POVESTI DE NECALUREA

Am tras adânc în piept aerul umed şi l-am simțit lipit de cerul gurii şi de dinţi ca o gelatină îngheţată cu gust de frunze descompuse şi iarbă târzie. Am înghiţit cu greu şi mi-am continuat drumul pe trotuarul întunecat ce dispărea în noapte. In faţa mea dansau valuri de ceaţă cafenie. Ceata aceea lăsa să se vadă felinarele de pe stradă ca nişte globuri imense, roşietice, cu margini neclare. Un copac din apropierea unei lumini îşi proiecta crengile strâmbe şi negre în nimbul opalescent. Strada se înşira complice pe lângă pereţi vechi, împodobiţi cu frontoane din care lei de piatră cu colţi ciobiţi şi chipuri bărboase de satiri cu nasuri mâncate de vreme rânjeau grotesc şi inutil. Apoi, în fața mea, noaptea a fost sfârtecată de un urlet... de fapt abia apoi m-am dat seama că e un urlet, la început l-am auzit că pe un scrâşnet adânc şi tremurat, uscat ca iasca, de parcă o unghie imensă ar fi zgâriat porţile de fier negru prinse în obezi grele pe zidurile din jur. Apoi am auzit o bolboro...

Întunericul se lăsă moale în voaluri calde şi se adună pe podelele ceruite. Negru, violet şi indigo fug tăcut din calea albastrului acvatic strecurat în franje suprapuse printre perdelele ce flutură uşor. Lângă mine susură uşor respiraţia atât de dragă şi simt trupul mic şi cald cufundat în somn liniştit şi inocent. Rămân să privesc tavanul de unde se cern fulgi de noapte pe sfârşite. Se aşază pe pat, peste perne, peste cărţile clădite pe noptieră, peste florile mici şi mirositoare din fereastră, peste lemnul podelei de culoarea mierii. Mai târziu se mişca lângă mine, se întinde şi se întoarce şi se apropie, apoi aud oftatul uşor, suflat printre buze, semn că de-acum trezirea este deplină. Întind dreapta cu palma şi îi mângâi spatele şi umerii şi braţele. Zic: „Am găsit ceva sub pătură şi nu ştiu ce e”... „Mmmm...” mi se răspunde. „Oare ce spinare este aceasta”? Şi glasul vine limpede şi sonor: „De căţel”. „Şi picioruşele acestea, oare de ce sunt?” „De porumbel” se aude din adâncu...

Hârtia fusese cândva albastră, acel albastru-indigo al colilor mari pe care bunica le ținea sul și din care extrăgea câte una în foșnet scurt pentru a-mi îmbrăca caietele de școală, pentru a împacheta misterioase prăjituri în pachete lunguiețe dăruite rudelor sau pentru a acoperi vreun ochi de geam la vremea când ierburile se uscau încet, strânse în buchete sau întinse tăcut pe foi de ziar în încăperi cufundate în semintuneric. Acum albastrul acela adânc, liliachiu, închis ca gențiana, se decolorase după ce timpul trecuse peste el. Și mai era ceva... se vedea în culoarea aceea spălată de vremuri, ajunsă cenușiu-sinilie, că se va sfărâma atunci când o voi atinge. Am întors atunci micul tablou cu fața în sus și i-am mângâiat rama colorată în aur bătrân. Crăpase stratul de lac auriu-roșcat, mii de firișoare șerpuiau întretăindu-se într-o nesfârșită rețea ce se pierdea printre florile reliefate în colțuri și pe marginile exterioare ale micii rame baroce. Până și sticla ce proteja fotogr...

Acesta este un drum miraculos. Un drum pe care il fac din când când. E un drum pierdut. Pierdut în imensitatea unei câmpii. Câmpia e închisă la miază-noapte cu dealuri albastre. Se lasă apoi câmpia aceea spre sud în fâșii inegal colorate,  împărțite cu arbuști desenați jos  și întunecat.   Drumul meu, cel pierdut și miraculos, are linii drepte lungi. Liniile sunt întrerupte de serpentine scurte, frânte, strecurate printre văi mici, răsărite pe neașteptate, Dispar apoi, văile acelea, la fel cum au apărut. Prin acele văi se strecoară un râu care abia curge. Râul acela mic și aproape secat se revarsă leneș la vreme de ploi peste malurile joase.   Drumul acessta e ciudat și acum când vorbesc despre el mi-e greu să-l plasez într-un spațiu precis definit. Acolo văd lucruri pe care nu le văd în alte părți. Au fost mai întâi apusuri căzute în fâșii goase de roșu și violet, de parcă de marginea cerului ar fi fost agățate eșarfe din țesături grele colorate cu sâng...

Mâncare de castraveți așa cum o știu eu de la bunica Elenuța-Dragă (c’așa-i zicea bunicu’) Oameni dragi, jupâni falnici, vrednice și arătoase domnițe, voi copii frumoși și zglobii cu obraji ca merele cele domnești si ochișori stralucind de pozne, baga-ta-ți de seamă ce iarnă strașnică aidoma timpurilor vechi s-a așternut peste ținuturile noastre? Băga-ta-ți, băga-ta-ți… căci vă văd nasurile roșii de ger, genele albite și ciubotele cam inghețate, bre. S-arată bălana ca pe vremea copilăriei celor ce avem d’acuma tâmple sure - cu cărări înfundate între troiene, cu stâlpi ce poartă cușme albe lăsate așa pe-o sprânceana ca flacăii cei îndrăzneți și crengi împodobite cu beteala de gheață, de-ți vine s-o scuturi peste capetele celor ce trec pe dedesubt-ui. Ci eu m-am gândit la voi într-altfel, căci este trebuință oameni buni să avem de grijă și la bucuria trupului, nu numai de cea a sufletului. Și acum, pre frig de crapă pietrele, când te întorci rebegit la adăpost după truda zilei sau du...