POVESTI DE NECALUREA

În jurul meu stau lucruri Limpezi, exacte, definitive . Ordonate în linii drepte . Din timp în timppierdute Confuze. Rămase clare până la urmă . În jurul meu sunt oameni Siluete precise, lămurite . Individualizate în lumină tare . Câteodată palide, Tremurătoare. Rămase  aceleași  până la urmă . În faţa mea sunt drumuri Lungi, înguste, pieptişe . Înşirate în zigzaguri . Grele, nu rar Obositoare. Calc pe ele, până la urmă . Deasupra mea sunt ceruri Constelaţii fixe, înalte, sigure . Nituite la locul lor . Din când în când transparente, Ceţoase. Regăsite , în cele din urmă . Eu sunt acesta, aici Precis, fix, definitiv . Înfipt în temelia mea . Uneori bătut de vânt,  Condamnat. Să nu mă rătăcesc niciodată .

Tăblia mesei era din lemn crem-auriu, gros şi solid. Avea ceva definitiv, liniştitor, lemnul acela pe jumatate finisat. Masă rotundă, mare, înconjurată de zece scaune cu spătarul poziţionat jos, acoperite cu pânză groasă, cenuşie, ţesută în bob de orez. Îmi scot și de citit? Mă aşezasem acolo pentru că nimeni nu părea să vrea stea la masa aceea potrivită mai degrabă unui colocviu, decât pentru cafea şi biscuiţi. Se auzea muzică folk, country-folk adevărat, american. Se simțeau munţii crescuţi la alta scală, văile largi, pieptișe şi câmpiile nesfârşite arse de soare. Sunetele se scurgeau din colţurile ascunse între pereţii îmbrăcaţi în acelaşi lemn auriu şi plafonul de culoarea tutunului burley. Geanta mea cea albastră, roasă la colţuri de multă purtare sta liniştită pe masa goală. Cele câteva cartoane înguste, galben-deschis, pe care îmi place să scriu, stăteau cuminţi şi deasupra lor stiloul cu peniţa groasă, greu, negru, argintiu. Cana pântecoasă, plină încă, albă şi lucioa...