Toamnă cu miros de vanilie

Ferestrele erau deschise larg către parcul din ce in ce mai cufundat în toamnă, iar lumina zilei, care se adâncea în amurg, se strecura tăcută și palidă printre crengile copacilor. Unii arbori își păstrau încă un verde verde încăpățânat, dar deja bordat cu ruginiu. Mulți alții se înecaseră în galben și orange. Frunze aurii și roșiatice cădeau fără grabă, ca niște promisiuni de trecere, agățate de vântul slab care le purta în balans lent către pământ.

 

Se ghiceau, în depărtare, câțiva trecători care traversau aleile, și câteodată, zgomotul pașilor lor trecea prin spațiul deschis al ferestrei, se agăța în faldurile draperiilor de culoarea focului și se zbătea moale acolo, înainte să curgă spre podelele masive și să se piardă în tăcerea camerei.

 

În aer plutea un miros vag de castani care își leapădă fructele, de tufănele și de umezeală desprinsă din peluzele bizar înviorate de toamnă. Un glas îndepărtat de copil, subțire, abia perceptibil, răzbătea ca o nălucire printre ramuri pe jumătate golașe și frunze anemiate în blond și purpuriu.

 

Camera, mobilată sumar, avea un aer vag de eleganță împrumutat de la canapeaua de piele de culoarea coniacului, cu marginile uzate de timp și de la cele doua scaune asemănătoare canapelei așezate aproape simetric în fața ferestrei largi prin care aerul cu parfum abia simțit intra neauzit.

 

Ea stătea lângă unul din scaune, sprijinita de spătarul arcuit, cu lemnul său întunecat pe care pielea fusese bătută în cuie cu floarea bombată. De acolo, privea parcă pierdută peisajul de afară. Un tablou mic, vechi, copia unui Renoir, o vedere a coastei normande, atârna nepotrivit pe perete, contre-jour. Pe măsuță, două pahare pe jumătate pline cu vin negru stăteau neatinse. Sticla de vin, opacă în aburul de lumină slabă, fusese lăsată stingheră pe podea.

 

El stătea pe marginea canapelei, își sprijinea un cot de brațul cu pielea roasă, albită., cu spatele drept, umerii trași înapoi, într-o poziție puțin rigidă. O privea calm, cu o expresie nedefinită, care putea însemna orice. Era un bărbat ale cărui trăsături nu te lăsau sa îi ghicești ușor vârsta, dar părul grizonat te ducea cu gândul la mai mult decât o simplă și primă tinerețe. Lăsa impresia de forță, cu toate că părea obosit. Purta o cămașă foarte simplă, albastră, cu mânecile suflecate cam neglijent. Din când în când, își plimba degetele lent, insonor, pe pagina  îndoită a unei cărți destul de vechi care stătea deschisă în mâna stângă. Ceasul masiv, pe care îl purta pe mâna în care ținea cartea, ticăia mărunt, grăbit, ca singur martor al trecerii timpului în acea cameră tăcută.

 

Ea avea părul prins într-un coc lejer, câteva șuvițe rebele, șaten-blonde, scăpaseră și cădeau lung pe lângă urechi. Purta o rochie dintr-un material subțire, cu aspect ușor satinat, lipit de corp. Fâșii inegale de brun, mahon, olive, gri și indigo stins curgeau de pe umerii ei, se acopereau parțial, se rupeau, se despărțeau și se suprapuneau di nou în curgerea lor pe spate, pe piept, pe solduri, pe pulpe. Își lăsase pantofii cu toc mic pe undeva pe drumul de la canapea la scaunul de care se sprijinea. Unul se răsturnase și curelușele lui înguste se amestecaseră între ele, ca niște fire de iarbă peste care trecuse o apă iute. Femeia se sprijinea cu amândouă mâinile de scaun, dar din când în când își netezea cu dreapta rochia. Avea gesturi rapide, de parcă ar fi vrut să domolească fâșiile colorate care se tot întretăiau.

 

Ți-a luat ceva sa vii...

 

Nu era o întrebare, el nu o privea direct, degetele lui mângâiau cartea, vocea îi era calmă.

 

Ea nu răspunse imediat, rămasă în contemplația aerului de afară. După câteva secunde, care măriseră spațiul dintre ei, se întoarse. Își lipi soldul de spătarul masiv al scaunului, își prinse brațul drept mai sus de cot cu stângă și mâneca largă a rochiei căzu, lăsând perfect vizibil antebrațul rond pe care sus, la o palmă de încheietură stătea o brățară grea, cu agate verzi și brune. Își ridică bărbia și privirea ei limpede trecu peste el, către colțul camerei. În ochii căprui, mari, desenați fără greș, era o liniște studiată. Doar pleoapele li se mișcau ușor, ca și cum încerca să își adune gândurile.

 

Nici nu am știut până acum că vin aici, spuse ea în cele din urmă, cu o voce joasă.

Eram prin apropiere... mi-am zis ca pot urca...

 

Era distanță și un fel sfidare abia ascunsă în ce spunea, cum o spunea. Vorbele ieșeau chinuite, rupte, din cauza efortului de a se controla.

 

Am încercat să-mi imaginez altfel discuția asta.

 

El se încruntă puțin, dar nu spuse nimic. Se aplecă ușor în față, își privi mâinile, apoi  se îndreptă și privi direct spre ea. Dar tot nu spuse nimic.

 

Tăcerea deveni mai grea, se întinse și se lasă vâscoasă pe pereți, se adună la colțuri, umplându-le. El continua să tacă.

 

Fata se mișcă brusc de parcă luase o hotărâre. Își culese pantofii cu o mână și făcu câțiva pași. Se opri la fel de brusc, în fața ușii.

 

El privi la geanta ei uitată pe scaun

 

A uitat-o...

 

Dar ea, cu spatele încă, întrebă cu voce nefiresc de voalată:

 

Mai ai vafele din acelea?

 

Întrebarea avea o simplitate dezarmantă și risipi o clipă atmosfera comprimată de mersul ei grăbit către ușă.

 

Mai am... rosti el

 

Cred că e singurul lucru dulce de pe aici...  mai adăugă el și un zâmbet scurt îl lumină o clipă.

 

Ea se uită lung la el ca și cum se întreba dacă vorbește serios. În cele din urmă, dădu din cap ușor. Fără să spună un cuvânt, se apropie de canapea, puse cu grija pe jos pantofii ținuți de curele și se așeză lângă ei, direct pe podeaua rece, cu genunchii lipiti, asezati într-o parte, sprijinită pe jumătate de marginea rotundă, decolorată, a canapelei. El puse cartea, tot deschisă pe masă, și cu palma stângă cuprinse umărul aproape gol de pe care rochia alunecase. Pielea îi era transpirată și rece. Fata îl privea oblic, cu ochi îngustați și atenți. Câteva fire de par îi treceau peste obraz, peste colțul gurii, dar nu părea să își dea seama. El i le dădu el la o parte, cu toata palma, trecută grijuliu peste fața cu pomeți înalți, cu degetele abia atingându-i-i buzele pline și arse.

 

Mulțumesc, șopti ea.

 

Și el își trase mâna din vraja care se înălțase o clipă între ei și care acum se risipea în aburi verzui.  

 

Aduc acum... anunță el, imprecis.

 

Câteva zgomote înfundate, alte zgomote de hârtie sfâșiată și el reveni.

 

Înghețata... spuse el, inutil.

 

Pusese cele doua vafe pe o farfurie pătrată, foarte plată, de ardezie gri-ruginie. Scoase din ambalaj, vafele cafenii erau pline cu înghețată turnată savant în spirale de culoarea fildeșului vechi. Cu farfuria încă în mână, trase paharele cu vin mai departe, făcu loc pe măsuță și împinse ușurel înghețatele către ea. Ea luă una, privind-o câteva secunde, ca și cum nu știa din ce parte să muște. Se simțea slab mirosul de vanilie.

 

De oriunde aș mușca, am s-o stric... aș putea să o las neatinsă... sclipeau ochii ei.

 

În cele din urmă, mușcă încet dintr-o margine, se rezemă mai bine de canapea și își îndreptă din nou privirea spre parc. Peste pervazul ferestrei putea vedea doar coroanele copacilor mai înalți, dar poate că nici nu privea cu adevărat frunzișurile care se înecau domol în cețurile acelei seri. Mușca câte puțin și își ridica din când în când ochii către bărbatul care rămăsese în picioare. Era un fel de interogație în ochii ei și el îi răspunse liniștit, în felul lui, așezându-se din nou pe marginea canapelei,.

 

Era foarte aproape de ea, nu se atingeau, dar distanța fizică foarte mică dintre ei încălzea atmosfera. Timpul trecea lent, ea nu mai mânca și înghețata se topea încet. Câteva picături lipicioase se prelinseseră pe degetele cu care ținea vafa. Ea luă cu două degete un șervețel din cutia de pe masă și se șterse îndelung, mecanic.

 

Nu trebuia să vin azi, poate alta data era mai bine.... poate ar fi fost mai simplu... altfel.

 

O spusese brusc, fără tranziție, în timp ce încă își ștergea degetele de picăturile de înghețată. Tonul nu era acuzator, dar se ghicea acolo ceva.

 

Poate și în alt loc...

 

Asta era. Locul nu era bun, când ea îl sunase, el o chemase acolo. Atunci însă nu venise.

 

Știi melodia aceea pe care am ascultat-o împreună mai demult... Push... nu ti-am spus... mi-a plăcut... Parca era o scrisoare frumoasă de rămas bun.

 

Fata își lăsă înghețata pe masă, nu pe farfuria unde cealaltă înghețată se topea și ea încet, nebăgată în seamă, ci direct pe tăblia mesei de culoarea mierii. Și din nou nu se mai uită la el.

 

El o privi în tăcere, așteptând o continuare care nu venea. Își ținea mâinile pe genunchi și  degetele i se mișcau ușor, ridicându-se câțiva milimetri, când unul când altul, ca și cum măsura timpul pana când va spune ceva. Dar nu se auzi niciun cuvânt de la el. O privea numai, așteptând. Un gest, un cuvânt, ceva care sa limpezească atmosfera ce se uscase și foșnea între ei ca un câmp de trestii uscate bătute de vântul unei anotimp târziu, rece, nedorit.  

 

Apoi ea se ridică, ramase în picioare cu brațele strânse la piept sub sâni și fâșiile colorate de acolo se învălmășiră toate. Privi îndelung parcul în  care verdele abia se mai ghicea căzut în el însuși, amestecat cu rugina toamnei și cu umbrele de cenușă ale serii aceleia.  

 

Apoi se întoarse și îl privi direct. Și tot spațiul dintre ei era saturat de întrebarea din ochii ei mari. Zâmbi vag..

 

Nu pot să rămân aici până termin asta...  spuse ea.

 

Arată cu degetul înghețata care se topea tot mai mult. Vafa se deformase, un fir strălucitor curgea din ea și făcea pe lemnul mesei un mic lac, rotund ca o monedă.

 

Se aplecă și își puse pantofii cu o mână, sprijinită cu cealaltă de brațul canapelei. Apoi își încheie curelele cu grijă. Se îndreptă de spate respirând agitat, făcu doi pași, își luă geanta de pe scaun. Apoi trecu prin ușa deschisă a camerei și el o văzu ajustându-și în grabă o șuviță deranjată, când trecu prin dreptul oglinzii din hol.

 

El, în picioare, o urmărea tăcut, nemișcat. O văzu cum se îndreaptă spre ușa solidă de la intrare, ușa cu un inel ținut între dinți de un cap de leu pe partea dinafară. Cu baierele genții petrecute peste umărul dezgolit apasă clanța grea cu ambele mâini și ușa se deschise cu zgomot înfundat, inelul din gura leului de bronz clincheti slab.

 

Ținea ușa pe jumătate deschisă, cu o mână încă încleștată pe clanță, cealaltă sprijinită pe tocul ușii și el vedea degetele ei albe precis conturate peste tăbliile de stejar, aproape negre. 

 

Ea îi mai aruncă o privire. Nu lungă, nu scurtă. Doar un semn de despărțire.

 

Vorbim...

 

Doar o șoaptă.

 

Și fără să mai spună nimic păși peste prag. Ușa se închise cu același sunet înfundat, limba broaștei pocni sec intrând în rosturile sale, clanța reveni la poziția ei ușor inclinată, scuturându-și imobil frunzele lungi de metal.

 

Își lasă privirea pe ușa închisă. Nu se mai întâmpla nimic.

 

Privi în treacăt paharele cu vin, se aplecă, ridică și puse pe masa sticla din care turnase și din care nu băuse nimeni.

 

Își desfăcu mânecile și le suflecă din nou, cu grijă, pornind de la manșetă, un număr egal de răsuciri pentru fiecare mânecă, până când au devenit strânse, blocate pe antebraț. Arătau mai bine.  

Apoi închise cu grijă cartea la pagina al cărei colț rămăsese îndoit, o luă cu sine și se duse la fereastră. Așeză atent cartea pe pervazul rece, o alinie perfect cu marginea de dinăuntru a plăcii de travertin șlefuit și își puse mâinile deasupra cărții cu degetele împreunate.

De afară venea miros amărui de toamnă, strecurat tăcut și palid printre crengile copacilor. Se amesteca cu mirosul dulce și cald de vanilie care stăruia în încăpere.

 

 

Radu Comșa

Belgrad / Octombrie 2024