Doua întâmplări de noiembrie

Ploaia izbea în parbrizul mașinii cu picături înghețate. Se lipeau, curgeau apoi ca un gel diluat, sclipeau în lumina farurilor, se amestecau cu noaptea și cu vântul care agita crengile pe care mai stăruiau frunze trecute brusc din vară indiană în toamnă rece ca o lamă de cuțit. Dieselul mârâia adormit de ora înaintată și eu mă socoteam cam pe unde să pun mașina peste noapte. Poate era mult spus. Seara era târzie și eu mă trezeam devreme de plecare, puteau fi doar câteva ore.

 

Într-un sir de mașini așezate cu spatele la trotuarul care trecea de-a lungul clădirilor cu parter comercial, înșirate în tâmplărie complicată și uși masive, am văzut un loc destul de larg cât să îmi încapă mașina fără probleme. Am pornit din locul în care stătusem minute lungi curios protejate de ploaie. Am accelerat, motorul s-a trezit, a urlat potolit și a dus cuminte cele aproape două tone de otel albăstrui către locul liber. Am făcut o buclă largă și am băgat cu spatele, roțile au lovit bordura, am trecut pe parking maneta cutiei de viteze. Asta era. N-am oprit motorul care revenise la torsul lui liniștit de animal mare. Ploaia lovea dementă parbrizul să-l spargă. Arborii se mișcau în vânt. Lumini înalte, albe și orange, se spânzurau mut pe stâlpi galvanizați. De acolo, spânzurate, imobile, se scurgeau pe asfalt o dată cu ploaia, se risipeau împreună cu picăturile care pocneau pe caroseriile lucind în apă. McAlpine se auzea încetișor, eu mă gândeam că aș rămâne acolo. Așa, în acea curioasa stare de oboseală amestecata cu gânduri.

 

Mi-am tras haina de pe scaunul de lângă mine, am îmbrăcat-o așa, așezat, și am coborât. Era frig. Vântul se simțea rece și ud.  Am trântit portiera și m-am dus în spatele mașinii să îmi iau lucrurile din portbagaj. Am deschis haionul care s-a ridicat deasupra mea protejându-mă de ploaia tot mai rece și atunci l-am văzut la câțiva metri de mine. Plăci de gresie așezate savant în romburi urcau în trepte și după primele șapte făceau o mică platformă și apoi urcau iar undeva în întuneric. Pe platformă gresia făcea același desen cu romburi regulate, iar pe peretele cenușiu perlat, o placă anunța în auriu și negru că acolo era un birou notarial și mai jos, pe aceeași placă,  numele unei femei strălucea cald în penumbră.

 

Mi-am amintit o femeie blonda, cu par bogat, lăsat până la umeri, îmbrăcată elegant, care cobora treptele acelea cu brațele pline de flori. Nu putea vedea pe unde merge din cauza buchetelor imense, de aceea pășea atentă, din lateral, pe fiecare treaptă. Cu capul întors spunea cuiva din interior sa nu uite să... Nu-mi mai aminteam ce spunea și nici fața nu reușeam să i-o recompun. Vedeam doar pletele blonde, cu șuvițe în nuanțe de bronz și auriu, căzute pe umeri, florile somptuoase și rochia verde care mișca o dată cu femeia, anticipând-o, de parca ar fi știut și se aranja așa încât să rămână la fel de frumoasa, la fel de elegantă, indiferent de poziția corpului. Era primăvară atunci și soarele de-abia se pregătea de asfințit.

 

Acum, pe marginea acelei platforme, stătea așezat un om, cu picioarele sprijinite două trepte mai jos. Era un bărbat înalt, genunchii îi stăteau ridicați până spre piept. Avea barba și parul albe, dar in ochii cenușii și limpezi se ghicea ca nu era foarte vârstnic. Șuvițe albe ieșeau dintr-o căciulă tricotata și gluga unui hanorac purtat sub sub haina groasă era trasă peste căciulă. Avea în dreapta un rucsac de culoare incertă, iar în stânga un bidon de plastic maron închis, în care cândva fusese bere. Bidonul părea vechi, probabil acum conținea alt lichid. Sau cine știe. O treaptă mai jos de locul unde era așezat, tot în stânga, era o carte deschisă. Cartea era zdrențuită și nu părea să mai aibă coperți. El privea în față liniștit, dar deși eram în linia privirii lui, nu se uita la mine.

 

Am lăsat din mână sacoșa de voiaj, m-am căutat prin buzunare și am scos o bancnotă. M-am îndreptat spre el, am dat bună seara și i-am întins banii.

 

M-a privit.

„Vă mulțumesc, dar, știți, eu nu stau aici pentru mașini...”

 

Am rămas cu mana întinsă. Bancnota lucea roz, stingheră.

„Nu va faceți griji, nu iau bani pentru parcare”, a mai zis.

 

„Nu de mașină e vorba, e frig, m-am gândit că vă puteți lua ceva cald de băut...”

A mulțumit și a luat banii cu atenție. Apoi și și-a adus mâinile înapoi pe genunchi, cu mânecile hainei groase, uzate, trase peste palme.

 

Am făcut câțiva pași spre mașină. În portbagajul rămas deschis geanta de voiaj și rucsacul de laptop pâlpâiau albastru. Am mai scos câțiva bani din buzunarul jeans-ilor, m-am întors și i-am întins.

 

„Luați-i și pe aceștia, va rog, poate vă luați ceva și dimineață”

 

Ochii cenușii m-au privit limpede.

„O cafea e patru lei... mulțumesc, mi-ajunge din ce mi-ați dat pentru două cafele, mai și rămâne...”

 

„Vă rog, poate va luați ceva de mâncare”

„Va mulțumesc, atunci...”

 

Am zis fără rost.

„E frig în noaptea asta”

Asta l-a înviorat și a zâmbit.

„Nu e așa de rău, doar că am încercat sa citesc și ținând cartea mi-au înghețat degetele, a trebuit s-o las jos.”

 

Zâmbea în continuare.

„Mă încălzesc un pic și o iau din nou. Aici e bine, nu intră a vântul și am lumină bună”

 

Mi-am luat rucsacul în spate, am smucit geanta de voiaj, am aruncat-o pe umăr și am pus-o din nou jos. Am deschis una din portierele din spate și am cotrobăit in buzunarul scaunului. Am scos mânușile tactile de trecking pe care le pusesem acolo și uitasem de ele. M-am uitat la ele și mi-am dat seama ca le purtasem o singură dată. Întăriturile negre din palme și degete se suprapuneau peste bleumarin și culegeau lumina.

 

Cu rucsacul în spate m-am întors la omul cu ochi cenușii. I-am întins mânușile.

 

„Sunt subțiri, dar călduroase.”

Le-a luat imediat și a surâs. Se uita la ele.

„Nu sunt chiar impermeabile, dar țin de cald și sper sa vă ajute”

 

Și le-a tras pe mâini.

„Mulțumesc, Dumnezeu să vă ajute!”

 

A luat cartea de jos și și-a pus-o pe genunchi, zâmbea.

„Și uite-așa problema mea se rezolvă”, a mai spus.

 

S-a uitat la mine, pe buze avea același zâmbet.

„Mulțumesc, Dumnezeu să vă ajute!”, a repetat.

Și-a aplecat capul și s-a apucat de citit. L-am lăsat acolo încă zâmbind.

 

Mi-am luat bagajul, am încuiat mașina și am luat-o prin ploaie, printre clădirile peste care timpul lăsase, nepăsător, semnele sale. Simțeam picături înghețate pe față și pe gat, le vedeam pocnind în asfalt, se împrăștiau ca un gel diluat, sclipeau în lumina farurilor.

 

Am privit spre cer, ploaia se amesteca cu noaptea și cu vântul care începuse să șuiere.

 

***

 

Am scos cheile din buzunarul jachetei cam decolorate, ultramarinul ramase întreg doar pe gulerul din catifea reiata. Restul jachetei, din material laminat, devenise albastru cobalt. Cheile au făcut zgomot, zuruitul lor inconfundabil. Am luat cardul oval între doua degete și l-am pus în dreptul cititorului. Sunetul lung de deblocare s-a auzit imediat. Am deschis ușa și am rămas afară pentru ca în hol, bine luminat, cu mozaic în șah, era o femeie în vârstă care părea că vrea să iasă din clădire. Era îmbrăcată bine, ca pentru frigul de afară își pusese și o căciuliță curioasă de astrahan. Am dat buna seara și am spus „vă rog, doamnă”, dar ea a nu părea că înțelege.

 

„Puteți ieși, doamnă...”, am zis din nou.

Ea a gesticulat cu mâinile

„Nu, nu! Intrați dumneavoastră!”

 

Eram nedumerit, dar i-am făcut pe plac. Înainte să apuc să pășesc peste prag mi-a spus:

„Vreau să vă întreb ceva”

 

Mă pregăteam să îi spun ca-s pasager în clădire, ca nu cunosc pe nimeni și așa mai departe, dar ea a zis:

„Puteți să vă uitați la telefonul meu, nu merge.”

Nu-i a bună, am reflectat, și am zis cu glas tare:

„Ce are, cu ce vă pot ajuta?”

„Nu sună”, a zis.

 

Am luat telefonul, cheile mă incomodau așa că le-am dat drumul la loc in buzunar și ele s-au dus adânc, acum zuruind înfundat.

 

Aparatul era nou, din cele oferite de provideri la prețuri mai mici, fără mare dichis, dar în fond un telefon ca oricare altul. Am deblocat ecranul și m-am uitat la pictogramele afișate. Ea vorbea.

„Mă sună băiatul și nu îl aud, iar s-a întâmplat.”

Am privit-o.

„Și nu îl aud când mă sună”, a repetat, apăsând pe cuvinte.

 

Era o femeie mărunțică, cu o fata care îi arăta vârsta, dar cu tenul curat. Folosise puțin ruj, un roz liniștit care o prindea. Nu se crease acel contrast greu de privit între o culoare puternica și obraji ridați. Mă privea cu ochi rotunzi și căciulița aceea ridicola îi coborâse până la sprâncene. Și-a strâns haina groasă mai bine pe ea și abia atunci am văzut că poartă pantaloni vișinii de trening. În picioare avea botoși de casă în carouri, pe jumătate desfăcuți.

 

„Nu se aude deloc telefonul, doamnă?”, am întrebat.

A inclinat capul spre mine.

„Se mai aude...”, a spus cu îndoială.

Și imediat.

„Dar la el nu știu de ce nu se aude...”

 

M-am uitat la telefon și am intrat în lista de apeluri.

„Când v-a sunat băiatul dumneavoastră, doamna, când ați vorbit cu el?”

 

A inclinat din nou capul și urmărea cu atenție ce îi spun. Mi-am dat seama că avea un mic defect de auz.

„Acum am vorbit cu el”

 

Am repetat, mai tare și mai lent.

„Dar când v-a sunat? Azi?”

„Da, mi-a spus ca sunat și el, azi, acum. Și eu nu l-am auzit”

 

Se frământa toată, își musca buzele date cu roz și se trăgea de mânecile acelei haine groase.

„Vă uitați? Poate îl faceți dumneavoastră să sune...”

 

Mă uitam in lista de apeluri. Primul era un apel de ieșire „Vlăduț”, fusese apelat de pe acel telefon, nu sunase el.

„Vlad e băiatul dumneavoastră?”

 

A zâmbit.

„Da, băiatul meu... lucrează mult, mult... și când sună nu îl aud.”

 

În listă erau câteva apeluri de la numere necunoscute, trei apeluri de la „Sora”, unul „Anastasia”, doua „Administrație Mihaela” și încă vreo câteva asociate cu nume complete și indiferente. Mai erau doua apeluri de la „Vlăduț”, dar erau vechi de două și de trei zile. Niciunul de azi.

 

„Ce numar aveti pe acest telefon, doamnă?”

 

S-a uitat la mine.

„Știți ce număr de telefon aveți?”

Înțelesese.

„Nu... cred ca e pe acolo pe undeva”

 

N-am mai căutat, am format propriul meu număr de telefon de pe telefonul ei. Am închis și am reapelat de pe al meu. Telefonul suna, o melodie din cele inventate pentru așa ceva. Suna tare.

 

Am închis și i-am dat telefonul.

„Telefonul sună, să știți.”

„Dar eu nu îl aud... mă suna băiatul și nu îl aud...”

 

Îmi părea rău pentru ea.

„Îmi pare rău, nu știu ce să vă spun, a mers, ați văzut. Poate pur și simplu nu l-ați auzit atunci, sigur îl veți auzi când vă sună din nou.”

 

Eu făcusem un pas pe scara tocită, ea rămăsese în micul hol.

„E numărul dumneavoastră aici?”, a întrebat.

„Da, ultimul apel, e acolo”, i-am răspuns și urcând m-am gândit dacă nu făcusem o greșeală.  

 

A făcut doi pași spre ușa liftului, eu eram la jumătatea scării. Mă privea cu ochi mari. Și-a adus aminte de ceva și și-a ridicat căciulița de pe frunte.

 

„Dumneavoastră ați  gătit niște carne de oaie zilele astea?”

Era un fel de curiozitate încălzită în întrebarea ei.

 

„Nu gătesc”, am zis cu voce tare.

Și în gând: „Abia dacă fac o cafea...”

 

„Mirosea atât de frumos...”, a zis și a adăugat surâzând: „Mi-a făcut o poftă....”

Stătea în fata liftului cu mâna pe ușa întredeschisă și se uita la mine. Speram că se gândește la acea minunată mâncare din carne de oaie.

 

„Dar dumneavoastră unde stați?”, a mai întrebat.

Din mers am zis vag și grăbit.

„La etajul unu.”

Și m-am simțit ca un laș.

 

M-am oprit pe scară. Ea era nemișcată.

„Auziți, puteți să mai sunați, dacă aveți vreodată nevoie de ceva, aveți acolo numărul”

 

„Când aveți nevoie de ceva, de orice, sunați...”, am repetat în chip de explicație și scuză.

„O să-l aud”, am zis în gând.

 

„Bine”, a zis ea cu o voce mică dintr-o dată.

„Mulțumesc, bună seara”, a adăugat cu aceeași voce.

 

S-a uitat din nou la telefon de parcă aștepta să se întâmple ceva acolo. A intrat în lift, a închis ușile interioare, apoi liftul a trecut pe lângă mine, l-am simțit dincolo de perete.

 

Am rămas singur și am auzit vântul mișcând copacii din curtea interioară.

 

M-am întors, am urcat cele doua rampe ale scării pana la etajul unu. Catifeaua reiată, cea care își păstrase albastrul ultramarin, se simțea caldă pe ceafă. Am tras de guler și am căutat cheile din buzunarul mare din dreapta. Le-am scos și le-am simțit greutatea in palmă.

 

Am ales una dintre ele, am băgat-o in butucul yalei și când am răsucit-o celelalte chei s-au scuturat cu zuruitul cu lor inconfundabil.

Toamnă cu miros de vanilie

Ferestrele erau deschise larg către parcul din ce in ce mai cufundat în toamnă, iar lumina zilei, care se adâncea în amurg, se strecura tăcută și palidă printre crengile copacilor. Unii arbori își păstrau încă un verde verde încăpățânat, dar deja bordat cu ruginiu. Mulți alții se înecaseră în galben și orange. Frunze aurii și roșiatice cădeau fără grabă, ca niște promisiuni de trecere, agățate de vântul slab care le purta în balans lent către pământ.

 

Se ghiceau, în depărtare, câțiva trecători care traversau aleile, și câteodată, zgomotul pașilor lor trecea prin spațiul deschis al ferestrei, se agăța în faldurile draperiilor de culoarea focului și se zbătea moale acolo, înainte să curgă spre podelele masive și să se piardă în tăcerea camerei.

 

În aer plutea un miros vag de castani care își leapădă fructele, de tufănele și de umezeală desprinsă din peluzele bizar înviorate de toamnă. Un glas îndepărtat de copil, subțire, abia perceptibil, răzbătea ca o nălucire printre ramuri pe jumătate golașe și frunze anemiate în blond și purpuriu.

 

Camera, mobilată sumar, avea un aer vag de eleganță împrumutat de la canapeaua de piele de culoarea coniacului, cu marginile uzate de timp și de la cele doua scaune asemănătoare canapelei așezate aproape simetric în fața ferestrei largi prin care aerul cu parfum abia simțit intra neauzit.

 

Ea stătea lângă unul din scaune, sprijinita de spătarul arcuit, cu lemnul său întunecat pe care pielea fusese bătută în cuie cu floarea bombată. De acolo, privea parcă pierdută peisajul de afară. Un tablou mic, vechi, copia unui Renoir, o vedere a coastei normande, atârna nepotrivit pe perete, contre-jour. Pe măsuță, două pahare pe jumătate pline cu vin negru stăteau neatinse. Sticla de vin, opacă în aburul de lumină slabă, fusese lăsată stingheră pe podea.

 

El stătea pe marginea canapelei, își sprijinea un cot de brațul cu pielea roasă, albită., cu spatele drept, umerii trași înapoi, într-o poziție puțin rigidă. O privea calm, cu o expresie nedefinită, care putea însemna orice. Era un bărbat ale cărui trăsături nu te lăsau sa îi ghicești ușor vârsta, dar părul grizonat te ducea cu gândul la mai mult decât o simplă și primă tinerețe. Lăsa impresia de forță, cu toate că părea obosit. Purta o cămașă foarte simplă, albastră, cu mânecile suflecate cam neglijent. Din când în când, își plimba degetele lent, insonor, pe pagina  îndoită a unei cărți destul de vechi care stătea deschisă în mâna stângă. Ceasul masiv, pe care îl purta pe mâna în care ținea cartea, ticăia mărunt, grăbit, ca singur martor al trecerii timpului în acea cameră tăcută.

 

Ea avea părul prins într-un coc lejer, câteva șuvițe rebele, șaten-blonde, scăpaseră și cădeau lung pe lângă urechi. Purta o rochie dintr-un material subțire, cu aspect ușor satinat, lipit de corp. Fâșii inegale de brun, mahon, olive, gri și indigo stins curgeau de pe umerii ei, se acopereau parțial, se rupeau, se despărțeau și se suprapuneau di nou în curgerea lor pe spate, pe piept, pe solduri, pe pulpe. Își lăsase pantofii cu toc mic pe undeva pe drumul de la canapea la scaunul de care se sprijinea. Unul se răsturnase și curelușele lui înguste se amestecaseră între ele, ca niște fire de iarbă peste care trecuse o apă iute. Femeia se sprijinea cu amândouă mâinile de scaun, dar din când în când își netezea cu dreapta rochia. Avea gesturi rapide, de parcă ar fi vrut să domolească fâșiile colorate care se tot întretăiau.

 

Ți-a luat ceva sa vii...

 

Nu era o întrebare, el nu o privea direct, degetele lui mângâiau cartea, vocea îi era calmă.

 

Ea nu răspunse imediat, rămasă în contemplația aerului de afară. După câteva secunde, care măriseră spațiul dintre ei, se întoarse. Își lipi soldul de spătarul masiv al scaunului, își prinse brațul drept mai sus de cot cu stângă și mâneca largă a rochiei căzu, lăsând perfect vizibil antebrațul rond pe care sus, la o palmă de încheietură stătea o brățară grea, cu agate verzi și brune. Își ridică bărbia și privirea ei limpede trecu peste el, către colțul camerei. În ochii căprui, mari, desenați fără greș, era o liniște studiată. Doar pleoapele li se mișcau ușor, ca și cum încerca să își adune gândurile.

 

Nici nu am știut până acum că vin aici, spuse ea în cele din urmă, cu o voce joasă.

Eram prin apropiere... mi-am zis ca pot urca...

 

Era distanță și un fel sfidare abia ascunsă în ce spunea, cum o spunea. Vorbele ieșeau chinuite, rupte, din cauza efortului de a se controla.

 

Am încercat să-mi imaginez altfel discuția asta.

 

El se încruntă puțin, dar nu spuse nimic. Se aplecă ușor în față, își privi mâinile, apoi  se îndreptă și privi direct spre ea. Dar tot nu spuse nimic.

 

Tăcerea deveni mai grea, se întinse și se lasă vâscoasă pe pereți, se adună la colțuri, umplându-le. El continua să tacă.

 

Fata se mișcă brusc de parcă luase o hotărâre. Își culese pantofii cu o mână și făcu câțiva pași. Se opri la fel de brusc, în fața ușii.

 

El privi la geanta ei uitată pe scaun

 

A uitat-o...

 

Dar ea, cu spatele încă, întrebă cu voce nefiresc de voalată:

 

Mai ai vafele din acelea?

 

Întrebarea avea o simplitate dezarmantă și risipi o clipă atmosfera comprimată de mersul ei grăbit către ușă.

 

Mai am... rosti el

 

Cred că e singurul lucru dulce de pe aici...  mai adăugă el și un zâmbet scurt îl lumină o clipă.

 

Ea se uită lung la el ca și cum se întreba dacă vorbește serios. În cele din urmă, dădu din cap ușor. Fără să spună un cuvânt, se apropie de canapea, puse cu grija pe jos pantofii ținuți de curele și se așeză lângă ei, direct pe podeaua rece, cu genunchii lipiti, asezati într-o parte, sprijinită pe jumătate de marginea rotundă, decolorată, a canapelei. El puse cartea, tot deschisă pe masă, și cu palma stângă cuprinse umărul aproape gol de pe care rochia alunecase. Pielea îi era transpirată și rece. Fata îl privea oblic, cu ochi îngustați și atenți. Câteva fire de par îi treceau peste obraz, peste colțul gurii, dar nu părea să își dea seama. El i le dădu el la o parte, cu toata palma, trecută grijuliu peste fața cu pomeți înalți, cu degetele abia atingându-i-i buzele pline și arse.

 

Mulțumesc, șopti ea.

 

Și el își trase mâna din vraja care se înălțase o clipă între ei și care acum se risipea în aburi verzui.  

 

Aduc acum... anunță el, imprecis.

 

Câteva zgomote înfundate, alte zgomote de hârtie sfâșiată și el reveni.

 

Înghețata... spuse el, inutil.

 

Pusese cele doua vafe pe o farfurie pătrată, foarte plată, de ardezie gri-ruginie. Scoase din ambalaj, vafele cafenii erau pline cu înghețată turnată savant în spirale de culoarea fildeșului vechi. Cu farfuria încă în mână, trase paharele cu vin mai departe, făcu loc pe măsuță și împinse ușurel înghețatele către ea. Ea luă una, privind-o câteva secunde, ca și cum nu știa din ce parte să muște. Se simțea slab mirosul de vanilie.

 

De oriunde aș mușca, am s-o stric... aș putea să o las neatinsă... sclipeau ochii ei.

 

În cele din urmă, mușcă încet dintr-o margine, se rezemă mai bine de canapea și își îndreptă din nou privirea spre parc. Peste pervazul ferestrei putea vedea doar coroanele copacilor mai înalți, dar poate că nici nu privea cu adevărat frunzișurile care se înecau domol în cețurile acelei seri. Mușca câte puțin și își ridica din când în când ochii către bărbatul care rămăsese în picioare. Era un fel de interogație în ochii ei și el îi răspunse liniștit, în felul lui, așezându-se din nou pe marginea canapelei,.

 

Era foarte aproape de ea, nu se atingeau, dar distanța fizică foarte mică dintre ei încălzea atmosfera. Timpul trecea lent, ea nu mai mânca și înghețata se topea încet. Câteva picături lipicioase se prelinseseră pe degetele cu care ținea vafa. Ea luă cu două degete un șervețel din cutia de pe masă și se șterse îndelung, mecanic.

 

Nu trebuia să vin azi, poate alta data era mai bine.... poate ar fi fost mai simplu... altfel.

 

O spusese brusc, fără tranziție, în timp ce încă își ștergea degetele de picăturile de înghețată. Tonul nu era acuzator, dar se ghicea acolo ceva.

 

Poate și în alt loc...

 

Asta era. Locul nu era bun, când ea îl sunase, el o chemase acolo. Atunci însă nu venise.

 

Știi melodia aceea pe care am ascultat-o împreună mai demult... Push... nu ti-am spus... mi-a plăcut... Parca era o scrisoare frumoasă de rămas bun.

 

Fata își lăsă înghețata pe masă, nu pe farfuria unde cealaltă înghețată se topea și ea încet, nebăgată în seamă, ci direct pe tăblia mesei de culoarea mierii. Și din nou nu se mai uită la el.

 

El o privi în tăcere, așteptând o continuare care nu venea. Își ținea mâinile pe genunchi și  degetele i se mișcau ușor, ridicându-se câțiva milimetri, când unul când altul, ca și cum măsura timpul pana când va spune ceva. Dar nu se auzi niciun cuvânt de la el. O privea numai, așteptând. Un gest, un cuvânt, ceva care sa limpezească atmosfera ce se uscase și foșnea între ei ca un câmp de trestii uscate bătute de vântul unei anotimp târziu, rece, nedorit.  

 

Apoi ea se ridică, ramase în picioare cu brațele strânse la piept sub sâni și fâșiile colorate de acolo se învălmășiră toate. Privi îndelung parcul în  care verdele abia se mai ghicea căzut în el însuși, amestecat cu rugina toamnei și cu umbrele de cenușă ale serii aceleia.  

 

Apoi se întoarse și îl privi direct. Și tot spațiul dintre ei era saturat de întrebarea din ochii ei mari. Zâmbi vag..

 

Nu pot să rămân aici până termin asta...  spuse ea.

 

Arată cu degetul înghețata care se topea tot mai mult. Vafa se deformase, un fir strălucitor curgea din ea și făcea pe lemnul mesei un mic lac, rotund ca o monedă.

 

Se aplecă și își puse pantofii cu o mână, sprijinită cu cealaltă de brațul canapelei. Apoi își încheie curelele cu grijă. Se îndreptă de spate respirând agitat, făcu doi pași, își luă geanta de pe scaun. Apoi trecu prin ușa deschisă a camerei și el o văzu ajustându-și în grabă o șuviță deranjată, când trecu prin dreptul oglinzii din hol.

 

El, în picioare, o urmărea tăcut, nemișcat. O văzu cum se îndreaptă spre ușa solidă de la intrare, ușa cu un inel ținut între dinți de un cap de leu pe partea dinafară. Cu baierele genții petrecute peste umărul dezgolit apasă clanța grea cu ambele mâini și ușa se deschise cu zgomot înfundat, inelul din gura leului de bronz clincheti slab.

 

Ținea ușa pe jumătate deschisă, cu o mână încă încleștată pe clanță, cealaltă sprijinită pe tocul ușii și el vedea degetele ei albe precis conturate peste tăbliile de stejar, aproape negre. 

 

Ea îi mai aruncă o privire. Nu lungă, nu scurtă. Doar un semn de despărțire.

 

Vorbim...

 

Doar o șoaptă.

 

Și fără să mai spună nimic păși peste prag. Ușa se închise cu același sunet înfundat, limba broaștei pocni sec intrând în rosturile sale, clanța reveni la poziția ei ușor inclinată, scuturându-și imobil frunzele lungi de metal.

 

Își lasă privirea pe ușa închisă. Nu se mai întâmpla nimic.

 

Privi în treacăt paharele cu vin, se aplecă, ridică și puse pe masa sticla din care turnase și din care nu băuse nimeni.

 

Își desfăcu mânecile și le suflecă din nou, cu grijă, pornind de la manșetă, un număr egal de răsuciri pentru fiecare mânecă, până când au devenit strânse, blocate pe antebraț. Arătau mai bine.  

Apoi închise cu grijă cartea la pagina al cărei colț rămăsese îndoit, o luă cu sine și se duse la fereastră. Așeză atent cartea pe pervazul rece, o alinie perfect cu marginea de dinăuntru a plăcii de travertin șlefuit și își puse mâinile deasupra cărții cu degetele împreunate.

De afară venea miros amărui de toamnă, strecurat tăcut și palid printre crengile copacilor. Se amesteca cu mirosul dulce și cald de vanilie care stăruia în încăpere.

 

 

Radu Comșa

Belgrad / Octombrie 2024

 

Gând de toamnă

 

Venit-a toamna

Și cu ea o dată,

O vară indiană, tristă-n care

Trăi-vei poate

Palida și-uscata,

Târzia remușcare.

 

Și-apoi?

Te vei gândi?

Cădea-vei pradă dorului?

Mai trist,

Și mai zadarnic,

Decât a fost al lui?

Neînceput

 „And all I lov'd – I lov'd alone”

E. A. Poe

„Am impresia că ne-am mai întâlnit”

 

Mi-am dat seama că femeia din fața mea se amuza. Sunase a replică răsuflată. Dar nu fusese nimic de genul acesta. Era exact ceea ce simțeam, precis, net. Trăiam puternic impresia  că am mai întâlnit-o şi nu doar pasager, o simplă intersecție între doi oameni. Era că şi cum ea era cineva din trecutul meu, cineva care îmi fusese apropiat. Stăpânindu-se să zâmbească, dar nu de tot, mi-a răspuns cu un „nu-mi dau seama… poate…” care lăsa în aer remarca mea. Ceea ce îmi transmitea însă, nespus în cuvinte,  era foarte limpede.

 

„C’mon… Poți mai mult de atât!”

 

Mi-a mai spus numele şi de unde era. Era de undeva de departe şi asta excludea aproape orice posibilitate să ne fi întâlnit vreodată. Oricum nu în felul în care simțisem eu. Însă în timp ce vorbea nu se îndepărtase de mine, n-o simțisem că vrea să plece, rămânea într-un fel de apropiere. Atentă cât să nu devină nepotrivit în acel spațiu, dar deschisă, neascunsă.

 

Ne aflam într-un hol mic din care pleca o scară spiralată îngust spre recepția de la parter. Holul era vopsit rece cu alb-de-luna, iar stucaturile în opalin nu reușeau să îndulcească atmosfera. Oglinzi înalte îmbrăcau pe jumătate pereții cu fâșii din podea până în tavan. Undeva într-un colț se înghesuia un fotoliu arcuit pe care nu părea să fi stat cineva vreodată. Ușile de crom ale unui lift leneș, care refuza să vină,  se insinuaseră în spațiul strâmt dintre șurubul cu unghiuri drepte al scării şi un perete acoperit de o draperie cu țesătură  rigidă, de culoarea frunzelor de fag înainte de prima zăpadă. Cromul și luminile high-tech ale liftului nu contrastau prea tare cu spațiul din jur.

 

„Din cauza albului acesta înghețat şi impersonal”, mi-am spus.

 

Dar asta fusese mai înainte.

***

 

De fapt, întâi îi auzisem vocea care venise din spate, dinspre publicul adunat în sala de evenimente. Un accent șlefuit, timbrat, accent de adult degajat, dar care nu şi-a pierdut amintirea adolescenței. Cuvintele ușor cântate, frazele terminate într-un contralto care putea fi doar ușoară emoție, plutiseră limpezi în încăperea cu pereți înalți și ferestre joase, lungi, tăiate sus pe zidul sudic, înșirate spre strada care de acolo cobora aproape abrupt. Vocea mi se părea un pic neobișnuită, dar şi familiară. Stăteam în primul rând al acelei săli, trebuia la un moment dat să mă ridic şi să spun un cuvânt celor adunați acolo. Ea răspundea celor care făcuseră deschiderea conferinței. Trebuia să mă întorc să văd cine vorbește. M-am întors. Am făcut-o ca mine, perfect vizibil pentru toata lumea, târând o parte din locul care mă înconjura în mișcarea circulară a umerilor şi a capului.

 

Sacoul alb şi topul negru dantelat, decoltat îndrăzneț, se așezau ferm pe femeia înaltă, care își ținea spatele drept şi bărbia ușor ridicată. Părul brun, lung, cu reflexe roșii, lăsat până la mijlocul spatelui, încadra o un profil mediteraneean, aproape exotic, cu fruntea curată şi ochi orientali, mari şi întunecați.

 

Ea continua să vorbească, auzeam doar inflexiunile vocii, nu şi cuvintele care se mișcau prelung, menținând-se înalte şi rectilinii în aerul care, în acel demisol, nu primea încă lumina directă a soarelui.

 

O mai văzusem? Impresia de déjà-vu venise rapid şi fără dubiu. Putea fi şi doar o simplă reflexie a vreunui episod pe care îl parcursesem la un moment dat, dar n-aș fi vrut să fie așa. Devenise important să fie o legătură, chiar firavă, dar reală.

 

Dar asta fusese mai înainte. Mult mai înainte.

 

 

***

 

Terasa în care intrasem arăta ca fundul unui acvariu de lumină galbenă şi albastră căzută inegal printre fațade neregulate, pereții corpurilor de clădire care o încadrau. Ferestre înguste şi multe se înălțau mult deasupra, înșirate în linii oblice intersectate de benzi orizontale colorate. O fantă îngustă de cer rămăsese deschisă între ziduri spre sud-est şi pe acolo soarele construia un turn de lumină albastră deasupra şi galbenă către jos, un turn sprijinit pe podelele din lemn cafeniu, dens, striat. În lumina de consistența mierii oamenii se mișcau lent-brownian-mov-gri-alb, umbrelele imense de deasupra meselor pluteau ocru, se zbăteau în verde marin plante cu frunze lungi, chelneri aferați şi inutili înotau monocrom printre scaune.

 

Organizatorii evenimentului se agitau cu invitații şi am decis să îi scutesc de încă o grijă. Am ales o masă mai îndepărtată, într-o margine străjuită de un contrafort al zidului care obliga lumina blondă să se sfâșie în panglici întretăiate, intrate unele în altele, împletite pe suprafața de sticlă a mesei, înnodate pe brațele scaunului din ratan. M-am așezat şi benzile aurii, orange, arămii s-au curbat în jurul meu şi au foșnit moale. Nu mi-era foame. Aș fi băut ceva lung şi rece. La barul terasei era o coadă ridicolă. La bufetul unde era mâncarea, la fel. Cineva vorbea lângă mine. Un el şi o ea se interesau dacă se pot așeza acolo. Am zis un „da” plat, ei şi-au pus farfuriile pline pe masă şi au început să mănânce.  Nu i-am întrebat, dar mi-au mai spus că mâncarea e bună şi în adiție s-au mirat politicos că eu nu mănânc. Mâncam însă şi m-am dus la coada care trebuia. Până la urmă nu am stat atât de mult pe cât crezusem. Mi-am așezat cu atenție farfuria pe masă. Carnea şi salata erau bune, nu foarte bune, dar perfect mâncabile. Aș fi vrut totuși să schimb gustul cu o cafea. Convivii mei vorbeau exclusiv pe subiecte profesionale, abordate la modul sobru, parcă proiectau experimente de laborator. Deși era limpede că se cunoșteau de aproape, erau din aceeași instituție şi din câte îmi dădeam seama, prieteni. Am avut impresia că felul în care discutau era condiționat de prezența mea, o condiție pe care şi-o autoimpuseseră de altfel, dar oricum generată de mine. La un moment dat s-au întrebat dacă mai prind dulciuri şi bărbatul a plecat să aducă desert. Femeia a comentat ceva legat de conferința la care participam, am răspuns neutru, ea a deschis gura să mai spună sau să mă întrebe ceva, dar a renunțat. Poate mi se păruse. Oricum celălalt se întorsese cu o farfurie plină de prăjiturele mici în nuanțe pastel. Au continuat să discute între ei, în felul acela ușor artificial, cu pauze lungi între fraze şi subiecte.

 

Am terminat repede ce aveam în farfurie,  am rupt una din chiflele din faină neagră şi am mestecat un colț crocant. Îmi plăcea să mănânc la finalul mesei o bucățică de pâine bine coaptă, un vechi obicei din copilărie care îmi revine câteodată, pe negândite. M-am dus să îmi iau o cafea, deși văzusem că poate fi comandată direct la masă. M-am întors cu ceașca de cafea călduță. Ei trecuseră la desertul bogat, colorat şi eterogen pe care îl împărțeau de pe aceeași farfurie. Nu mai vorbeau acum, își manevrau cu atenție furculițele care se apropiau, dar nu se atingeau. Era ceva intim şi frumos în felul în care mâncau desertul acela al lor.

 

Am golit ceașca şi m-am ridicat. Am tras de gulerul cămășii bleu, mi-am încheiat sacoul gris-écossais şi am mulțumit pentru companie. Am mai zis ceva care semăna a salut. Am plecat.

 

M-am mișcat prin lumina densă de chihlimbar. Până la ieșirea din terasă, către holul întunecat al hotelului, erau vreo treizeci de pași.  Dintr-o dată a devenit clar că unitatea de distanță nu mai era o măsură de lungime comună. Şi în același timp am simțit un gust dulce-amărui, ca o tristețe cuminte şi potolită, transparentă, un fel de dor nedefinit, plăcut de trăit. Ieșirea se desena în argintiu şi negru și m-am gândit că, o dată ieșit din paralelipipedul de lumină, timpul se va închide în spatele meu. Așa, definitiv.

 

Dar asta fusese mai pe urmă.

 

***

 

Holul cel mic devenise strâmt. O mulțime de oameni ieșeau din sală, vorbeau mai tare decât ar fi făcut-o în mod obișnuit. Unii se opreau în fața liftului şi așteptau. Apoi doi sau trei dintre ei intrau şi liftul de umplea. Urma o lungă așteptare până la revenirea cabinei. Ușile culisau fâșâind ușor. Alți doi-trei înghesuiți intrau. Și din nou așteptare. Încercam să vorbesc cu ea, dar era gălăgie, unii o salutau, îi adresau întrebări care erau puse doar pentru ca aceia să-şi marcheze prezența. „Dar nu veniți la masa?!” părea să fie una din preferate.

 

Ea spunea ceva. Nu-i plăcea liftul îngust, cabina minusculă, puțin înaltă, ermetizată, adăugată în spațiul strâmt din clădirea veche care nu fusese gândită pentru a o găzdui. Voia să meargă pe scări şi felul în care vorbea lăsa loc pentru încă cineva alături de ea. 

 

„Nu e mult de urcat, nu?”

 

Şi a zâmbit cu buzele şi cu ochii.

 

Mă gândeam că trebuia să fi fost deja plecat de acolo, dar am zis.

 

„Merg şi eu pe scări, mergem împreună.”

 

Şi am făcut un gest spre treptele acoperite cu mochetă groasă de culoarea sângelui proaspăt, fixată la baza treptelor de vergele de alamă. Nu aveam loc amândoi, scara era tare îngustă. Ea a început să urce încet, în fața mea. Călca cu talpa pantofilor pe marginea treptei, tocurile înalte nu atingeau decât rareori şi în treacăt suprafața mochetată, vedeam gleznele bine desenate ieșite din pantalonii negri lipiți de coapse, sacoul luneca în fața mea în tușe lungi şi albe schițând umerii drepți, spatele cambrat pe care parul cădea în valuri, șoldurile ronde care aveau un fel de mișcare proprie, independentă, aproape hipnogenă.

 

Am trecut prin recepția placată cu marmură roz-cafenie şi am intrat pe altă scară, scara mare a hotelului. Acum aveam loc să mergem unul lângă altul. Nu era mult de urcat, doar până la nivelul al doilea unde era amenajată terasa-restaurant. Pe fiecare palier erau canapele stil și fotolii adânci. Şi mai are o oglindă mare, de sus pana jos, în care ne vedeam când mergeam așa alături până la următorul tronson de scară. Mi-ar fi plăcut să ne oprim acolo, pe una din canapelele acelea, să nu ajungem nicicând la destinație şi să nu ne întoarcem niciunde, iar oglinda să ne reflecte, să ne dubleze la nesfârșit. Dar am continuat să urcăm încet, umăr la umăr, vorbind de toate și nimic. Era atentă la ce spune, aproape reținuta, dar cu o bună-dispoziție solară în voce. Eu încercam să fiu mai puțin grav decât eram de obicei.

 

Un ultim cot, un palier în care canapeaua se lățea calm şi bordo între două fotolii capitonate, oglinda cea mare din capăt şi am văzut intrarea către locul unde urma să mâncam. Trecerea de la semi-umbra holurilor la scena de lumina acvatică a terasei era trasată în linii geometrice, descompuse de căldura din exterior. Am trecut granița de umbră şi după câțiva pași, de undeva de-aproape, de la o masă unde se așezaseră deja trei-patru persoane, cineva a strigat-o invitând-o să se așeze. Ea s-a oprit, a ezitat puțin. Probabil se întreba cum să procedeze. Am tranșat situația urând celor de acolo bon-apetit şi m-am îndepărtat. 

 

Asta fusese mai înainte. Însă nu mult înainte.

 

***

 

Mă îndreptam lent spre ieșire. Prânzul se prelungea pentru o parte din invitați. Nu mai mâncau da fapt, dar unii mai ciuguleau din prăjituri şi majoritatea sorbeau cafele pe care chelnerii cei aferați se chinuiau să le aducă de la un espressor care avea ritmul său propriu, foarte departe de cadența cererilor.

 

„Plecați? Nu beți măcar o cafea cu noi?”

 

Întrebarea venise de la femeie bine coafată şi machiată, unul din organizatorii evenimentului, de care mă apropiasem pentru a-mi lua la revedere.

 

M-am uitat la ceas, îmi propusesem să plec încă dinainte de prânz. Eram acolo încă.

 

„Haideți, o cafea, să stăm aici.”

 

Şi mi-a  indicat o masă din apropiere la care mai erau două femei. Una dintre ele era femeia cu sacou alb, decolteu dantelat şi ochi migdalați. Cealaltă, o femeie pe care o cunoșteam puțin.

 

Cu siguranta celui care știe că nu va fi refuzat.

 

„Fetelor, ne primiți?”

 

Şi către mine.

 

„Ce vreți? Cafea, cappucino?”

 

Am spus ce voiam şi m-am așezat. Lumina a virat în galben de floarea soarelui, s-a topit în alb pe măsura ce urca, iar straturile de albastru de deasupra au devenit mai transparente.

S-a mai așezat cineva alături și apoi încă cineva. Se vorbea destins, cu lipsa de griji care însoțește mereu trecerea părții mai solicitante dintr-o treabă. Fusese prânzul, activitatea rămasă de făcut era simplă și mai puțin importantă. Se va trece la concluzii, în timp ce invitații râmași în sală, mai puțini decât înainte de prânz, se vor gândi cum să își umple după-amiaza, oscilând între o plimbare în zona istorică a orașului și o sesiune de shopping prin marile magazine. Chelnerii aduceau cafele cremoase în cești albe şi groase pline până în buză.

 

„O poți lua pe a mea, eu mai aștept”

 

Ea a refuzat. Spusesem asta deoarece cafeaua fetei cu sacou alb nu mai ajungea. Chelnerul căruia îi  atrăsesem atenția mi-a spus că îi pare rău și că se ocupă imediat. Dar a durat destul, eu deja îmi terminasem propria cafea, cea pe care ea o refuzase.  Apoi a venit o cafea dusă pentru ea chelnerul căruia îi vorbisem şi peste un minut încă o cafea, adusă de alt chelner, tot pentru ea. Râdea.

 

„Am două cafele acum, a meritat așteptarea... Ce am sa fac eu cu două cafele acum?”

 

„Beau eu încă una”, am zis.

 

Nu voiam să plec.

 

„Bineînțeles, te rog!” şi ochii i-au sclipit.

 

M-am uitat atent la ea şi în mod neașteptat şi-a plecat ochii. Mi-am coborât şi eu privirea către ceașca în care pusesem lapte. Am luat lingurița şi am amestecat încet. O dată cu ce aveam în ceașca şi cu aceeași linguriță mi-am amestecat gândurile. O aveam în fața mea şi doream tare să o am aproape. Să rămân, să rămână. M-am uitat din nou la ea, mă privea tăcută. Zâmbea şi căuta să îmi țină privirea. O fată cu ochi adânci, cu o gură frumoasă şi zâmbet vag, nedefinit, o fată cu părul lăsat greu pe umeri, o fată care vorbea cu voce limpede, inteligentă, într-un ușor contralto. O fată frumoasă pur şi simplu, pe care o voiam  în preajma mea.

 

M-am gândit ce ar putea fi. Putea fi mult, cardinal, puternic. Puteau fi nopți frumoase şi dense, cu miros pastelat şi gust intens, dimineți cu treziri senzuale şi după-amieze cu soare poleind pielea ei translucidă, luminată auriu din interior.  Ne-am spune povești, sunetele şi semnele ar curge lin sau tumultuos, povesti din sunete argintii şi albe, reale şi imaginate. Un fel de viață cu emoții căutate, proiectată în sus, febril-atentă şi contemplativă  deodată. O viață  condensată în care percepția şi reacția  vor încetini pentru a lăsa spațiu plăcerii trăite. O construcție sonoră a minții, a inimii şi a trupului, o construcție în linii drepte şi curbe, cu accente perfect armonice, continuate în forță brută, uneori patetice în curgerea lor.  Ea mi-ar picta în suflet cu ochii, cu vocea, cu zâmbetul şi cu degetele, iar eu aș mișca stelele prin cerul ei. Cămășile mele albastre ne-ar ține umbră, ar colora aerul pe care l-am respira şi am trăi iluzia că avem aceeași părere despre viață.

Şi mai putea fi altfel. Rar. Distanțat. Cu așteptări fără sfârșit şi gânduri lungi azvârlite peste geografie fără să știm când vor ajunge la destinație şi cum vor ajunge acolo. Ce se va întâmpla cu ele ajunse, cum vor fi primite, cum se vor întoarce. Cu dorințe uneori refulate, cu vederi mereu prea puține şi scurte, cu păreri de rău mai mari sau mai mici.

 

Am oprit lingurița din mișcarea ei circulară, chinchetită. M-am uitat la ea şi cred că în mine se vedea tot ce amestecasem  în ultimul minut o dată cu zahărul, laptele și cafeaua. Ochii ei se voalaseră, zâmbea din nou şi am deslușit o mic tremur în zâmbetul ei de acum. O priveam direct şi am știut că şi atunci când nu mă uitasem la ea, ea mă văzuse. Vreau să zic mă văzuse cu adevărat. A vorbit şi contralto-ul din glas se simțea mai mult acum, deși cuvintele coborâseră cu o octavă.

 

„Sper să mai vorbim”

 

În buzunar nu aveam decât un marker uitat, l-am scos şi pe dosul micului dreptunghi de carton am scris cu roșu brutal câteva cifre şi litere. I-am întins cartonul. L-a luat. A zis ceva. Nu știu ce a spus.

 

„Trebuie să plec.”

 

Am urat drum bun celor care, la rându-le, urmau să plece. Sacoul alb era printre ei. Am spus la revedere. Am vrut să spun că îmi pare rău că plec, n-am spus. Am plecat.

 

Partir, c'est mourir un peu. Şi asta a fost tot.

 

***

 

Afară soarele era cum era el de obicei la vreme de trecere între două anotimpuri vii. Sus pe cer, topit în propria căldură şi culoare, stropea cu aur clădiri, copaci, oameni. Verdele se topea în acel aur şi se dizolva în albastru.

 

Știam unde vreau să merg, dar nu mai era o destinație acum. Urma să ajung acolo, atât.

Am revăzut ochii orientali ai fetei cu sacou alb, gâtul rotund, un pic încordat, dantela discretă pe pielea bronzată a pieptului. Aceeași senzație  puternică că ne-am mai întâlnit, că fusese la mine, în mine. Era că şi cum aș fi mers prima dată într-un loc în care mai fusesem. Déjà-vu. Senzația că am regăsit ceva pierdut. Şi că l-am pierdut din nou.

 

Şi toată după-amiaza aceea lungă și plină de soare am păstrat cu mine tristețea aceea cuminte, aproape dulce, potolită şi transparentă.