Tăblia mesei era
din lemn crem-auriu, gros şi solid. Avea ceva definitiv, liniştitor, lemnul
acela pe jumatate finisat. Masă rotundă, mare, înconjurată de zece scaune cu
spătarul poziţionat jos, acoperite cu pânză groasă, cenuşie, ţesută în bob de
orez.
Îmi scot și de
citit?
Mă aşezasem acolo
pentru că nimeni nu părea să vrea stea la masa aceea potrivită mai degrabă unui
colocviu, decât pentru cafea şi biscuiţi. Se auzea muzică folk, country-folk
adevărat, american. Se simțeau munţii crescuţi la alta scală, văile largi,
pieptișe şi câmpiile nesfârşite arse de soare. Sunetele se scurgeau din
colţurile ascunse între pereţii îmbrăcaţi în acelaşi lemn auriu şi plafonul de
culoarea tutunului burley. Geanta mea cea albastră, roasă la colţuri de multă
purtare sta liniştită pe masa goală. Cele câteva cartoane înguste,
galben-deschis, pe care îmi place să scriu, stăteau cuminţi şi deasupra lor
stiloul cu peniţa groasă, greu, negru, argintiu. Cana pântecoasă, plină încă,
albă şi lucioasă, decorată cu un basorelief fantezist, sta și ea pașnică
alături.
O mai las puțin.
Interiorul
cafenelei era aerisit şi nepopulat, majoritatea preferând terasa aflată în plin
soare. Înăuntru erau totuşi vreo doi singuratici şi un cuplu frumos și tânăr,
el cu ochi albaştri, ea cu părul blond, bogat, strîns atent în coadă, barbie
voluntară și ochelari clasici. Alte două persoane stăteau la rând să plaseze
comanda şi încă una aştepta să îşi ia cafeaua.
Ma gândeam de ceva
timp la o idee de poveste și incercam să o prind de undeva.
Să incep sa scriu,
apoi se mai așeaza ele, gândurile.
Am luat o gură
fierbinte din cană şi am apucat stiloul. Am deşurubat capacul, l-am lăsat jos.
Am scris pe cartonul de deasupra, în colţul stâng sus, cifra unu şi am
înconjurat-o cu un cerc. Încă o persoană a intrat pe uşă şi s-a îndreptat domol
către locul unde un tânăr bărbos îmbrăcat în negru lua comenzile. Nu-i vedeam
faţa celui care intrase, era mai mult scund, cu umerii puțin aduşi, păr
grizonat, scurt. Nu scurt, pieptanat atent, moale, dat cu grija într-o parte,
totuși vizibil ondulat. Pășea lent, aproape şovăitor. Mersul îmi aducea aminte
de ceva. Am încercat să prind gândul acela, dar era deja departe, nici măcar forma
nu i-o mai desluşeam.
Am luat cana şi am
sorbit atent, m-am aplecat peste masă şi am scris trei cuvinte: articol,
substantiv, adjectiv. Le-am subliniat. Dedesubt am scris o frază scurtă ca o
rafală. Era neutră, plată. Prin cele trei cartoane subţiri se simţeau fibrele
lemnului lăsat aproape brut. Mă sâcâia ceva nedefinit, ideile mi se
înţepeniseră în fraza aceea anostă. Am luat capacul de pe masă, l-am pus la loc
şi am lăsat stiloul peste cartoane de-a curmezişul, ca o cruce. Am ridicat
capul.
Omul care intrase
mai devreme era cu spatele la mine, din mişcările lui vedeam că amesteca ceva.
Mişcările acelea încete şi poziţia capului uşor lăsat între umeri mă făceau
curios. Semăna bine cu ceva, fără să îmi dau seama cu ce sau cu cine. Apoi omul
a terminat de amestecat, i-am văzut cotul ridicându-se într-un gest de apucare
şi s-a întors. Ţinea în mână un pahar alb şi înalt, adus în dreptul pieptului.
Din tavan cădea muzica, o voce leneşă mesteca cuvintele cu accent inconfundabil,
dar nu auzeam nimic din ce spunea, căci omul din faţa mea nu putea fi cine
vedeam că este.
A zâmbit blând şi
a luat-o domol către mine. L-am privit înţepenit, secunde nesfârşite,
până a ajuns la masa mea. Era netulburat şi senin.
Te pup, moşule. Ce
faci?
Voiam să spun.
Nu poţi fi aici.
El şi-a tras unul
din scaunele acelea care păreau scunde din cauza spătarului sub-dimensionat. A
lăsat un scaun liber liber între noi și s-a așezat. Zâmbea liniştit, se uita în
jur ușor absent.
Pantofii
aceştia... aşa uşori, o plăcere să merg cu ei. Ţi-i mai aminteşti? Dar tot e
bine să stai jos.
Eu voiam să strig.
Cum? Cum se
poate...
A băut din paharul
înalt şi alb. A înghițit cu evidentă plăcere. A mai băut o dată.
Bună cafeaua aici,
dar scumpă. Poate că mai bine ne vedeam în altă parte. Nu trebuia sa vii aici.
Aş fi vrut să
spun.
Ai murit! Dar mă
bucur atât să te văd!
Am tras de gulerul
cămăşii, devenise ciudat și rigid.
Se uita la mine
calm
Ce zici de muzică?
Asta e de pe vremea mea. Aveam o pereche de blugi cu un mustang brodat pe ei.
Așa muzică ascultam, lumea era mai potolită... Era frumos... eu, chitara mea,
aveam prieteni buni...
Voiam să zic.
Da. Țin minte poveștile
tale, le știu pe toate... și prietenii tăi... îi mai țin minte.
Era mai slab decât
mi-l aduceam aminte. Părul rărit pe tâmple, încărunţit. Îmbătrânise. Ochii îi
erau aceeaşi, cafenii, fără ascuţişuri, limpeziţi din spate de o lumină
îngăduitoare, un pic îndepărtată, un pic ruptă de lume.
Cafeneaua se
golise sau cel puţin se golise partea aceea unde ne aflam. A zâmbit din nou.
Am luat cămaşa asta,
o am de mult, o mai știi? Culoare frumoasă... Am luat trei cămăși atunci, diferite,
dar numai pe aceasta o mai am. Uite, laleaua asta mică, brodată aici pe stânga.
Se purtau culori deschise atunci...
Voiam să îl pipăi.
Cum de eşti aici,
cum de eşti aici? Ce faci tu?
Nu zici nimic,
moş?
Fără să gândesc, am
mărturisit, fără nicio legătură cu momentul.
Sunt atât de
trist.
Cuvintele mele
s-au văzut limpede, scrise larg pe fruntea lui măslinie şi înaltă.
A zâmbit puţin
rătăcit. Înţelesese? Omul acesta a cărui inimă bună însemnase uneori
slăbiciune, care lăsa lucrurile să curgă până la pierdere, uneori distrat la
marginea superficialității... Omul acesta avusese vreme să inventeze poveşti
care îmi coloraseră copilăria timpurie, facuse loc unui adolescent în viața lui
de celibatar căutat, deschisese uşi către lucruri care mă însoţiseră după
aceea toată viaţa.
S-a uitat la mine.
Știu. Nu fi trist.
Toate sunt bune, uită-te
O greutate a căzut
şi aerul s-a balansat uşurat deasupra.
Dar voiam să întreb.
Unde? La ce sa mă uit?
A băut din cafeaua
aceea a lui. Avea paharul în mâna stângă şi îşi înclina capul pe umăr.
Bună cafea. Mergea
şi o ţigară... Moş, trebuie să pleci, nu?
Voiam să zic.
Nu, unde să plec?
Tu unde pleci?
Căzuse pe gânduri,
fruntea îi lucea sub o șuviță de păr cărunt.
Trebuie să pleci,
moşule. Ne mai vedem noi, du-te liniştit, eu mai stau.
Mi-am strâns
lucrurile ca în vis.
Ia tu stiloul
ăsta.
Eu? Ce să fac eu
cu el? Nu vezi ce frumos e? Nu, moş. Ține-l, e al tău. Ție chiar îți trebuie.
Nu-ți mai risipi lucrurile, nu ştii când ai nevoie.
Era pustiu de tot
în cafenea. Nu se mai zărea nimeni. Muzica se cernea mărunt din tavan. Auzeam
cuvintetele.
If you've got
visions of the past, let them....
Cana mea era
aproape neatinsă.
E păcat de ea, mai
ia o gură înainte să pleci.
Cafeaua era rece
şi amară.
Vino să te pup,
moş. Ai grijă.
M-am apropiat de
el cu teama că se va risipi ca un fum. I-am atins umărul, era umăr ca toţi
umerii. M-am aplecat un pic şi mi-am atins tâmpla de a lui. Îi simțeam căldura
pielii. Mirosea stins a loțiune după ras.
Să ai grijă. Te
iubesc, baiatule. Te-am iubit de cănd aveai o zi, eu v-am adus acasă, pe tine
și pe soră-mea, după ce te-ai născut. Să ai grijă, moş. Eu sunt bine.
M-am
ridicat.
Auzi...
Ceilalți. Spune-le și lor.
A
zâmbit.
Fugi,
ai treabă.
Amețit,
am păşit ca prin ceaţă. Am împins ușa înafară și înainte să ies m-am întors către
el. Privea lung şi blând. La mine, dincolo de mine.
Paharul
rămăsese pe masă, îl ținea cu amândouă mâinile. Și-a mișcat buzele.
Pleacă, moș. Eu rămân o vreme aici.
