Vă
puteţi imagina o seară rece, într-un parc pustiu, cu un cer ca sticla ciobită
deasupra, cu arbori mari, îmbătrâniţi, cu frunze ruginite sunând a metal? Vă
puteţi gândi că în acel parc se află un restaurant micuţ şi circular pus
jumătate spânzurat peste albia unui torent care e torent doar cu numele? Mai
mereu secat, curge la vreme de toamnă prin troiene de frunze, apăsat de ceţuri,
iarna se odihnește îngheţat sau doarme neştiut sub zăpadă. Vă mai puteţi
imagina interiorul acelui mic restaurant, gol cu desăvârşire de oameni, cu mese
şi scaune de lemn întunecat, cu canapele mici verde-malachit, aproape lipite de
ferestrele orbite de întunericul crescut din valea vechiului torent? Vedeţi
luminile puţine liniate orizontal printre paharele goale lucind pe fetele de
masă aruncate îngust-oblic pe tăbliile masive? Şi pereţii de culoarea salviei
frisonați în straturi verticale de aer palid? Şi ferestrele panoramice ce se
aburesc încet-încet?
Atunci
puteţi vedea şi fata aşezată drept pe unul din scaunele acelea, privind larg şi
neascuns către mine, cel aflat în faţa ei. Îi vedeţi faţa creionata precis în
tonuri de bronz ivoriu, îi puteţi vedea fruntea şi bărbia netede şi precise? Şi
ochii mari, de jad, licărind a întrebare? Mâinile îi stau cuminţi adunate pe
cana de ceai, dar vedeţi că sunt străbătute de fiorul acestei seri reci şi
goale? Și îi vedeți gura cu buzele pline, strânse, uscate de tăcere? O vedeți cum
îşi întoarce privirea târând în păr lumina ce se agăţase acolo? Și cum
se face gol în locul unde o clipă mai înainte părul nimbat în aur şi cupru
aduna razele puține? Aţi auzit-o acum spunând că o să plece şi o să plece
singură, căci nu mai are rost să mergem împreună pe aleile părăsite, dacă o
dată ieşiţi la drum fiecare o ia pe calea sa? Atunci aţi auzit şi când mi-a
şoptit că a obosit ca numai ea să aibă aşteptări şi că în aşteptare nu e nimic
rău, că merită să le ai şi că ele, aşteptările, sunt frumoase tocmai pentru că
sunt ceea ce sunt, aşezate aşa în suflet? Atunci aţi văzut şi că eu nu am zis
nimic şi că ea s-a uitat lung-aprins la mine? Dar aţi auzit şi când a mai spus
ceva, întorcându-și capul într-o parte, cu ochii ca flăcările trecând prin
geamurile fumurii?
Fii
tu aşa tare! Să nu ceri la nimeni, să nu aştepţi niciodată nimic. Să fii
fără aşteptări!
Aţi
auzit asta? Am auzit şi eu... Şi a sunat ca un blestem. Apoi ea chiar a plecat.
Singură, așa cum spusese. Eu am rămas acolo prinvind prin ferestrele de plumb. În
tăcerea din ce în ce mai rarefiată de vânturile seci.
Aşa
că acesta sunt eu. De atunci, şi poate chiar mai dinainte, sunt un om în
perfect echilibru, cu toate la locul lor. Să mă abat de la drum e numai din
întâmplare şi numai foarte puţin. Ceva ca o simplă tremurătură în curgerea unei
săgeţi zburate drept peste ani, oameni şi întâmplări. Fără aşteptări, aşa mi-a
spus. Şi aşa am rămas. Doar câteodată, foarte rar, am impresia că mi-e dor de o
dezamăgire.
