cum
te-ai trezit, care au fost gândurile tale…”
Bărbatul în albastru sta nemișcat lângă
ferestrele panoramice prin care noaptea se străduia, tăcută şi neostenită, să
pătrundă.
„Cos I miss you more each day…” se
auzea curgând din difuzoare nevăzute. Vocea femeii vibra rond. Se ghicea o
nuanță de abandon în dorul acela al ei, iar timbrul cald dădea volum cuvintelor
comune. Bărbatul din fața ferestrei o credea pe femeia nevăzută.
„Locul acesta are totuși ceva lugubru”,
își spuse bărbatul în albastru şi se uită în jur în spațiul acela bogat şi
luminat, dar pustiu, plin de foșnete mici.
„Contrastul e prea mare între luminile
acestea…”, mai gândi el şi nu-şi continuă gândul. Dar simți fizic noaptea nebună
de afară, prezentă peste tot, atât de contrastantă cu locul în care se afla.
Aer aburit se lăsa încet peste pădurea de stejar, greu vizibilă. Se rupse de
lângă ferestrele reci înfipte în podele de piatră şi se trase către mijlocul
turnului de lumină uscată, cu vârful pierdut în întuneric. Dincolo de
construcția în curbe verzi de marmură a tejghelei recepției, doua fantoșe cu fețele
date prin faină stăteau tăcute şi aproape nemișcate. Una dintre ele își
îndreptă ochii, pete întunecate pe masca decolorată, către bărbat, apoi cu
mișcări foarte lente își plecă privirea către ceva aflat sub nivelul înalt al
tejghelei pe care sclipea anacronic şi fără rost un clopot de alamă.
„Nimeni nu se atinge de clopotul acela,
pun pariu” zise bărbatul cu voce joasă, dar clară.
Cuvintele au zburat drept în față şi au
căzut moarte pe o porțiune carmin de covor. În cădere s-au amestecat cu muzica,
acum neinteligibilă.
*
Se trezi afară, rememorând rotirea de
nichel a ușii. În fața lui, rampe de beton alb curgeau diedric, ascuțit,
printre trepte late şi puțin înalte. Strecurate între rampe şi trepte,
jardiniere cu tufe mici se succedau pe linii de nivel aproximative. Tufele
înfipte în pământul pietrificat rămâneau neidentificate. Poate erau trandafiri pregătiți de iarnă. Însă
orice ar fi fost, erau ciuntiți sălbatic. Parcarea pornea din parapete şi
margini de gradene şi se deschidea în șoseaua îngustă strecurată între pădurea
neclintită din stânga ş către hotelurile şi restaurantele intercalate cu pâlcuri
de copaci din dreapta. Sedii de companii necunoscute, dar prospere după numărul
etajelor, firmelor colorate cu știință şi tipul mașinilor din fața lor, se
înălțau retrase strategic, separate de marginea drumului cu bariere high-tech.
Undeva mai departe, peste marginea neagră a copacilor se ghiceau luminile
orașului propriu-zis.
„Locul acesta era pustiu acum câțiva
ani…”, își zise tare. „E pustiu şi acum, chiar cu toate astea în jur”, se mai
gândi. Trecu prin parcare şi o lua în direcția orașului.
„E bine. Jumătate de oră de plimbare. În
întuneric. Pe frig”. Era iarnă, dar o iarnă aflată la început, uscată şi încă nedecisă,
parcă își testa puterile. La fiecare răsuflare înghețată, pământul opunea
căldura sa acumulată într-o lungă vară indiană , iar din frigul suflat rămânea
doar o umezeală subliniată de aburii expirați.
„E chiar plăcut”, spuse tare. Își
descheie fermoarul jachetei şi își băgă mâinile în buzunare. Telefonul îl
deranja, îl scoase şi îl puse în buzunarul adânc, cu rafilet, de la piept.
„O să-l scot greu de aici” gândi în
timp ce îl lăsa să alunece înăuntru.
În dreapta lui, ca o copie patetică a
pădurii adevărate de peste drum, defilau copaci subțiri, deși, amestecați cu
tufe ajunse până în trotuar. Ierburi uscate cu fire lungi se amestecau cu arbuști
şi copăcei, desenând un perete iluzoriu între șosea şi spațiul acela semi-salbatic.
Frunze ghicite ruginii se mențineau pe crengile subțiri, frunze încă lucitoare
rămăseseră pe arbuștii mai joși.
„După câteva ploi şi un pic de vânt nu
va mai rămâne nimic”.
Păduricea cea încâlcită se terminase. După
o străduță laterală, pierdută repede în umbră, drumul continua pe lângă un zid
albicios, interminabil. Dincolo de zid, prin grilajele cu zăbrele rombice
fixate pe coamă, se zăreau monumente şi cruci înalte.
Trotuarul pe care pășea rămânea îngust,
dar peste stradă, trotuarul celălalt se lățise mult, părea mai mult o promenadă
însoțită de un dublu rând de copaci foioși, fâșâitori, cu frunze miraculos
rămase întregi, țesând lumini galbene şi roșcate cu negru-obscur. Dincolo de
cortina mișcătoare de culori şi umbre se aflau case întunecate, tăcute, părtașe
la noaptea ce se lăsa din ce în ce mai sigur pe Pământ.
Șoseaua se termină într-un fel de piață circulară, nu
chiar mică, dar plată şi aproape pustie, înconjurată de clădiri vechi. Apăruseră
şi oamenii, câte unul, câte doi. Grăbiți, treceau pe trotuar şi traversau strada
către ceea ce părea o stație de autobuz. Un întreg sfert de cerc al pieței era
ocupat de clădirile anexe şi intrarea în cimitirul pe lângă al cărui zid mersese
îndelung. Poarta cimitirului era desenată într-o ogivă turtită de lărgimea sa uriașă.
Arcadele se tușau neglijent cu ultramarin pe cerul lacteic-opalescent. Luna la
răsărit, încă nevăzută, ascunsă de orizontul apropiat, trimitea vapori de
argint bidimensionali, înfipți printre cei câțiva stratus suspendați peste
pădure.
Nu traversă piața, se opri la capătul
trotuarului rectiliniu, înainte ca acesta să se curbeze larg către dreapta,
urmând vastul sens giratoriu al pieței. Undeva în fața lui, aproape diametral
opus se zărea ceva ce ar fi putut fi un pub.
„Ai putea bea un bourbon acolo şi poate
îl ating la regalitate cu o coca-cola”, zise cu voce tare, fără fereală,
indiferent la oamenii care se scurgeau pe lângă el. Avea acest obicei, de a
vorbi cu el însuși, sfătos şi așezat. Când făcea câte o prostie își adresa cu
același glas neferit, fără patimă, cate o înjurătură zdravănă. Se mai uită o dată
în direcția pub-ului presupus. Dar își dădu seama ca avea de traversat vreo capete
de trei străzi până acolo şi poate ca nici nu era un pub. Poate ca era o
pizzerie nenorocită, combinată cu fast-food, așa cum sunt adesea la porțile orașelor,
un loc în care se sleiau triunghiuri atrofiate, înecate în brânză veche şi sos
de roșii plin de glutamat de sodiu. Sau sandvișuri din care ieșeau foi de salată pleoștită şi felii transparente
de cașcaval decolorat şi șuncă din care picura apa. Acolo puteai bea în
siguranță cel mult o bere la sticlă. Îi era un fel de sete, dar nu asta voia.
Se uită la ceas.
„Patruzeci şi șapte de minute: am mers
ceva! Nu m-am grăbit, să zicem vreo cinci kilometri, poate cinci şi jumătate.
Mai bine o iau înapoi, poate pe partea cealaltă.” Dar nu traversă, ci reluă
trotuarul îngust în sens invers, mergând încet. Era mult mai liber, practic gol
după ce treceai de porțiunea din capăt. Pe lângă el au trecut alți oameni
grăbiți, dar nu rămâneau pe partea aceea a străzii. Parca îi alunga zidul
cimitirului. Toți traversau către stația de autobuz şi către casele de dincolo
de rândul dublu de arbori sau preferau pur şi simplu să meargă pe acolo. Unul
dintre aceștia, un individ mic de statură, parca turnat într-o scurta kaki, încercă
sa traverseze, dar renunță când o mașina se apropie în viteză. Un autobuz se
oprise, doi-trei au coborât, alții urcau. Mititelul șovăi un moment, dar mașina
se apropia vertiginos, autobuzul se pusese în mișcare legănându-se, așa că omul
nu mai încercă să traverseze. Se întoarse şi continuă să meargă pe lângă zidul
cimitirului, depășind stația de autobuz.
„Nu stă departe” gândi bărbatul în
albastru. „Probabil pierdea cam tot atât timp așteptând următorul autobuz sau mergând
pur si simplu pe jos”.
Bărbatul mititel mergea viguros, Purta
o pălărie mică, cu bor îngust, parcă înfiptă pe cap, cap înțepenit la rându-i
în gulerul înalt al scurtei strânse bine pe trup. Deși era încălțat cu o
pereche de ghete cu talpa foarte groasă, ce păreau grele, nu i se auzeau pașii.
„A mai câștigat trei centimetri în
înălțime…” își spuse în barbă privind
ghetele omului care ținea strâns în mână
o sacoșă dintr-o pânză verde, lucioasă, cu aspect rezistent. Prin pânză se ghicea un obiect lunguieț şi
îngust, destul de greu, care dezechilibra sacoșa făcută probabil să care
alimente, făcând-o să se balanseze descentrat la două degete de betonul
trotuarului.
„A luat ceva de la serviciu”, își
imagină, „ceva ce îi trebuie acasă, dar sacoșa nu e pentru așa ceva, orice ar
fi acolo”
La un moment dat bărbatului în albastru
i se păru că celălalt se uită discret în spate.
„Îi e frică, săracul…” gândi.
Şi imediat își aminti un vers din crizele
luceafărului simbolist: „Ce bine se potrivește!”
Îl înțelegea pe omuleț în locul acela
singuratic, dar nu-i displăcea sâcâiala aceluia, așa că de amuzament își
potrivi pasul şi păstră distanța față de el, nelăsându-l să se îndepărteze.
Merseră minute bune în tandem. Bărbatul în albastru tocmai își spunea că omul
cu pălărie sta mai departe decât şi-ar fi imaginat, când acesta își încetini pașii,
așa că trecu pe lângă el. Omul era scund de-a binelea, nasul abia dacă îi era
la nivelul umărului bărbatului în albastru. Un cap prea mare pentru trupul
acela, prea mare pentru orice trup de fapt, față perfect netedă, un nas
zdravăn, drept şi alb, un obraz dreptunghiular, imberb sau foarte bine bărbierit,
o falcă pătrată aruncată înainte şi ochi depărtați, bridați, nepotriviți cu fața
aceea albă, rectilinie.
„O fața desprinsă dintr-o stampă,
aproape…” se gândi şi vru să se întoarcă să vadă unde merge omul cu pălărie,
căci pe partea cealaltă a străzii nu se vedea mare lucru înafara parcului
forestier, iar alături continua inexorabil zidul cimitirului. Dar renunță, în
fond se cam ținuse după el, n-avea rost să facă gesturi echivoce. Dar continua
să se gândească la personaj.
„Parcă e mai mult dintr-o comedie bufă,
cu piciorușele alea ale lui şi chiar şi fața… trage a teatru popular, parca-i
grimat.”
Fu surprins când omulețul cu pălărie
trecu pe lângă el mestecând serios din picioare şi trăi tentația de-ai adresa o
vorbă oarecare. Doar să vadă cum reacționează.
Dar ridică din umeri: „La ce
bun?!”
Nu se mai osteni să îl urmeze, ba chiar
încetini gândindu-se la altceva în timp ce pălăria celuilalt se topea printre
umbre.
Se uită la ceas. „Mai am de mers cam 20
de minute”, rosti, după obiceiul lui, cu voce tare,.
Apoi se gândi la barul hotelului şi
dacă merită să bea un pahar acolo sau să îl bea în doi, în camera unei colege
care se lauda cu un coniac grozav, luat direct de la sursă, sticlă fără etichetă,
seulement pour les fins connaisseurs etc. Poate era mai sănătos să se înfunde
în camera unde era cazat. O cameră prea mare, împărțită bizar într-o zonă de
dormit şi una de zi, o împărțire prost inspirată, care nu păcălea pe nimeni, căci
spațiul rămânea unul singur. Arhitectul (sau altcineva) nu suportase ideea unei
camere single atât de mari şi din rațiuni de profit o transformase într-un fel
de apartament. Dar arcada liberă dintre cele doua semi-spații, abia schițată, nu
lăsa dubii, ba mai mult, atrăgea atenția asupra faptului că nu e un apartament.
Poate un ochi foarte puțin atent putea fi păcălit.
„Sau unul nepretențios…”, își murmură. „Oricum
sunt un tâmpit, de fapt nimeni nu se gândește la chestii de-astea, înafară de
mine. Un om sănătos s-ar bucura pur şi simplu de ce are la dispoziție.”
Colțul zidului albicios se frânse unghi
drept şi se topi pe străduța plină de ceață. Nu părea să ducă nicăieri străduța
aceea: de o parte zidul care continua cert, mult în direcția aceea, de partea
cealaltă, păduricea cu stejari rahitici întinsă pe o bucată bună. Bărbatul în
albastru mergea acum fără nicio grabă. Frunzișul din stejarii subțiri suna a
metal prin negura tot mai rece. Pe ierburile împletite în tufe străluceau
picături de apă. Își încheie jacheta şi trase de fermoar. Zgomotul zuruit se
pierdu zăngănind pe asfaltul de lângă el. Oscila între coniacul acela nemaipomenit şi eventualitatea
de a rămâne singur citind cartea pe care o îndesase în geanta de voiaj.
Era prea liniște şi prea multă
singurătate ca s-o spună cu voce tare, dar murmură totuși: „Oricum, mâine voi
regreta orice aș face astă-seară: coniac sau citit.”
Şi tot murmurând: „Văd eu când ajung.”
Departe se puteau ghici luminile
hotelului sau își închipuia că sunt luminile hotelului. O mașină cu faruri
albăstrui, extrem de puternice, venea din sens opus şi cel de la volan acceleră
puternic. Motorul urlă pe șoseaua pustie, treptele de viteză se schimbau rapid.
Mergând, întoarse capul şi mai apucă să vadă urmele roșii ale mașinii dispărând
după o curbă largă a șoselei.
Reveni cu privirea în direcția de mers.
Dintre tufe, din stânga, se auzi un zgomot mic, uscat. Întoarse şi mai mult
capul cu un început de surpriză. Apoi simți șocul loviturii care îi paraliză o
parte din trunchi şi brațul stâng. Senzația de șoc electric şi arsura din ceafă
îl amețiseră de tot. Se înțepeni pe
picioare şi se întoarse bâjbâind cu mana dreaptă către locul de unde credea ca
venise lovitura. Dar primi o nouă lovitură cumplită, se împletici şi căzu între
ierburile acelea lungi amestecate printre arbuști mici, duri şi țepoși. Se ridică
în genunchi şi o luă orbește printre tufe. Încă o izbitura venită din spate îl nărui,
răsucindu-l cu fața în sus. Nu mai simțea deloc mâna stângă, iar dreapta cu
care încercase să se sprijine de o creangă țepoasă, se spintecase între index şi
degetul mijlociu până la mijlocul palmei. Probabil încercase să se protejeze cu
aceeași mana şi fusese lovit, căci devenise aproape inutilă şi dureroasă,
arătătorul şi policele atârnau, separate de restul. Încercă sa-și miște mâna şi
izbuti cu prețul unei dureri cumplite s-o îndoaie din cot.
„Dreapta e ruptă”, gândi şi se
cutremură când durerea îi explodă din nou în cap şi braț.
Gulerul cămășii, năclăit, i se lipea de
gât. O lovitură piezișă sau finalul alteia directe îi atinsese maxilarul în
aceeași parte stângă. Simțea sfărâmături
de dinți tăind prin gingii şi prin limbă, obrazul îi amorțise ciudat, se mărise
monstruos şi parcă nu îi mai aparținea. Respira greu, îl durea adânc în zona
coastelor, probabil rupte şi ele. Se îneca cu propriul sânge gâlgâit. Telefonul
din buzunarul de la piept ii apăsa coastele şi cântarea o suta de kilograme. Știa
că nu poate ajunge la el. N-ar fi ajuns nici dacă era în alt buzunar. Își înfipse
călcâiele în pământul rece şi se împinse încă puțin pe frunze şi fire de iarbă rară,
tăvălită.
Vedea ca prin febră, dar desluși deasupra
lui omulețul cu pălărie mică, care îl privea atent, cu buzele strânse. Nu spunea nimic, îl privea şi strângea în mână
un rangă metalică, lunguiață şi grea, îndoită la capăt ca un semn de întrebare.
„Avea un levier în sacoșă…” Se chinui s-o spună cu glas tare, vorbind de
parcă era singur, dar cuvintele erau neinteligibile, bolborosind o dată cu ele bășici
de sânge şi salivă.
Înghiți greu lichidul cu gust de fier ce
i se strânsese în gură, se zgârci de durere când se întoarse pe o parte. Apoi
cu mâna care atârna, dar pe care încă o simțea, încercă să se sprijine fără a
mai putea recepționa lucid întreg valul de durere care îl străbătu.
Omulețul îl privea cum se întoarce şi
cum încearcă să se ridice.
Apoi fără grabă, cu aceeași expresie
netedă, îl lovi din spate de doua ori, deasupra cefei dezgolite de tentativa delirant-instinctivă
de a se ridica. Loviturile se împiedicaseră în crengile joase, dar își atinseră
totuși ținta. Cel lovit căzu încă o dată. Fără un scâncet.
Omulețul îl mai privi un timp, tăcut şi
atent. Șterse cu grijă levierul cromat de gluga albastră ajunsă ghem pe umărul bărbatului
care murea încet. Nu se mai atinse de nimic altceva. Scoase din buzunar sacoșa
verde de pânză şi puse înăuntru bara aceea de metal greu.
Pălăria ridicolă, absolut nemișcată,
părea turnată pe țeasta prea mare atunci când își reluă mersul concentrat pe
marginea drumului. Sacoșa se legăna
periculos la câțiva centimetri de pământ.
*
În locul în care căzuse bărbatul în
albastru nu mai era nimeni.
Mai avusese o zvâcnire oarbă şi se mai târâse
o jumătate de metru. Cincizeci de centimetri neînchipuit de lungi, inutili şi chinuitori.
De undeva îi veni un gând. O voce cu timbru cald, vibrând rond a abandon, îi spusese
ceva. Se chinui să-și amintească vorbele,
dar nu reuși şi pe buzele pline de cruste de sânge închegat tremură o părere de
rău. Ultima.
Spațiul circular și strâmt din jurul
lui urca cilindric printre copacii chinuiți, îndreptați divergent către cerul
plin de întuneric.
Bărbatul în albastru se cufundă în beznă
şi o dată cu asta liniștea se așeză mulțumită şi feroce peste tot.
