O
cafenea cu terasă minusculă și o dimineață devreme cu soare. Atât de devreme încât
e un pic înainte de deschidere și atât de înainte încât, cerând cafea, stric ordinea
de început de zi și dau de lucru neașezat fetelor de acolo. Mă ofer să îmi duc
singur cafeaua și apa pe terasă. Cea cu părul strâns și ochii de faianță, aceea
care zâmbește reținut, îmi zice să mă așez undeva și că mi le va aduce ea.
Și-așa face și îmi pune pe masă cafeaua fierbinte și apa rece și ințepătoare. Apoi
se întoarce la ale ei.
Stau cu picioarele înțepenite în podeaua de lemn a terasei, cu coatele sprijinite pe masa acoperită cu lac tern și nefericit și îmi las capul pierdut în aerul albastru limpezit de toamnă. Cafeaua aburește reflexiv și lent în ceașca largă. Apa pocnește mic și nedeslușit în paharul înalt. Pe masă am rebusul vechi, același din copilăria mea, diferit față de trecut doar prin coperta care acum e lucioasă. Țin și creionul cu gumă așezat peste definiții, alături de careul unde începusem să completez cu majuscule înalte și ronde. Ca în vremuri trecute ce îmi par a fi fost bune.
Acum însă doar mă las străbătut de dimineața ce se scurge încet printre ceasurile cu cifre romane spânzurate rar pe clădirile înfipte în cer. Stau cuminte, pe jumătate întors cu spatele la aleea strecurată îngust de-a lungul meselor și băncuțelor tâmplărite din lemn masiv. De partea cealaltă a aleii, un lung spațiu verde își poartă magnolii și arțarii arși de diminețile lui octombrie și își etalează marginea încărcată cu iarbă autumnală strânsă în bordura de pietre albe. Trecători se scurg foșnit pe lânga mine, aproape fără să îi văd. Două-trei cupluri la cumpărături mărunte combinate cu o plimbare ad-hoc, o mână de doamne fanate ieșite la vedere, bărbați grăbiți, pășind îndesat a trebi serioase, de fapt doar cu intenția unei beri matinale și a unui bilet loto. Cățiva copii cu chef de joacă. Unul lovește pălăria mea de fetru verde, o știți, cea cu pene mici și albastre de gaiță, adunate strâns și înfipte la panglica de piele cusută. E repede apostrofat de insoțitoarea-i, într-atât de tânără că nu imi vine să o cred mamă-sa. Puștiul se reculege, pălăria se leagană periculos, dar și unul și altul își revin: copilul o ia dupa prea-tânăra-posibilă-mamă, pălăria sfârșeste prin a rămâne agățată pe colțul spătarului băncii. Trec însă, mai ales femei tinere. Le văd de la distanță, le pierd din vedere când se apropie, dar le simt pășind în felul acela în care pășesc ele adesea, cu viața țâșnind sprințară de sub tocuri, cu semi-țâfnă pocnind veselă la fiecare țăcănit pe caldarâm.
Apoi se prefiră pași mai lenți care se apropie și lângă mine aud slab, dar distinct: „E baiatul Licăi, îți zic!”. Întorc capul cât pot de discret și periferic văd un cuplu în vârstă. Au trecut de mine, îi văd din spate. Caut sa îmi dau seama cine e femeia care vorbise - o ființă micuță, cu ținuta dreaptă, dar plăpândă, cu un pas în care se ghicesc ani lungi și deloc ușori. Părul vopsit castaniu-cald, argintiu la rădăcina, stă paj pe frunte și pe umeri. Nu își dă seama că o urmăresc, a întors capul spre mine și o văd bine. O față plăcută, cu trecerea timpului gravată fin pe obraji, o față dominată de ochi albaștri în care stă aprinsă lumina descoperirii când repetă șoptit, convins și cu un fel de bucurie: „E baiatul Licăi”. Bărbatul de lângă ea, încovoiat, alb, mormăie ceva neincrezator, privește oblic și scurt spre mine și își continuă drumul. Femeia, păstrând aceeași privire plină de lumină, insistă către omul de lângă ea: „Dacă-ți spun, e baiatul ei...”. Și tonul ei îmi indică precis că Lica aceea a însemnat ceva pentru ea. Cei doi se apropie de capătul clădirii cafenelei, merg în așa fel încât e clar că o vor lua după colț și vor părăsi aleea potopită de aerul săgetat de soarele împuns printre copaci. Chiar înainte să cotească își întorc privirile încă o dată. Femeia cu aceeași lumină albastră - acum voalată de distanță. Bărbatul, rămas puțin în urmă, privindu-mă - tot nedumerit, tot neîncrezător. Apoi dispar amândoi pe după zidul de piatră inegală.
Întors pe jumatate, privisem tot timpul spre ei încercând să aud ce spun. Ochii femeii, deschiși și plini de lumină îmi dădusera un vag sentiment de „deja-vu”, dar nu îi putusem lega de nicio amintire limpede. Mi-a trecut prin minte să o întreb de unde o știa pe Lica și cum de găsise baiatul de odinioară sub omul cu barba și părul argintate. Realizez însă de ce mă atinseseră încă de la început vorbele auzite și trăiesc mirat și adânc descoperirea făcuta de femeia cu lumini albastre. Îmi consum momentul în tăcere și nemișcare.
Mă întorc la cafeua mea. Oglinda neagră și fierbinte din ceașcă reflectă văzduhul. O las neatinsă să se răsfețe îmbrăcată cu cerul străbătut de vânturi. I-aș fi putut spune totuși ceva acelei femei? Nu, nimic, aproape nimic. Poate doar un singur lucru, venit pe cât de simplu, pe atât de neașteptat: „Da, e adevărat. Eu sunt băiatul ei. Băiatul Licăi”.
