi cădea pe umeri în bucle moi, blond sidefat şi el, vag șatirat în castaniu cald. Avea tenul auriu, o gură frumoasă şi tăiată încât sugera lipsa complexelor şi încăpăţânare. Buzele, nu foarte pline, se desenau senzual în roz palid, uşor răsfrânte la colţuri, încremenite şi lipite în zâmbetul acela ambiguu. Când am privit-o m-a mai fixat o secundă, apoi a întors capul foarte lent şi şi-a continuat drumul. Era frumoasă tare şi interesantă şi parea că ştie bine asta. Era înaltă şi subţire, cu ţinuta dreaptă, deloc slabă, îmbrăcată cu o salopetă complicată, largă şi totuşi ajustată unde trebuie pe corp. Era făcută dintr-un material mătăsos, castaniu acoperit cu un model floral. Petale mari roz și alb-crem şi frunze lungi şi cafenii curgeau pe umeri şi pe braţe, se arcuiau complice pe sâni şi şolduri, se înfăşurau moale în jurul pulpelor lungi, curgeau fluturând pe gambe până la picioarele încălţate cu sandale savant încheiate în curele multe şi subţiri. Ţinea agăţat de degetele mâinii stângi, în lungi curele dublate de inele de metal, un sac de piele maron deschis. Plutea la doi centimetri de sol sacul acela săltând uşor la fiecare pas sigur și fluid făcut de femeia aceea. „E gata masa dumneavoastră”. M-am mişcat din locul în care eram către fata care surâdea. „Dacă mai vreţi perne le puteţi lua si pe cele de pe fotolii”. Aveam o masă, o canapea şi două fotolii din împletitură aproape neagră. Masa era acoperită cu sticlă transparentă, canapeaua şi fotoliile cu perne gri-violet. „Vă aduc menu-ul” a mai spus fata şi a surâs iar, nu numai cu buzele, ci cu ochii, cu toată faţa. Mi-a plăcut asta. „Rămâi, te rog” i-am zis. „Vreau un ceai verde, verde şi atât”. „Cu miere?” a vrut să ştie ea. „Cu” i-am confirmat aşteptarea. A plecat. M-am aşezat pe canapea, mi-am tras geanta de după umăr şi am aşezat-o lângă mine. Mi-am scos revista cu avioane şi i-am rupt ambalajul de plastic, l-am strâns în pumn şi l-am pus în scrumiera inutilă pentru mine. Din coperta revistei ieşeau agresiv boturi de avioane militare bălţate în verde-oliv, maron şi negru, cu prize de aer rectangulare, derive înalte, parbrize blindate, cu aripile încărcate de rachete şi bombe vopsite savant şi marcate cu dungi colorate. Fiecare din culorile şi dungile acelea însemna ceva precis, versiunea armei, tipul şi cantitatea încărcăturii de luptă, dacă era reală sau numai o machetă de antrenament. Tot pe acolo pluteau graţios siluete lungi albe şi albăstrui cu embleme de linii aeriene celebre pictate pe fuselaje, iar într-un colţ, jos, se bălăcea un hidroavion canadian, desenat în linii drepte şi unghiuri rigide, robust, mare, vopsit în galben. Părea teribil de rezistent. Le-am mângâiat pe toate, pe cele de război şi pe cele de pace, pe cele mici şi pe cele mari, pe cele întunecate ca noaptea și pe cele strălucitoare. Vasul de ceramică cu apă fierbinte, mare cât să îl cuprinnzi cu amândouă mâinile, era alb, decorat cu o stampă abia schiţată cu frunze de bambus cenuşiu şi păsări în roşu şi galben. Pe o farfuriuţă decorată la fel aveam miere într-un bol de sticlă cât jumătatea unui ou, câţiva biscuiţi înveliţi în hârtie cafenie semitransparentă marcată cu logo-ul unei mărci de cafea din ţară cantoanelor şi plicul galben şi alb de ceai. Aveam şi un pahar de ceai foarte înalt, cu un picior scurt şi cu o toartă mică, perfect rotundă şi ridicol lipită de bază. Aveam şi un suport cu şerveţele mov şters. Am luat bolul cu miere şi l-am lăsat să curgă lin şi complice în apa fierbinte, apoi am scufundat acolo plicul de ceai. Aburii s-au colorat uşor şi mirosul reavăn, un pic amar a umplut aerul de lângă mine. Am aşezat capacul vasului la locul lui şi am aşteptat. Am deschis revista. Siluete fine, întunecate, ascuţite ca nişte pumnale lungi şi periculoase sau diafane şi atemporale ca un vis de argint se detaşau din paginile cu miros de tipar. Pe o pagină triplu pliata se etala un Su-15 Flagon, exemplarul „Krasny 17”. Era acela care doborâse într-o dramatică noapte siberiană, la sud-vest de Sahalin, o aeronavă civilă deviată de la traseul de zbor. Două sute şaizeci şi nouă de oameni pieriseră în apele îngheţate. Pilotul își facuse datoria. Am privit silueta lungă şi puternică, tone de duraluminiu construite inteligent în jurul a două motoare puternice, botul lung şi masiv adăpostind radarul de tragere, cabina în spatele căreia se ghicea scaunul de catapultare, aripile delta scurte şi solide, ampenajele repezite înapoi. Profil de interceptor destinat unei misiuni precise, putere, agilitate şi eleganță conglomerate în linii oneste de avion ce îşi arata limpede rolul pentru care a fost creat. Mi-am pus ceai. Lichidul verde-auriu a aburit sticla paharului. Apoi am citit despre baze aeriene pierdute la marginea pamântului și despre vremuri când lumea părea sa fie tăiătă în două. Am sorbit încet, atent să nu mă ard. Era cum trebuie, dulce şi amar şi fierbinte şi aromat. Femeile fără chip nu erau niciunde. Atunci a trecut din nou. Plutea peste dalele lucioase, iar florile roz şi alb îşi zbateau petalele şi frunzele în jurul corpului ei, îmbrăţişând-o. Îşi ţinea poseta-sac la fel, dar acum mâna dreaptă îi era îndoită din cot, cu palma ţinută în sus şi acolo se odihnea o brioşă glazurată în alb şi caramel. Am lăsat paharul de ceai pe masă şi mi-am ridicat privirea către ea. A ţinut capul întors spre mine o secundă lungă, zâmbetul a fluturat vag, ochii îi pluteau în ceţuri opalescente şi albastre, obrazul şi bărbia îi reflectau lumina mierie de afară. Machiajul verde şi argintiu şi albastru al ochilor a lucit scurt când şi-a îngustat pleoapele, zâmbetul s-a accentuat un pic, dar pasul n-a şovăit şi s-a îndepărtat în foșnet lin lunecând deasupra plăcilor acelora de granit. Am fost surprins să constat că ceaiul avea acelaşi gust. Nimic schimbat. Câteva picături stăteau bombate pe sticla mesei. Am luat unul din şerveţele şi le-am şters într-o mişcare lungă. Câteva secunde a zăbovit acolo o umbra umedă, apoi s-a subţiat, s-a strâns în ea însăşi, se usca sticla aceea, gata, disparuse. Avioanele şi elicopterele zumzăiau printre paginile revistei şi literele şi culorile se ondulau şi se topeau în jeturile albăstrii ale turboreactoarelor. Aerul mirosea a petrol de aviaţie ars şi a combustibili cu cifre octanice ridicate. Mirosea a beton încălzit de soare alb incadescencent şi străbătut de dâre de cauciuc lovit, strivit şi topit de aterizări. Am luat o gură de ceai şi am spălat gustul acela şi am privit cu ochi proaspeţi şi liniştiţi cerul pictat albastru printre nori. Femeile fără chip erau departe şi inconsistente ca ceţurile de vară. Atunci a ieșit afară jeans-ul cel strâns pe picior și camașa descheiată. Vorbea la telefon. Se părea că era o convorbire ce nu trebuia auzită de tânărul care părea să fi fost fiul. Sau nu. Am auzit-o eu. Se discuta despre facturi, despre terenuri care erau încadastrate sau urmau să fie, despre niște discuții misterioase ce urmau sa aiba loc și despre faptul că va fi bine. S-a rezemat de balustradă, puțin în stânga mea și a continuat să vorbească atentă și convingătoare. Mi-am întors capul și am căutat să nu mai aud frazele de sales-representative. Ea apăruse din nou. Brioşa dispăruse. Îşi ţinea braţele uşor încrucişate, iar sacul îi spânzura de umărul drept. Şi-a aranjat părul cu toate degetele mâinii drepte şi apoi a dus-o din nou în poziţia aceea încrucişata lejer. Îşi ţinea bărbia în piept şi păşea la fel de încet şi de ferm, punând fiecare picior fix în faţa celuilalt. Apoi a ridicat capul, pielea de pe pomeţi şi de pe frunte a strălucit cald, iar ochii albastrii şi argintii i-au luminat fața. Nu mai zâmbea atunci când m-a privit şi când s-a apropiat. Albastrul-verde din ochi a translatat lent ca un reflux pe un ţărm lung. Paşii îi erau egali şi liniştiţi. Nu se grăbea. Drumul ei nu începea de niciunde şi nu se termina niciunde. Am vrut să îi spun ceva şi mi-am dat seama cu uimire că nu ştiu ce. Ea a trecut mai departe, lent, îmbrăcămintea îi flutura uşor, s-a îndepărtat, s-a dus. Ceaiul se răcise. Am băut ultima înghiţitură şi cred că am fost neatent, o parte s-a scurs afară şi a desenat un lac circular şi mititel în jurul paharului. Am lăsat o bancnotă roz pe masă şi am aşezat deasupra scrumiera. Mi-am îndesat avioanele în geantă şi m-am strecurat printre tuşele violet, alb, cenuşiu şi negru trase termurat în văzduh. Am coborât pe un plan înclinat sclipitor, am sărit două trepte şi am fost în stradă. Cele fără chip puteau rămâne unde voiau să fie. Am cotit pe o alee umbrită de copaci şi arbuşti înalţi pe o parte şi lungi şiruri de flori unduite în vânt pe cealaltă. Dincolo de flori se înşirau case mici şi cochete. Rezemată de o bancă vopsită în verde sta o fetiţă de nici şase ani. Avea părul cam în neorânduială, o rochie prinsă pe umeri cu funde savant înodate şi şosete cu dungi multicoloare băgate în sandale. Se uita atentă sub o tufă. M-am uitat şi eu. Acolo era o pisică, părea mai mult un pui, cenuşie toată, cu blana cam deranjată. M-am oprit. Fetiţa s-au uitat la mine grav şi a zis cu voce de copil, dar cu intonaţie de om mare: „Domnule, pisica asta a fugit de acasă”. „Extraordinar!” i-am răspuns. „Mă ajutaţi să o prind?” a mai întrebat ea. Am privit în vazduh și spre paduri. Toate erau la locul lor. Lumea și pământul ei purtător de oameni erau ce trebuiau să fie. Cerul stătea sprijinit pe copacii ce explodau în verde. Aerul se mai încălzise, dar era tot proaspăt, cu gust de frunze crude şi iarbă proaspat taiată.

Cel mai mare băiat din bloc

„Eşti cam uituc!” Cuvintele erau o dojană amuzată, dar mie îmi sunaseră cam aspru. Rândurile continuau: „Nu-ţi aminteşti că am am fost vecini şi ne ştim de când eram copii? Sunt Cristina, vecina ta, sunt mai mică decât tine, nu-ţi mai aminteşti?” Primisem prin poşta electronică „Cristina M. wants to be friends with you on...” Numele nu-mi spunea nimic. Ştiind că nu-s persoana după care se prăpădească vreo necunoscuta şi nici genul care să deschidă alteia pofta de conversaţie, aproape convins ca e vorba de o eroare, i-am replicat: „Mulţam de interes, ne-am cunoscut?” La intrebarea mea ea îmi răspunsese că-s cam uituc. Era foarte posibil să fie adevărat. Ne purtasem anii mici laolaltă, în acelaşi oraş înghesuit între râul curs iute şi dealurile înalte, streşinite de păduri amestecate în care la vremea toamnei roşul carmin, galbenul auriu şi verdele adânc se amestecau în pete lungi azvârlite peste clinele îndreptate spre apus. Fusese o lume acolo, o lume parcă pierdută, deşi blocul curios desenat era încă la locul lui. Avea etaje puţine și acoperiş ca la casele de munte, cu ţigle înguste şi roşcate, aşezate des în solz de peşte, încadrând ferestrele de la ultimul nivel. Era aşezat pe pământ în forma literele „J”. Făcea o minusculă curte interioară partea de jos a acelui „j” şi deşi nu era prea mare arhitectul găsise cu cale să lase un loc de trecere, un gang tras sub primul nivel cam pe la mijlocul cozii alungite a literei. Pe plafonul gipsat al gangului stăruia o veșnică pată umedă de forma Africii, realizarea vreunei conducte de scurgere prost plasată. Avea terase construite înafara apartamentelor de locuit peste parterul cu câteva mici magazine, printre care şi o librărie. Mai avea balcoane ca nişte logii unele și altele construite pe colţuri mult ieşite înafară. În faţa blocului se mozaicase în linii lungi şi drepte roz pal, alb, cenuşiu perlat şi vișiniu stins. Se terminau în jardiniere joase placate cu marmură sfărâmata liniile acelea colorate. Jardinierele, în care nu am văzut nicicând crescând vreo floare, erau străpunse din loc în loc de scări cu câteva trepte revărsate pe trotuarele rectilinii îngheţate în beton albicios. Acelaşi beton albicios, prăfuit la vremea verii, era turnat și în micul univers închis de întortocherea clădirii. Acolo se jucau copiii, se reparau mașini Dacia 1300 și Oltcit, stăteau la taifas vecinii şi tot pe acolo se cărau bagajele pentru a fi băgate în casă prin intrarea „din spate”. Bărbații ieșeau pe balcoane și se salutau sonor cu vorbe multe si ironii sprintene, mamele se întrebau una pe cealaltă despre mersul lucrurilor, iar la ore potrivite își chemau odraslele la masă sau la făcut temele de școală. Serile de vară erau punctate de șoapte și chicoteli pubere, complice lipite de zidurile ascunse în umbre. O lume mică, mai degrabă liniştită, egală cu ea însăşi şi cumva frumoasă, aşezată bine în făgaşul ei, curgând însă neoprit către vremuri în care timpul urma să nu mai aibă răbdare cu oamenii. În blocul nou construit se mutaseră multe familii tinere, majoritatea lucrând la aceeaşi mare uzină ce acoperea cu lungile ei hale vârful teșit și întins al dealului ce străjuia orășelul. „Uzina” o numea toată lumea şi atât, nu mai era nevoie de nicio precizare, uzina stătea parcă deasupra tuturor şi dădea viaţă şi sens în jur, chiar şi celor care nu lucrau acolo. Teama pentru ziua de mâine era atunci ceva necunoscut, aşa că orice familie avea doi, trei şi chiar patru copii. Clădirea şi împrejurimile se umpluseră de fetiţe şi băieţi jucându-se sau mergând spre şi dinspre școala apropiată. Puteai vedea copii meşterind la biciclete Mini-Pegas sau îngrijind de păpuşi ciufulite, trăgând prin ţevi de PVC cornete de hârtie, lungi şi ascuţite, închipuind din pietricele şi beţe adevărate lumi ale copilăriei, desenând în praful adunat lângă borduri sau direct pe plăcile de beton cu cioburi de cărămidă. Îi mai vedeai sărind şotronul sau jucând elasticul și ţopăind în băltoace doar de plăcerea de vedea stropii de apă împroșcând. Cristina M. fusese unul din acei copii. I-am căutat câteva poze mai recente şi le-am gasit stocate online. Am văzut o tânără femeie în decoruri exotice sau îngheţate, pendulându-şi imaginea între munţi tăiaţi drept, copleşiţi de păduri sau zăpezi, lacuri căzute adânc în văi înguste şi ţărmuri ascuţite bătute de vânt și înecate în albastru. Avea o fragilitate care se regăsea chiar în fotografiile în care era în costum de ski, cu ochelari de ceaţă înălţaţi pe frunte şi cu mâna strânsă pe skiurile sprijite de umăr. Ceva de pe figura frumoasă a femeii din fotografiile acelea cu tușe arhitecturale îmi aducea aproape lucruri din trecut. Parcă nu se schimbase aşa de mult…. ochii, fruntea înaltă, zâmbetul vag fluturat pe buze şi părul brun căzut moale pe umeri rămăseseră la fel. „Eşti cam uituc!” îmi scria acum şi îmi mai scria: „Îmi aduc aminte că tu erai cel mai mare băiat din bloc, toate fetele tânjeam după tine!!!” Ea era un copil, diferenţa între noi era de mai mult de şapte ani şi la adolescenţă asta era enorm. Eu căutam să devin bărbat, ea se juca timid cu fetiţele de vârsta ei în jurul blocului. Apoi eu parcă am pierdut contactul, ameţit de viaţă, de întâmplări şi oameni, iar când am revenit toate erau schimbate. Pe ea am găsit-o adolescentă, plină de feminitate, înaltă, dreaptă, cu ţinuta unei sportive, dar mereu timidă şi tăcută. Ameţeala mea nu trecuse cu totul şi lucrurile se derulau ca într-un caleidoscop atunci. Nu schimbasem cu ea mai mult de câteva cuvinte, apoi șuvoaiele de timp m-au târât în alte părţi, cu alţi oameni, cu alte întâmplări. Acum, la două decenii distanță, fotogramele fetei cu ochii de cafea, cu frunte senină şi buze pline la colţul cărora stăruia mereu umbra unui surâs, fetei tăcute şi calm-frumoase, se derulau în ochilor mei ca un film vechi și puțin voalat. Nostalgii calde se cerneau peste mine, mi se amestecau în păr şi printre gene, îmi acoperau creştetul şi umerii, se troieneau la picioarele mele. Ani, oameni, întâmplări, vieţi întregi, munţi ameţitori, creste sclipind îngheţate, păduri huind în furturni, lacuri reci pitite prin funduri de vale şi râuri cu ape limpezi se așezaseră între oameni, cei din trecut şi cei de acum. Am știut într-un fel absolut că n-am s-o revăd pe Cristina M., că n-am să ştiu niciodată cât a rămas din adolescenta de odinioară în femeia de acum, că n-am să-i aud vocea şi n-am s-o întreb nimic. N-am să văd dacă fruntea înaltă e la fel de senină, dacă buzele sunt la fel de pline şi frumos desenate şi dacă la colţul gurii s-a păstrat surâsul fluturând, că n-am să știu cu adevărat daca părul ei cade la fel de lin pe umeri și dacă ochii de cafea privesc grav-timid-adânc, așa ca în trecut. N-am să știu nimic din toate acestea. Am aflat însă ceva extraordinar... Eu sunt cel mai mare băiat din bloc.

La Mc

Mă știți, o mai comit din când în când. Ieri am comis-o pe fond de foame și sictir pe când mă gândeam că tre’ să merg la f’un restaurant şi să aştept să îmi aducă ăia o talpă de gheată din Primul Război Mondial pe post de „mușchiulet-la-grătar-cu-garnitura-și-salată”. Drept aceea, pent’că eram arround am luat-o frumuşel la picior şi am urcat glorios treptele placate cu lemn striat de la Mc şi anume „mecdonalds”. Nene, înlăuntru lume multă... babe demne însoţitoare de țâncime pretențioasă, „baeți” gelați în pauză competițională, fete de liceu cu țâțe mari, fete de gimnaziu (dorindu-și să fi avut țâțe mari), şcoleri cu iPhone 4s băgate în huse colorate cretinoid, mămici tinere cu sugari în brațe, singure și ambetate (nu sugarii îs di ghină), femei mai așa, plate, cu expresii stupide, midăleigis cu bani potriviți în mână cerând un burgăr și ce s-o mai nimeri. M-a aşezat cuminte la coadă şi după un minut o fată frumuşică și ochelaristă mi-a zâmbit și părea că îmi zâmbeşte pe bune. Avea pantaloni negri strânşi pe şolduri şi cămaşă în carouri ajustată cuminte pe piept, ca o uniformă de şcoală. Mai avea și păr blond strâns într-o coadă. M-a întrebat ce doresc. Doream aia şi aia şi aialaltă. Ailalata să fie mare sau medie? „Mică”, zic. Da’ nu vreau aia şi aia cu încă ceva, că e ofertă? „Nu”, zic. Da pe a doua aia aş vrea eu să îmi puie nişte chestii? „Lăsaţi-o aşa”, mestec eu potolit. Da’ fo’ ceva la plic ca să asezonez aia-ele? „Nimic!” Mă simţeam ca o stâncă. Ochelarii m-au privit cu un soi de respect grav, a făcut nişte pase magice la maşinăria din faţă, apoi zâmbetul a revenit şi am auzit: „Blllblllblll virgulă nouăzeci!” Îi întind banii, ea îi ia şi îmi şi dă restul până la centimă. „Aşa mai zic şi eu”, gândesc cu admiraţie. Las monedele ca cadă într-o cutie de plastic transparent unde scria că vor merge la nu ştiu ce copii cu necazuri (vrăjeală!) şi aud din nou coada blondă cu ochelari: „Durează câteva minute, așezați-vă undeva şi vi le aducem noi”. Dau din cap ca bou’, zic „ok” şi mă duc aşa mai către ferestre, mă caţăr pe un scaun d’ăla înalt şi mă zgâiesc afară la bulivar’ unde trecea lume şi aşa şi aşa, adică şi-n sus şi-n jos. În patru minute punct au venit să îmi aducă aia, aia şi ailaltă. N-a venit coada blondă, iar cine a venit nu mă interesa deloc, aşa că nici nu vă spun cum era. Cu ce să încep, mă gândesc, cu aia sau cu aia? Nu conta de fapt, o iau pe aia şi muşc din ea. Scot paiul şi capacul de la ailaltă şi beau direct din paharul plin mai mult cu gheață decât cu ailaltă o gură zdravănă. În timp ce beau mă uit la cei din jur şi îi văd cu paiele în gură, sugând cu nădejde, de parcă ar lua parte la o clismă colectivă. În stânga mea, la mesele pătrate prinse de podea ca la sala de interogatoriu, stau câteva liceence. Vorbesc tare şi râd şi mai tare, cel puţin vreo trei dintre ele, dacă e să mă iau după voci. La un moment dat peste volumul obişnuit aud clar venind de la fetele cu pricina: „Ei, în p... mea, ce să fac, asta e!” şi o văd pe cea care slobozise cugetarea - faţa rotundă, ochii mari şi verzi, păr buclat căzut mare pe umeri, râzând cu o gură mare şi frumoasă. „De, fatalism optimist și cu vino-ncoa… ”, cuget eu și mai iau o gură de ailaltă. Dară, numa’ ce văd că fusese atras de zicerea atât de adâncă a crețulinei şi vecinul meu din dreapt. P’asta îl remarcasem mai înainte, era atipic pe scenă: costum închis, cămaşa albă, fo’ şaizeci de ani, da’ verde încă, părul argintiu, nu alb, argintiu ca oţelul, pieptănat ca o cască în jurul capului, mustaţa pe oală în stilul anilor ’80, oţelie şi ea, bărbierit la sânge, cu un pahar de cafea în faţă. La început îmi zisesem că e f’un nene aflat în aşteptarea unei întâlniri sau a eliberării vreunui document de pe undeva, măcinând şi el minutele şi ceva cafea până la vremea potrivită. Apoi l-am observat ce atent privea stradă, i-am văzut borseta micuţă sprijinită pe masă înaltă cu un telefon ieşit pe jumătate din ea şi mi-am zis că ori pândeşte pe cineva, ori tre’ să fie miliţian în prag de pensie, trimis de superiori la mişto să se holbeze prin ferestrele panoramice la dealer-ii de telefoane fără acte de proveniență, cu serviciul pe stradă. Acum se întorsese şi el pe un umăr spre tânăra care exibase atât de sonor organul. Apoi s-a uitat la mine cu privirea aia „Dom’ne, tineretu’ din ziua de azi...” Eu ridic din umeri şi luând exemplul fetei cu membrul la purtător transmit fatalist fără vorbe: „Asta e!”. Moş Mustaţa se întoarce la paharul lui de cafea, parcă ar lua o gură, da’ n-o ia şi se întoarce spre mine iar. „Hait, stai să vezi că are să-mi spună ceva” şi dau să fac o retragere strategică, dincolo de zidul de fete cu guri slobode. Da’ n-apuc, că mustaţa se mişcă inexorabil şi recepţionez zicerea: „Ce ne facem, dom’ne, chiar aşa?” Eu: „Se mai întâmplă...” El: „Dom’ne, eu vin aici să stau liniştit...” Eu, simţind vag că pierd subiectul: „Da...” „Da, dom’ne, eu stau aici, cine ce are cu mine”. Eu cam aiurit: „Foarte bine...” El se întoarce de-a binelea spre mine şi văd că că ceea ce credeam eu că e o cămaşă e de fapt un tricou polo alb incheiat până al ultimul nasture, strans pe gâtul roșcovan. Are şi inel de aur cu piatra pe degetul mic de la stânga, îl văd bine pe mâna-i aşezată pe genunchi. „Da, dom’ne, îmi zice ăştia, ce, bă, te duci să bei cafea la mecdonalț? Te dai mare? Da, mă! Mă duc, de ce să nu mă duc, fac ce vreau cu pensia mea!” Eu aprob scuturând frumos capul. El mai are ceva de spus şi o zice cu glas rotunjit şi cu vorbe rare: „Ce dacă e scumpă? Dau oricât pe o cafea, banii mei, pensia mea, ce eu stau cu ei de vorbă? Eu vin în centru, mă simt bine, îmi beau o cafea mecdonalţ, mă uit pe bulevard...” Eu mă holbez la el, el la mine şi până la urmă mă adun și zic cam gâtuit: „Păi da... foarte bine”. Căpitanul Cafea e satisfăcut oarecum, dar mă mai priveşte o clipă, parcă a îndoială şi se întoarce la paharul lui. Eu renunţ la desertul la care am gândeam („Dă-l dracu’ de desert, şi-aşa am burtă, are și e-uri!”) şi încep retragerea. El se uita cum îmi strâng şi trage ultima duşcă de cafea. Eu o iau pe cant, el mai zice „Nimeni n-are treaba cu mine!”. Sunt total de acord cu el şi plec după ce fac un gest vag. Înainte să ies pe o ușă laterală îl văd cum se uită în jur, parcă rătăcit. E înconjurat de puștime… se uită la ei… apoi se coboară de pe scaunul înalt îşi pune fularul pe care îl ţine cu barba până îşi îmbracă o haină groasă şi cenuşie pe care o închide încet şi atent la toţi nasturii. Apoi își adună borseta, o ia către ieşire și păşeşte dincolo de uşă. Afară. Acolo unde e iarnă.