Trei oameni cu ochi albaştri

Am tras adânc în piept aerul umed şi l-am simțit lipit de cerul gurii şi de dinţi ca o gelatină îngheţată cu gust de frunze descompuse şi iarbă târzie. Am înghiţit cu greu şi mi-am continuat drumul pe trotuarul întunecat ce dispărea în noapte. In faţa mea dansau valuri de ceaţă cafenie. Ceata aceea lăsa să se vadă felinarele de pe stradă ca nişte globuri imense, roşietice, cu margini neclare. Un copac din apropierea unei lumini îşi proiecta crengile strâmbe şi negre în nimbul opalescent. Strada se înşira complice pe lângă pereţi vechi, împodobiţi cu frontoane din care lei de piatră cu colţi ciobiţi şi chipuri bărboase de satiri cu nasuri mâncate de vreme rânjeau grotesc şi inutil. Apoi, în fața mea, noaptea a fost sfârtecată de un urlet... de fapt abia apoi m-am dat seama că e un urlet, la început l-am auzit că pe un scrâşnet adânc şi tremurat, uscat ca iasca, de parcă o unghie imensă ar fi zgâriat porţile de fier negru prinse în obezi grele pe zidurile din jur. Apoi am auzit o bolboroseală abia inteligibilă şi din nou scrâşnetul acela teribil și abia acum înţeles că e un urlet omenesc. Fără să vreau mi s-au strepezit dinţii şi mi s-a încleştat maxilarul l-am auzit din nou. Părea că se apropie din direcţia spre care mergeam. Am ezitat să continui drumul şi m-am uitat spre trotuarul de peste strada îngustă. Am înjurat șoptit și birjărește în barbă, m-am scuturat şi mi-am reluat mersul. Urletele şi bolboroselile continuau şi pe măsură ce mă apropiam se auzeau din ce în ce mai tare, zgarindu-mi timpanele. Am auzit apoi paşi târşiţi pe caldarâm răzbătând către mine prin aerul încărcat de picături ascuţite şi am distins o siluetă neclară. Întunecată, mergând sacadat, înălţată în ovalul cafeniu-laptos din faţa mea, lasa să îi scape pe lângă ființa-i șuie fâşii de lumină neagră într-un dans straniu, fracturat, spasmofilic. Apoi s-a oprit din nou şi a urlat aspru, înfiorător şi ascuţit raşchetând pereţii de deasupra, scuturând crengile copacilor şi făcând să vibreze sticla ferestrelor. M-am oprit din nou, fără să vreau. Momâia neagră şi-a târât paşii spre mine şi cuvinte neînţelese s-au rostogolit pe piatra bordurilor şi s-au izbit de mine şuierând. M-a ajuns sub felinarul unde mă oprisem şi am distins în voalul de ceaţă rece şi umedă ca moartea faţa unei femei bătrâne, cu păr aspru, cenuşiu, ieşit în neorânduială de sub o pălărie ce fusese cândva violetă. Era ridată adânc, cu obraji căzuţi, galbeni şi palizi, gâtul slab şi lung plin de vine albastre, cu trup ciolănos ascuns într-o haină lungă târâtă pe pământ, cu încălţări mari şi scâlciate. Buzele uscate îi erau vopsite în roşu sângeriu dat mult peste marginea buzelor şi într-o parte rujul era întins de o ştersătură de la colțul gurii până către ureche. Ochii îi erau tușați grosolan cu negru și negrul acela era curs în dâre negre la colțurile ochilor. Iar ochii... ochii îi erau albastru deschis, clar și lucitor, dar îngheţaţi, goi, rătăciți și părăsiți, oglinda minţii ei fără reazem. A ţipat brusc înspre mine, cu gura cascată enorm,cu gingii vinete și resturi de dinți îmbrăcați în metal. Nu m-am mişcat şi atunci s-a oprit din țipăt și mi-a bolborosit înăbuşit uitându-se direct la mine „M-a omorât, m-a omorât.. Aaa, aaa, am simţit până-n creier, aşa am simţit... Aoleu, mama mea... ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut? Păi de ce aşa? De ce...? Aaaa... aaa... am auzit şi eu, dar nu chiar aşa, nene... m-a omorât, nene... uite-aşa am simţit, până-n creieru’ mic!" Am încercat să articulez o întrebare, cine?, dar gâtul şi buzele îmi erau lipite şi ea s-a întors către peretele sur de lângă noi în care se casca oarbă o ferestră streveche şi a strigat de au zăngănit geamurile: „Până în creierul mic, auzi, m-a omorât!" Apoi fără tranziţie şi fără să mă mai vadă a plecat târând încălţările acelea monstruoase, slobozindu-şi cuvintele pe care iar nu le mai înţelegeam şi urlând adânc și hârșit. Am rămas lipit de pietrele pavajului şi am auzit mult după aceea urletul acela de fier răsucit, ruginit, lovit şi scrâşnit… vedeam încă faţa aceea bătrână, arsă de vremuri şi chin pe care stăruiau ochii de gheaţă albastră. M-am urnit greu și m-am topit în ceața aceea ce acoperea toate. * Vitrina strălucea magic în lumina puternică ce potopea încăperea. Obiectele delicate de sticlă fină luceau în forme elegate şi elansate, stropite cu toate culorile curcubeului. Aruncau jerbe de scântei ce se loveau de pereţii vitrinei şi zburau apoi lung şi arcuit până pe podelele de marmură albă, străbătură de vine albastre şi argintii. Pe catifele negre şi vişinii se odihneau bijuterii de aur galben-roscat, greu şi bătut cu pietre verzi şi roşii. Se intideau altele de aur alb, sclipind semeţ din pietre albastre, albe şi violet. Apoi am văzut îngerul micuţ cu capul său de copil buclat înclinat abia perceptibil, cu mâinile împreunate cuminte în dreptul pieptului, cu genunghiul drept îndoit în pas de zbor, cu aripi fine încrustate cu pietre mici, albe, aproape pierdute în filigranul metalului alb-pur. Era prins pe un lanţ simplu lucrat, un model vechi de parcă ar fi fost din zorii erei iubirii de oameni. Zalele ovale se legau una de cealaltă uşor răsucite şi împreună curgeau în pârâiaş moale şi liniştit străjuind creştetul ingerului-copil cuibărit în pace pe catifeaua de culoarea granatului. Mi-am imaginat gâtul fiinţei atât de dragi împodobit cu bijuteria minuscuta şi mi-am dorit din suflet să îi fie apărare şi mângâiere şi talisman de curaj şi noroc. Pietrele şi metalele grele din jur aruncau focuri lovite de luminile ca briciul venite de sus şi îngerul meu părea şi mai mic şi mai retras printre ele. Lumina venea drept, accelerată de aerul încărcat cu parfumuri de femei elegante, parfum de mătăsuri grele, de eşarfe neglijent aruncate peste umeri, parfum de degete împodobite cu inele savante, de încheieturi fine ornate cu brăţări clinchetind. Lumina bătea din ce în cemai tare şi îmi cădea în creştet şi mă orbea. Mi-am frecat coada ochiului ca să alung lumina ce se agăţase acolo, pătrundea dincolo de ochi, îmi inunda fruntea pe dinlăuntru şi îmi exploda în craniu. Am reuşit să apuc fâşia acea de lumină alba-galbuie, rece şi ascuţită ca oglinda spartă, am tras-o afară încet şi am lasat-o să cadă pe marmura cea fără viaţă. S-a sbatut scurt virmele acela de lumină şi s-a topit neverosimil de repede între vinele albastre, metalice, ce se încurcau sub picioarele mele. M-am uitat iar spre îngerul meu şi atunci am auzit un şuierul uşor, ca de şarpe, de lângă mine. M-am întors mirat şi am văzut lângă umărul meu, în spate cumva, o fată. Era incredibil de frumoasă, tânără de tot, poate abia ieşită din adolescenţă, înaltă şi bine făcută. Avea faţa desenată fără greş, încadrată de păr castaniu strălucitor lăsat în şuviţe uşor ondulate de o parte şi alta, bărbia mică şi fermă, sprâncene dese, subţiri şi arcuite, frunte senină şi ten curat şi proaspăt. Buzele roşii, frumoase până la durere, erau întredeschise lăsând să se vadă şirul perfect de dinţi perlați. Printre buzele acelea, sfâşiat de caninii un pic mai lungi decât ceilalţi dinţi, ieşea şuierul subţire şi dătător de nelinişti. Mâinile îi erau încleştate pe poşeta mică ţinută în faţă şi mă privea fix cu ochi imenşi albastri-violet straluncitori şi adânci, mai frumoşi decât oricare din pietrele din spatele meu. Se alungau ape de diamant, safir şi ametist în ochii aceia ce mă priveau fix, intens şi neîndurător. Şuierul continua cu aceeaşi intensitate, destul de încet să nu bage de seamă cei care nu era foarte aproape, dar ascuţit şi implacabil, scrijelindu-mi creierul. Am încercat să îi zâmbesc, mi-a ieşit mai mult o strâmbătură... am continuat să o privesc. Ea m-a privit tot fix, nemişcată şi ireală. N-am mai ştiut ce să fac, am dat să plec, dar şuierul s-a intensificat şi în ochi am văzut sclipind un grăunte de de cenuşă fără viaţă, ascuţit şi ameninţător. M-am oprit, am privit-o şi ea şi-a coborât cu o actava şuierul, iar buzele frumoase şi arse au schiţat o mişcare vagă ca o zbatere… Femeia care apăruse lângă noi semăna cu ea aşa cum ar semăna două surori născute la distanţă de ani buni, dar cumva am ştiut că e mama ei. A prins-o delicat şi grijuliu de cot, s-a uitat spre ea şi i-a spus „Dora, hai să mergem, ne-aşteaptă tata.” Fata nu s-a mişcat. Eu nu m-am mişcat. Au trecut încă vreo câteva secunde. Femeia mi-a aruncat o privire şi a spus din nou: „Dora... trebuie să mergem, da?” Fata cea frumoasă a scuturat din cap şi a scuipat printre dinţi: „Nu!” „Trebuie, mami, hai să mergem, domnul are treabă, nu poate sta cu noi.” Abia atunci fata şi-a desprins privirea, s-a uitat spre maică-sa şi a întrebat pe un ton cântat, dar absolut firesc „De ce?” „Are treabă, mami...” şi spre mine cu urma de rugăminte în glas „Nu-i aşa?” Am zis cu gura uscată: „Da, trebuie să plec.” Şi atunci fata s-a s-a legănat pe picioarele cele lungi şi pe pantofii cu vârfuri ascuţite şi a decretat: „Vreau la tati!” Şi au plecat amândouă ţinându-se de mână ca două prietene bune şi eu nici nu mai existam. Albastrul amestecat cu violet, imens, strălucitor şi adânc, colora dens aerul din faţa mea. Am luat-o de-a lungul vitrinelor de sticlă transparenta şi rece, m-am pierdut printre luminile ce se loveau besmetice de pereţi şi mi-am lăsat ingerul-copil să doarmă somn cuminte şi adânc în aşternutul său. * Aşteptam. Trotuarul larg era înţesat de oameni şi soarele căzut în capătul marelui bulevard răzbătea prin frunzele puţine şi răsucite de rugină ale copacilor ce se aşezau între oameni şi clădirile paralelipipedice înălţate mult în aerul de oţel. Oamenii mergeau grăbiţi printre faşiile de lumină aşezate unele peste altele în culori din ce în ce mai stinse prefigurând înserarea ce răcea dalele cenuşii ale pavajului, cerul şi privirile oamenilor. Vedeam femei cu copii de mână, grăbind către case. Erau bărbaţi călcând apăsat şi lung către destinaţii depărtate, adolescenţi parcă dansând îmbrăcaţi în culori pastelate, slabi, asexuaţi, cu ochi goi. Erau oameni cu sacouri elegante şi genţi atârnate de curele lungi pe umeri, manevrând telefoane sofisticate şi tineri viguroşi în scurte de piele, cu capul tuns perie. Vedeam femei tinere şi elegante cu pardesie sofisticate şi ochelari întunecaţi, purtând poşete imense pline de catarame, atârnate la îndoitura braţului. Erau bătrâni mergând mărunt, cu haine prea mari peste truprurile împuţinate de vreme. Câini bizari, mici şi mari, toţi agitaţi, târau în lese stăpâni chinuiţi. Copii cu frunţi albe şi ochi senini se jucau nestânjeniţi printre vasele mari de lemn din care creşteau arbori cu tulpini subţiri şi arbuşti otravitori cu funze lanceolate şi flori roz, fanate de toamnă. Erau înconjurate de bănci lăcuite vasele acelea uriaşe. Stăteam. Una din femeile cu geantă pe braţ, vorbind cu o alta întru totul asemănătoare, s-a izbit de mine şi a reculat în spate. Avea ochelari de pilot lăsaţi mult pe nas şi disproporţionaţi pe figura ei îngustă. Pielea feţei şi a gâtului îi era portocalie, dar decolteul bluzei lăsa se vadă pieptul plat de o nuanţă brună, palidă şi decolorată. Aveam mâini slăbănoage, cu vine la suprafaţă şi unghii foarte lungi, colarate în alb şi roşu. Am zis moale „V-aţi lovit?”, dar ea nu mi-a răspuns. Şi-a zmucit geanta care îi alunecase şi a trecut razant pe lângă mine, mestecând printre dinţi „... mea!”. M-am tras mai la o parte din şuvoiul oamenilor şi m-am aşezat pe una din băncile lucioase. Paradoxal, abia de acolo de jos, l-am zărit mergâng cu paşi îndesaţi, aproape alergând, cu bustul acoperit de o cămaşă fluturând, cu pieptul puternic şi dezgolit. Gesticula şi striga ceva şi îşi ducea mâna la piept. Glasul îi era puternic şi adânc, dar vântul îi învârtejea în neorânduială vorbele. Mai făcea câţiva paşi din aceia mari, furişaţi cumva şi se oprea şi striga iar. Era un bărbat tânăr şi voinic, cu pielea bronzată, cu fruntea înaltă şi bărbie voluntară, pătrată. Avea mâini mari şi braţe voinice, umeri masivi ghiciţi sub cămaşa aceea închipuită. Părul deschis la culoare îi flutura în vântul rece şi el striga în continuare adresându-se cerului ce se scufunda în cerneluri negre, sinilii şi ultramarin. S-a apropiat din ce în ce mai mult de locul unde eram, s-a oprit la câțiva paşi de mine şi şi-a strigat vorbele cu glas adânc, se certa cu cerul acela neîndurător care făcuse oamenii după chip şi asemănare, dar cu suflete moarte înainte de a-i naşte. Şi mai voia să se ştie că nu era nebun şi că vedea mai mult decât restul oamenilor. Şi-a scuturat pumnii încleştaţi. Îl priveam fascinat. M-a văzut şi a venit către mine. S-a oprit în faţa mea şi s-a aplecat din mijloc până în dreptul feţei mele. I-am văzut de aproape profilul masculin si nobil, nasul drept, aristocratic, gura fermă şi obrazul năpădit de o barbă scurtă, castaniu-aurie. Şi i-am mai văzut ochii albastru clar, inteligenţi, frumoşi şi sălbatici. S-a uitat la mine lung, cu nelinişti fugărindu-se pe fruntea lui cea înaltă şi a zis clar, cu voce produnda şi masculină „Ion nu e nebun... Eu sunt Ion!” Şi albastrul din ochi s-a prefăcut în suvoi cald de mila amestecată cu mânie şi a repetat „Eu sunt Ion!”. Am înghiţit nodul din gât şi am spus „Da, tu eşti Ion şi nu eşti...” dar el nu mă mai asculta. S-a ridicat din nou în vânt, pieptul i s-a umflat de revolta surdă de dinăultru şi a pornit cu paşi mari, aproape alergând, scuturând pumnii strânşi şi strigând spre cerul mut. M-am ridicat şi l-am urmărit trecând printre oamenii pentru care el nu exista. Şi-a întors capul o dată şi i-am văzut albastrul clar al ochilor luminând în seara ce se cernea în aţe subţiri şi străvezii pe pământ. N-am mai aşteptat nimic şi m-am scurs printre oameni şi m-am pierdut pe mine printre ei şi o dată cu mine i-am pierdut pe toţi ceilalţi. Aerul se răcise în suflu de ger şi avea gust de iarbă târzie şi de frunze uscate troienite moale pe margini de drum.

Joc de dimineaţă

Întunericul se lăsă moale în voaluri calde şi se adună pe podelele ceruite. Negru, violet şi indigo fug tăcut din calea albastrului acvatic strecurat în franje suprapuse printre perdelele ce flutură uşor. Lângă mine susură uşor respiraţia atât de dragă şi simt trupul mic şi cald cufundat în somn liniştit şi inocent. Rămân să privesc tavanul de unde se cern fulgi de noapte pe sfârşite. Se aşază pe pat, peste perne, peste cărţile clădite pe noptieră, peste florile mici şi mirositoare din fereastră, peste lemnul podelei de culoarea mierii. Mai târziu se mişca lângă mine, se întinde şi se întoarce şi se apropie, apoi aud oftatul uşor, suflat printre buze, semn că de-acum trezirea este deplină. Întind dreapta cu palma şi îi mângâi spatele şi umerii şi braţele. Zic: „Am găsit ceva sub pătură şi nu ştiu ce e”... „Mmmm...” mi se răspunde. „Oare ce spinare este aceasta”? Şi glasul vine limpede şi sonor: „De căţel”. „Şi picioruşele acestea, oare de ce sunt?” „De porumbel” se aude din adâncul aşternutului. „Şi mânuţele de ce să fie?” Şi glasul zice fără şovăire: „De iepuraş!” „Aha... dar părul, părul de ce e?” Şi cu glas de clinchet moale vine răspunsul lungit: „De piisiica..” Şi-atunci se întoarce spre mine şi zic: „Hei, dar ochii aceştia, ce ochi sunt?” Şi râsul abia e ţinut frâu în colţul gurii când zice: „De păpuşă!” Dinţii sclipesc în lumina puţină ce se lasă peste noi când întreb din nou peste măsură de uimit: „Dar dinţii de care sunt?” Şi glasul încearcă să se facă aspru: „De crrrocodiil...! Oaroarrr...!” şi apoi întrebarea plina de veselie şi un pic îngrijorată vine repede: „Te-ai speriat, tati?” „M-am speriat foarte tare...” „Sunt eu, tati... nu-i aşa că nu mai eşti speriat? Ştii tu, trebuie să fim curajoşi şi buni şi... şi...?” „Puternici.” „Da, şi puternici, tati.” Fulgii de noapte erau din ce în ce mai rari şi mai străvezii, fâşiile albastre strecurate printre broderiile perdelei se făcuseră palide. Apoi s-a lipit de mine şi am stat aşa unul lângă altul, curajoşi, buni şi puternici învăluiţi de argintul dimineţii ce se năştea.

Hârtia care a fost cândva albastră

Hârtia fusese cândva albastră, acel albastru-indigo al colilor mari pe care bunica le ținea sul și din care extrăgea câte una în foșnet scurt pentru a-mi îmbrăca caietele de școală, pentru a împacheta misterioase prăjituri în pachete lunguiețe dăruite rudelor sau pentru a acoperi vreun ochi de geam la vremea când ierburile se uscau încet, strânse în buchete sau întinse tăcut pe foi de ziar în încăperi cufundate în semintuneric. Acum albastrul acela adânc, liliachiu, închis ca gențiana, se decolorase după ce timpul trecuse peste el. Și mai era ceva... se vedea în culoarea aceea spălată de vremuri, ajunsă cenușiu-sinilie, că se va sfărâma atunci când o voi atinge. Am întors atunci micul tablou cu fața în sus și i-am mângâiat rama colorată în aur bătrân. Crăpase stratul de lac auriu-roșcat, mii de firișoare șerpuiau întretăindu-se într-o nesfârșită rețea ce se pierdea printre florile reliefate în colțuri și pe marginile exterioare ale micii rame baroce. Până și sticla ce proteja fotografia, deși limpede și strălucitoare, evoca vremuri trecute. De dincolo de ea, străluncind stins sub foaia de sticlă subțire văd fotografia veche, atât de bine știută. Este o fotografie alb-negru, dar știu că e luna mai și că fata așezată în iarbă, lângă trunchiul unui copac uriaș poartă o rochie bleu. Rochia are buline mari și albe impraștiate pe plisajul ce îi înconjoară fetei gambele cuminte adunate una lângă cealalalta, lungite fîn până la gleznele subțiri și până la sandalele albe în curelușe subțiri ce îi îmbrăca picioarele. Îți ține mâinile în poală ca și cum ar avea ceva ascuns în pumni, iar decolteul pătrat, larg și puțin adânc dezvelește pe jumătate umerii tineri. Fetei din fotografie îi strălucesc ochiii sub sprâncenele arcuite frumos. Bretonul dat ușor într-o parte lasă să se vadă fruntea senină și înaltă, iar părul ondulat și negru îi e dat după urechea stângă lăsând să se vadă bobul strălucitor al cercelului prins în lobul micuț. Are gura cu buze pline, fin desenate și zâmbește blând, dar în același timp un pic îndrăzneț, ca o sfidare de adolescent adresată lumii întregi. Dincolo de trunchiul gros al copacului cu frunze mari care o străjuiește se desenează în pete de lumina și întuneric o margine de pădure către care fuge iarba inundată de soare. O mângâi cu ochii pe fata cea frumoasă și îmi vin în minte lucruri vechi, liniștite, pierdute. Las fotografia înrămată pe lemnul roșcat al biroului și aurul bătut al ramei se amestecă cu lacul de pe lemnul acela... se cufundă unul în altul, se contopesc și se scurg peste mâinile și peste genunchii mei. Fotografia prinde parcă viață și plutește licărind în chihlimbarul ce se rotește în volute grele. Perdele stacoljii fâlfâie tăcut că o aripă de bufnița, aerul e greu înmiresmat ca de petale cărnoase, căzute și pe jumătate descompuse, iar lumina s-a făcut mică și se prelinge pe pereți, peste rafturile greu încărcate de cărți și peste podeaua parchetată cu stejar. Amintiri ca niște fotografii decupate din reviste se plimbă nestingherite în aerul acela solid, se balansează și se freacă unele de altele rotindu-se în curenți invizibili. Peste toate însă văd obrazul senin al fetei, zâmbetul delicat și îndrăzneț laolaltă și ochii ei... ochii aceia strălucitori, căprui străbătuți de verde, atât de blânzi și de visători, câteodată ascuțiți de oameni și de viață. Și apoi vine mirosul... parfumul de violete de Parma, difuz și învăluitor, atât de plăcut și atât de așteptat. Mă înec cu lumina aceea filtrată gros ce îmi pulsează sub frunte și aerul grăunțos îmi scrâșnește în dinți... Dau cu palma să împrăștii valurile stacojii din fața mea și obiectele din jur se limpezesc... doar parfumul rămâne undeva deasupra, nevăzut, neștiut, dansând ușor peste toate. Întorc tabloul cu fața-n jos și aburii arămii se prefira în lumina strecurată lamă pe după draperii. Hârtia lucește stins, așa cum stinși sunt cei mai mulți dintre oamenii care au atins-o. Marginile pe unde e lipită pe dosul tabloului sunt încrețite și aproape s-au albit. Îmi zic că e cazul să curăț rama aceea, desi nu voi putea schimba patina vremii adânc intrată în lemnul sculptat, în vopseaua aurie și în lacul roșcat așezate peste el. De fapt... cred că vreau să ating fotografia, să ating hârtia lucioasa trecută prin baia de argint, să știu că pun degetele unde alte degete s-au așezat, să mângâi fata așa cum sunt sigur alcineva a mângâiat-o. Sticla aceea rece nu mă lasă să fac asta asa cum aș vrea. Abia apăs pe-un colț și hârtia lipită se rupe într-un foșnet sec, uscat, fărâmat. Degetul îmi scăpa și îmi izbesc unghia arătătorului de un cuișor bătut pe dedesubt care fixează un carton gros și cafeniu peste fotografia prinsă în passe-partout. Floarea cuiului îmi intră sub unghie și durerea mică și ascuțită îmi inundă vârful degetului. Îmi retrag mână și cu stânga ridic tabloul și îl aduc în dreptul ochilor. Colțul rupt al hârtiei flutură ușor când mișc tabloul și zăresc că prin vis ieșind în alunecare din spatele hârtiei sfâșiate și apoi plutind neverosimil în aer o fîșie de hârtie străvezie. Cade nesfasit în legănări de frunză uscată hârtiuță aceea, se balansează în curenții slăbi de aer și o o ultima rotire lentă se așază cu un oftat pe supprafata lăcuita a biroului. E o bucată de hârtie lungă de-o schioapa, lată de un deget, subțire, aproape transparentă, de culoarea iasomiei. Se vede că este scris ceva pe dosul ei... întind mâna și o întorc. Aceste litere, atât de bine cunoscute, atât de dragi, atât de frumoase și de personale... le regăsesc acum cu aceeași caldura cu care le vedeam pe pagina de gardă a cărților din bibliotecă: „Ex libris - A...”. Cele câteva cuvintele de acum se așază liniștite unele după altele, cu literele lor suple, înclinate ușor spre dreapta, cu majuscule de inițială, ronde, elegant desenate cu cerneală violet: „Sunt fericită! Îl iubesc! 24-V-196...”. Trebuie să fi avut șaptesprezece ani pe atunci și își ascunsese fericirea și picul de nemurire în spatele propriei fotografii înrămate. Iar timpul mă lăsase pe mine să descopăr gândurile și preaplinul de bucurie, fiorul primei, poate, iubiri de adolescentă. Întorc tabloul și o privesc din nou pe fată... E tot surâzătoare și ochii ei privesc la fel de blând și îndrăzneț, dar parcă acum îmi spun doar mie ceva... „Da, mamă, am găsit biletul tău. Mă bucur pentru tine, pentru vremea aceea în care erai fericită și îndrăgostită. Iar eu bărbatul de acum, cu argint amestecat în barba și la tâmple, o înțeleg de adolescenta care ai fost și sunt bucuros că o pot găsi pe ea și astfel te pot regăsi pe tine. Fie și numai așa, în patru cuvinte simple. Mi-e dor de tine, mamă, te rog mai da-mi câte un semn”. Mirosul de violete devine o clipa mai puternic, mama mea ce tânără îmi zâmbește din fotografie blând și nesfârșit. Iau bilețelul între degete, îl mai privesc o data și îl strecor acolo de unde căzuse. Îl împing sub hârtia de pe spatele tabloului până când nu se mai vede. Colțul desprins, acolo pe unde au intrat degetele mele, se zbate ușor. Am să așez bucățica ruptă la locul ei, iar hârtia lipită astfel va sta din nou întinsă, hârtia acesta veche, hârtia care a fost cândva albastră.

Un drum

Acesta este un drum miraculos. Un drum pe care il fac din când când. E un drum pierdut. Pierdut în imensitatea unei câmpii. Câmpia e închisă la miază-noapte cu dealuri albastre. Se lasă apoi câmpia aceea spre sud în fâșii inegal colorate,  împărțite cu arbuști desenați jos  și întunecat.

 
Drumul meu, cel pierdut și miraculos, are linii drepte lungi. Liniile sunt întrerupte de serpentine scurte, frânte, strecurate printre văi mici, răsărite pe neașteptate, Dispar apoi, văile acelea, la fel cum au apărut. Prin acele văi se strecoară un râu care abia curge. Râul acela mic și aproape secat se revarsă leneș la vreme de ploi peste malurile joase.

 
Drumul acessta e ciudat și acum când vorbesc despre el mi-e greu să-l plasez într-un spațiu precis definit. Acolo văd lucruri pe care nu le văd în alte părți. Au fost mai întâi apusuri căzute în fâșii goase de roșu și violet, de parcă de marginea cerului ar fi fost agățate eșarfe din țesături grele colorate cu sânge și gențiană. Apoi, sunt acolo perdele de ploaie perlate-cenușiu, căzute moale și strălucitor pe pământ, străbăture de păsări albe cu creste lungi și aripi întinse subțire ca lama de cuțit. Coboară apoi păsările acelea călcând preocupate prin apele trecute peste malurile căzute sub ape. Văd acolo, în primăveri târzii, flori necunoscute. Sunt crescute în inflorescențe pâlpâitoare colorate în violet greu și episcopal, în carmin și ruginiu. Au miros amețitor florile acelea. Apoi, în vreme de iarnă, văd păsări bondoace mergând în șiruri perfecte peste zăpezile ce acoperă câmpul. Mai văd alte păsări strălucitoare, cu cozi lungi și capete cu coronițe, mergând liniștit printre ierburi, solitare și splendide. Văd animale cu blană roșcată, brună sau cenușie strecurându-se cu grabă nepăsătoare prinstre arbuștii cu frunze lucitoare, spini lungi și flori mici și opalescente. Tot acolo văd, din când în când, oameni ciudați. Ei par că vin din zarea înecată în fum și merg undeva către locuri pe care nu le văd. Sunt oameni stranii, unii gârboviți și parcă îmbrăcati în praful drumului. Alții ce par tineri… Ei merg în pași lungi și neauziți, îmbrăcați în cenușă cu ochi nevăzuți și figure palide. Câteodată văd femei fără vârstă strângând la piept sau ținând de mână copii ca niște păpuși. Alteori, la vremuri de vânturi uscate, văd câmpurile uscate acoperite de scrum, pătate cu păsări negre zburând aruncat că niște zdrențe scămoșate în aerul plin de pulberi arzând. Pe drumul acesta merg că prin vis. Sub mine solul e parcă fără consistență și întotdeauna sub roțile mașinii șoseaua e lichidă, iar asfaltul se scurge, ca un val de provă, fâșâind vascos pe lângă faruri și portiere.

 
Acum în această seară încremenită în aburi de ger, văd soarele scăldându-se fioros în flăcări de gheață reflectate de oglinzi sparte. Câmpul e alb și argintiu, dormind a moarte. Sunete de pian cad ca niște bucăți de cristal, mă lovesc clinchetind și apoi se topesc moale peste mine. Notele se balansează încet, scad până când aproape că nu mai rămâne nimic, apoi răsar nehotărât, timid și dureros, cresc în revoltă tristă, aproape înfrântă de destin și scad din nou în pasaje joase și armonice. În căderea lor lentă reflectă dureri adănci și o pace stranie și nedefinită ca un bloc de piatra rece pe care nu te poți abține să îl atingi. Cobor geamurile mașinii și aerul taios năvălește înăuntru urlând. Cristale de gheață se amestecă cu cristale de sunet și mi se lipesc de ochi și de suflet. Îmi șterg ochii și îi las să rătăcească peste câmpul din dreapta mea… Arbuști golași răsar din loc în loc acoperiți cu chiciură, iar cerul își sulfă vânturile făcute din cioburi printre copăceii rari și subțiri. Suvițe de viscol moale, colorat roșietic de soarele ce moare, se târă șuierând, lipite de pământ. 

Apoi l-am vazut cum stătea singur și întunecat în vârful celul mai înalt copacel, nu departe de marginea drumului. Silueta efigială se desena net pe orizontul argintat, nemișcată, întocmai peisajului din jurul ei. Am oprit brusc mașina stârnind voaluri de zapada prafoasa ce dansau în lumina palidă. Pasărea de pradă și-a întors capul spre mine cu o mișcare încheiată brusc, înțepenindu-și capul. I-am vazut clar ochii galbeni și neclintiți privindu-mă direct pe deasupra ciocului de oțel. S-a infoiat și și-a ridicat aripile din umeri arătându-și pieptul de bronz înspicat cu aramă și dârele de culoarea sangelui uscat de pe penele lungi din coada și de sub aripi. Apoi s-a lasat pe-o parte și întinzându-și aripile leneș și-a luat zborul. 

Am accelerat imediat și m-am luat după pasărea ce zbura pe o traiectorie rectilinie și paralelă cu drumul pe care eu însami îl faceam. L-am fixat în golul geamului coborât de la fereastra din dreapta și mi-am egalat viteza cu zborul păsării. Acul vitezometrului oscila în linii de foc lichid, rulam cu viteză destul de mare, dar pasărea abia dacă iși mișca aripile. Își continua zborul fără să dea semne că s-ar îndepărta. 

Drumul curgea drept și pustiu în fața mea, pasărea mă însoțea la doi metri de sol, câțiva metri in dreapta, netulburată, tăcută, mortală și implacabilă ca o voință divină. Restul lumii dispăruse și rămăsesem doar eu și pasărea aceea, curgând amândoi printre faliile de timp despicate în spațiul înghețat din fața noastră. Am zburat așa, împreună, eu și pasărea de pradă, lung drum fără să știm dacă suntem în această viață sau in alta și fără să mai știm de altceva. Secundele curgeau în picături solide și aerul era magic și cu gust de farmec. Apoi drumul meu a dat semne ca se va termina… am încetinit ușor si am privit pasărea care zbura precum un proiectil viu - maiestuoasă, impecabilă, imensă, frumoasă până la durere în solitudinea ei. 

Când am rămas în urmă cu totul pasărea aceea mare, cu capul, spatele si umerii turnați cu zale negre-brune, cu ochi reci și neclintiți a țipat tare și ascuțit și n-am știut dacă era un ramas bun pentru mine sau țipătul de bucurie al prădatorului care urmărindu-și prada își strigă bucuria sângelui proaspăt din care se va adăpa.

Acesta e drumul despre care vreau să vă povestesc. E un drum miraculos. Un drum pe care îl fac din când în când. E un drum pierdut.

O mâncare de al’dată

Mâncare de castraveți așa cum o știu eu de la bunica Elenuța-Dragă (c’așa-i zicea bunicu’)

Oameni dragi, jupâni falnici, vrednice și arătoase domnițe, voi copii frumoși și zglobii cu obraji ca merele cele domnești si ochișori stralucind de pozne, baga-ta-ți de seamă ce iarnă strașnică aidoma timpurilor vechi s-a așternut peste ținuturile noastre? Băga-ta-ți, băga-ta-ți… căci vă văd nasurile roșii de ger, genele albite și ciubotele cam inghețate, bre. S-arată bălana ca pe vremea copilăriei celor ce avem d’acuma tâmple sure - cu cărări înfundate între troiene, cu stâlpi ce poartă cușme albe lăsate așa pe-o sprânceana ca flacăii cei îndrăzneți și crengi împodobite cu beteala de gheață, de-ți vine s-o scuturi peste capetele celor ce trec pe dedesubt-ui.

Ci eu m-am gândit la voi într-altfel, căci este trebuință oameni buni să avem de grijă și la bucuria trupului, nu numai de cea a sufletului. Și acum, pre frig de crapă pietrele, când te întorci rebegit la adăpost după truda zilei sau după drumuri ce ai avut de făcut, se cade sa m’ânci pre măsură. Drept aceea potrivită este gătirea unei mâncări cu de toate și bogată la gust, mâncare de iarnă în lege, ce umple trupul și sufletul la aste vremi de troiene ’nalte, de șleauri adânci de gheață, de viscol și de prăpădenie.

Cinstiți boieri și frumoase jupânese, aveți trebuință, întru facerea mâncării de ziserăm, de ceva lucruri potrivite ce vi le voi înfățișa îndată:

- Cartoafe - de le zice prin părțile tatălui domniei-mele și picioici: 3 sferturi kilo de ajuns și potriviți de mărime să fie
- Morcovi nu prea groși și veseli ce fac bucurie domnițelor: 2 sferturi kilo sau pe aproape, drepți și tari să fie
- Castraveți murați - cei ținuti la saramură vor fii fiind mai buni: 2 sferturi kilo bine facuți și sărați
- Cepe voinice - tari și rotunde la pipăit ca sânul de fată mare: 2 să fie și bine așezate în foile lor
- Piept afumat de purcel cu șorici fraged pe dânsul și fiert de vă place: 2 sferturi kilo și bine împănat să fie
- Roșii zdrobite și puse la păstare în borcane: 4-5 linguri popești
- Măsline de Chipru – negre, mari, frumoase și în untdelemn ținute: 1 mână de gospodină tânără și iute
- Foi de laur (îi zice și dafin) ce stăteau pe fruntea Chezarilor Romei: 3-4 frunze fără stricăciune
- Sare din cea cea de îi zice grunjoasă, dar alba și curată să fie: cu chibzuință și pe gustatelea s-o folosiți

Când aveți toate cele de trebuință, trageți-vă sufletul o clipită, puneți-vă alăturea un pocal de vin din cel vechi și gros ca sangele de taur întru curaj și alungarea oboselii și apucați-vă de treabă.

Luați cartoafele de peste marea cea mare venite la noi, curățați-le de coajă și în patru să le spintecați. Așijderi cu nasurile de om de zapadă la curățat, dar numai roate subțirele să îi faceți. Iară castraveți-i lasați cu coajă, doar taiați felii rotunjoare cum le e trupul și gustați-i să știți cât se află de însărați. Puneți toate acestea într-o oală de gătit mai mult ’naltă decâtu-i de largă. Luați donița cu apă proaspătă adusă de fată mare și turnați, câtu-i un deget preste dânsele cele dintru oala cu pricina. Puneți apoi la foc domol și lasați-o cu Domnul.

D’aice puneți mâna și taiați pieptul cel de purcel în fâșii lunguiețe și nu prea groase. Bagați de seamă ce frumoase-s vârstate cu alb și roș, ce moale se lasă șoricul sub cuțitul cel ascuțit și ce bun îi mirosul de se înalță? Zmulgeți apoi cu înfocare foile cele galbene de preste cepe și curate lăsate tocați-le mărunt cât solz de pește în putere. Lăsați lacrimile sa curgă de la pârdalnica, acuma marunțită și lasată gramadă pe talger, apoi ștergeți cu grăbire ochii cei codați și încingeți într-o tingire largă și puțin adâncă vreo câțiva stropi de undelemn și lasați-l să se ’fierbânte bine. Iară dupre aceea aruncați preste dânsul fâșiile cele de purcel. Rumenți-le pre o parte și pre cealaltă... Doamne, bune-s cele rădăcini, legume felurite și fructe, da’ drept este că la vreme potrivită nu se află parfum mai ațâțător ca cel de slanină pârlită cum trebuie la foc iute. Dreptate am, au ba? No, me’rem mai departe și după rumenirea cea frumoasă lăsăm ceapa solz întru cinstita prăjeală. Ci s-o lasați numa’ cât se face și preface aurie și precum glaja. Apoi repegior răsturnați roșiile cele zdobite peste dânsele cele din tingirea cea scundă perpelită la foc. Amestecați bine toate acestea și de vă vine să mâncați într-aceasta clipă prăjeala cea minunată, țineți-va dorința în frâu, căci alta e menirea ei.

Aruncați o ochire la oală - castraveții vor fiind deasupra, dară este aceasta ce trebuiește a fi. Răsturnați cele amestecate și prajite preste cele ce fierb domol, mesticați-le binișor și puneți, bre, si 2-3 frunzulițe de dafin, bine uscate și mirositoare cum nu se află, între cele d’acolo. Mai mesticați o dată... Luați oala cu grijă să nu vă ardeți la cele mânușițe și dați-o la cuptorul ce e încălzit țapăn.

No, acuma lasați-vă brațele să se hodinească o țâră și dregeți-vă glasul cu o gură de vin din cel bun. Dregu-va-ți? Da? Atuncea sloboziți din dum’lia voastra o doina lungă și trăgănată, căci preț de un ceas juma’ veți lăsa mâncarea să se coacă și să își sloboadă tot gustul și aroma întru preacinstita găteală. Când vom căta a sfârși doina de zisei și când vremea pomenită - nu veți fi uitat de cel ceas-giumate - se duce deschideți cuptorul, gustați de sare și aruncați cu îngrijire măslinele cele murge într-ânsa. Apoi mai asteptați preț de o litră și scoateți oala cea minunată și dați-o sa se răcoreasca un picuș.

D’acuma ’om putea, cinstite fețe, sa ne asezăm la masă. Veți fi punând mâncarea ce făcurăm în străchini de lut roib și alăturea de ele pune-vă-ți și murături din cele țărănești amesticate cum se nimerește - țelina învârtoșata de scoală din boală moșnegii, gogoșari înfuriați așa de-ai naibii ce sunt, buchețele de conopidă ca piatra scumpă, sferturi granate de varză cu inimi pișcăcioase. Om avea și pâine de cuptor albă la trupul ei și cu coaja groasă și crapată precum scoarța gorunului bătrân. Fi-va acolo, pentru mai târziu și bardacă cu preasfânt vin și ceva plăcinți aburinde ce alunecă pe gât de mai mare mirarea.

Frumoasa masă, frumoase chipuri alăturea însuflețite de bucurie și de dragoste. No, așa îmi place mie. Acu’ închinați-vă cu dreapta și arătați celor mici cum punem sfânta treime la frunte, la inimă și pe umeri, amin! Dați de dușcă ceștile cu zamă de prună, așa cum se face ea la Muscelul cel frumos, puneți mâna pe coltucii de pâine și pe cele lucruri de mâncat, pohtă bună vă pohtesc și dați-i fălci că, slava Celui-de-Sus, dinți văz ca aveți.

Radu ot Nec’ălurea