Drumul meu, cel pierdut și miraculos, are linii drepte lungi. Liniile sunt întrerupte de serpentine scurte, frânte, strecurate printre văi mici, răsărite pe neașteptate, Dispar apoi, văile acelea, la fel cum au apărut. Prin acele văi se strecoară un râu care abia curge. Râul acela mic și aproape secat se revarsă leneș la vreme de ploi peste malurile joase.
Drumul acessta e ciudat și acum când vorbesc despre el mi-e greu să-l plasez într-un spațiu precis definit. Acolo văd lucruri pe care nu le văd în alte părți. Au fost mai întâi apusuri căzute în fâșii goase de roșu și violet, de parcă de marginea cerului ar fi fost agățate eșarfe din țesături grele colorate cu sânge și gențiană. Apoi, sunt acolo perdele de ploaie perlate-cenușiu, căzute moale și strălucitor pe pământ, străbăture de păsări albe cu creste lungi și aripi întinse subțire ca lama de cuțit. Coboară apoi păsările acelea călcând preocupate prin apele trecute peste malurile căzute sub ape. Văd acolo, în primăveri târzii, flori necunoscute. Sunt crescute în inflorescențe pâlpâitoare colorate în violet greu și episcopal, în carmin și ruginiu. Au miros amețitor florile acelea. Apoi, în vreme de iarnă, văd păsări bondoace mergând în șiruri perfecte peste zăpezile ce acoperă câmpul. Mai văd alte păsări strălucitoare, cu cozi lungi și capete cu coronițe, mergând liniștit printre ierburi, solitare și splendide. Văd animale cu blană roșcată, brună sau cenușie strecurându-se cu grabă nepăsătoare prinstre arbuștii cu frunze lucitoare, spini lungi și flori mici și opalescente. Tot acolo văd, din când în când, oameni ciudați. Ei par că vin din zarea înecată în fum și merg undeva către locuri pe care nu le văd. Sunt oameni stranii, unii gârboviți și parcă îmbrăcati în praful drumului. Alții ce par tineri… Ei merg în pași lungi și neauziți, îmbrăcați în cenușă cu ochi nevăzuți și figure palide. Câteodată văd femei fără vârstă strângând la piept sau ținând de mână copii ca niște păpuși. Alteori, la vremuri de vânturi uscate, văd câmpurile uscate acoperite de scrum, pătate cu păsări negre zburând aruncat că niște zdrențe scămoșate în aerul plin de pulberi arzând. Pe drumul acesta merg că prin vis. Sub mine solul e parcă fără consistență și întotdeauna sub roțile mașinii șoseaua e lichidă, iar asfaltul se scurge, ca un val de provă, fâșâind vascos pe lângă faruri și portiere.
Acum în această seară încremenită în aburi de ger, văd soarele scăldându-se fioros în flăcări de gheață reflectate de oglinzi sparte. Câmpul e alb și argintiu, dormind a moarte. Sunete de pian cad ca niște bucăți de cristal, mă lovesc clinchetind și apoi se topesc moale peste mine. Notele se balansează încet, scad până când aproape că nu mai rămâne nimic, apoi răsar nehotărât, timid și dureros, cresc în revoltă tristă, aproape înfrântă de destin și scad din nou în pasaje joase și armonice. În căderea lor lentă reflectă dureri adănci și o pace stranie și nedefinită ca un bloc de piatra rece pe care nu te poți abține să îl atingi. Cobor geamurile mașinii și aerul taios năvălește înăuntru urlând. Cristale de gheață se amestecă cu cristale de sunet și mi se lipesc de ochi și de suflet. Îmi șterg ochii și îi las să rătăcească peste câmpul din dreapta mea… Arbuști golași răsar din loc în loc acoperiți cu chiciură, iar cerul își sulfă vânturile făcute din cioburi printre copăceii rari și subțiri. Suvițe de viscol moale, colorat roșietic de soarele ce moare, se târă șuierând, lipite de pământ.
Apoi l-am vazut cum stătea singur și întunecat în vârful celul mai înalt copacel, nu departe de marginea drumului. Silueta efigială se desena net pe orizontul argintat, nemișcată, întocmai peisajului din jurul ei. Am oprit brusc mașina stârnind voaluri de zapada prafoasa ce dansau în lumina palidă. Pasărea de pradă și-a întors capul spre mine cu o mișcare încheiată brusc, înțepenindu-și capul. I-am vazut clar ochii galbeni și neclintiți privindu-mă direct pe deasupra ciocului de oțel. S-a infoiat și și-a ridicat aripile din umeri arătându-și pieptul de bronz înspicat cu aramă și dârele de culoarea sangelui uscat de pe penele lungi din coada și de sub aripi. Apoi s-a lasat pe-o parte și întinzându-și aripile leneș și-a luat zborul.
Am accelerat imediat și m-am luat după pasărea ce zbura pe o traiectorie rectilinie și paralelă cu drumul pe care eu însami îl faceam. L-am fixat în golul geamului coborât de la fereastra din dreapta și mi-am egalat viteza cu zborul păsării. Acul vitezometrului oscila în linii de foc lichid, rulam cu viteză destul de mare, dar pasărea abia dacă iși mișca aripile. Își continua zborul fără să dea semne că s-ar îndepărta.
Drumul curgea drept și pustiu în fața mea, pasărea mă însoțea la doi metri de sol, câțiva metri in dreapta, netulburată, tăcută, mortală și implacabilă ca o voință divină. Restul lumii dispăruse și rămăsesem doar eu și pasărea aceea, curgând amândoi printre faliile de timp despicate în spațiul înghețat din fața noastră. Am zburat așa, împreună, eu și pasărea de pradă, lung drum fără să știm dacă suntem în această viață sau in alta și fără să mai știm de altceva. Secundele curgeau în picături solide și aerul era magic și cu gust de farmec. Apoi drumul meu a dat semne ca se va termina… am încetinit ușor si am privit pasărea care zbura precum un proiectil viu - maiestuoasă, impecabilă, imensă, frumoasă până la durere în solitudinea ei.
Când am rămas în urmă cu totul pasărea aceea mare, cu capul, spatele si umerii turnați cu zale negre-brune, cu ochi reci și neclintiți a țipat tare și ascuțit și n-am știut dacă era un ramas bun pentru mine sau țipătul de bucurie al prădatorului care urmărindu-și prada își strigă bucuria sângelui proaspăt din care se va adăpa.
Acesta e drumul despre care vreau să vă povestesc. E un drum miraculos. Un drum pe care îl fac din când în când. E un drum pierdut.
