Strada se lungea în urcuş domol şi se pierdea printre copaci frunzoşi şi
printre casele de dincolo de ei. Spre dreapta, se desprindea şi cadea brusc o altă stradă, cursă și ea printre case roşii şi albe.
Fata stătea în despicătura celor două străzi, subţiată de lumina roşie, venită în jeturi de pe stâlpii pierduţi
în cerul apropiat. Avea părul lăsat liber, jeans şi bluză albă, căzută pe umeri. Pantofii eleganţi şi
ascuţiţi îi licăreau violet în lumina aceea şi în sinea mea mi-am spus că, de fapt,
pantofii sunt albaştri. Dar, cu voce tare, am zis: „Ai şi ajuns? Ziceai că îţi vei
lua pantofii cei mai comozi”. Ea m-a privit cu un amestec de gravitate şi
înţelegere şi mi-a spus: „Aşa am făcut, mă simt foarte bine cu ei”. Ne-am
pupat. Convenţional, cred. I-am ţinut o clipă umărul în palmă, apoi am păşit
amândoi pe trotuarul potopit de întunericul teilor înfloriţi. Prin curţile
aflate sub nivelul străzii se auzeau mişcări şi muzică. Părea că toată lumea e
în vacanţă şi mi-a fost greu să îmi amintesc că e o zi obişnuită din mijlocul
săptămânii. Ţipete vesele de copii mici şi vorbe iuţi de femeie punctau aerul
printre trandafiri şi tuia occidentale, se pierdeau prin chioşcuri de
grădină conturate cu lumini suspendate. O veselie suspectă se degaja din curţile acelea, se înălța
dinspre peluzele bine îngrijite, dinspre aleile strecurate dincolo de garduri.
„E prea puţin pentru o viaţă de om, să trăieşti aşa”, am gândit. Dar nu eram
prea sigur de gândul meu şi l-am lăsat agăţat de o creangă joasă care mi-a
trecut peste frunte, mi-a mângâiat apăsat părul şi s-a lăsat la locul ei după
trecerea mea.
Drumul se arunca într-un ultim efort pe o coamă minusculă şi trotuarul se
termina niciunde, pe un loc înierbat ce se întindea îngust şi dens, ţinând la
un loc pădurea. De acolo, din aruncătura aceea, se lărgea o alee în urcuş
prefăcut şi leneş, ca apoi să se prăvale în întunecimea copacilor strânşi unii
în alţii pe pante repezi. În
capătul pe care păşeam, aleea încă albea sub stele anonime. Începusem să vorbim
şi cred că fiecare dintre noi se străduia să facă scăpată poticneala unei
întâlniri dorite, dar neştiute cu un ceas în urmă şi de aceea parcă ireală şi
puțin artificială. Atunci l-am văzut mergând domol şi cuminte spre noi. Era
un câine alb de tot, curat. Prea curat pentru un câine fără stăpân. Semăna cu
un câine ciobănesc. Mare, cu blana cu fir lung şi ondulat. Nu avea talia
greoaie şi capul masiv ca al ciobăneştilor, era înalt şi voinic într-un fel mai
elansat, cu capul mare, dar bine proporţionat si îngust. Numai urechile lăsate
te îndepărtau de imaginea unui cap lui de lup cu fălci solide şi alungite. A
venit direct şi drept spre noi şi o secundă m-am gândit că ar putea ataca, dar
mersul lui era aşa de potolit încât mi-am dat seama că greşesc. Nu l-am lăsat
să ajungă la mine, am fluierat şi am strigat, alungându-l. S-a oprit un pic, dar şi-a continuat drumul
şi s-a potrivit cumva lângă piciorul meu. Am strigat din nou şi m-am prefăcut
că îl lovesc. S-a mişcat numai puţin, ferindu-se şi a revenit la locul pe care şi-l
alesese. L-am ameninţat, dar nu s-a mai mişcat şi când ne-am reluat mersul şi-a potrivit numai pasul cât să
rămână alături, tăcut şi egal cu sine în albeaţa aceea uniformă a lui. Fata se uita la mine cu ochi mari.
Am ridicat din umeri, în mod sigur ne va părăsi după câţiva metri, când va
vedea că nu îl hrăneşte nimeni. Mi-am scos şapca uzată artificial, copie
nereuşită a uneia militare care se voia trecută prin focul luptelor şi am
ţinut-o în jos, spânzurată în mâna dreaptă. Nu ştiam deloc ce să fac
cu şapca aceea. Părea o idee bună să mi-o pun pe cap, când plecasem, dar, dintr-o dată, mi se părea fără niciun rost. Ea a luat
şapca care se legăna tâmpită, agăţată de un deget şi şi-a potrivit-o pe cap. Ştiţi voi
cum. Aşa ca fetele, nu pusă de tot, ci cumva pe creştet, cu părul căzut pe
frunte şi pe obraji, neorânduit şi frumos. Acum, şapca părea la locul ei. Cu tot
aspectul marţial.
Am luat-o prin pădurea răcoroasă, deasupra căreia se ghiceau straturi de
aer cald şi am vorbit despre toate. Numai despre iubire n-am vorbit deloc.
Aerul se umpluse de cuvinte şi sunetele fâşâiau peste tot şi nu mai ştiam dacă
foşnetele sunt de la cuvintele ce umblau besmetice, roind ca fluturii în
luminile pierdute printre copaci sau de la frunzele bătute de vântul neauzit, scurs pe poteci. Şi am mers aşa, umăr
la umăr, şi am vorbit până ce potecile şi podurile peste pâraie s-au terminat şi am luat-o
înapoi pe alte poteci şi pe alte podețe şi, numai
într-un loc întunecat de tot, i-am
mărturisit că sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui, niciodată. Şi ea
numai m-a întrebat dacă nimănui-nimănui. Și i-am spus că aşa era şi ea ştia că spun adevărul. Şi i-am mai
spus că aş spune acele lucruri, dar nu puteam. Căci nu era nimeni
căruia să i le mai pot spune. Și ea a tăcut şi a privit drept înainte şi
copacii s-au mai strâns un pic unii în alţii. Şi, în tot acest timp, câinele a mers strâns la picior, că o
pată în întuneric, tăcut de tot și fantomatic în albul acela al lui.
Pe drumul de întoarcere şi departe sus, pe aleea cea largă, către ieşirea
din pădure, ne-am oprit lângă o bancă de lemn scorojit, înfiptă stingher în pământ. Am vrut să mă așez şi fata
m-a întrebat dacă am obosit. Aburi şterşi se scurgeau pe văile înguste şi nu ştiu de ce, m-am
clătinat. O ameţeală ciudată pusese stăpânire pe mine. M-am aşezat şi
ea a rămas în picioare în faţa mea şi a stat acolo dreaptă. Era mai aproape
decât lungimea braţului meu, depărtarea era însă prea mare pentru mine. Acolo,
în acea noapte, în locul acela. Pietre mici şi rotunde ardeau rece în lumina
lunii, sub picioarele noastre şi câinele se culcase pe ele, privindu-mă înţelegător şi tăcut. Am zăbovit câteva minute, dar
statul meu jos, statul ei în picioare… totul grăbea lucrurile. M-am ridicat şi
pietrele au scrâşnit, scoţând scântei reci şi irizate albastru în lumina albă,
uscată. Câinele s-a ridicat şi el şi şi-a reluat mersul alături de
piciorul meu. Apoi la fel de tăcut, în locul în care îl întâlnisem, s-a oprit,
s-a întins în mijlocul drumului, păstrându-şi
capul ridicat şi privindu-ne ţintă. Și
nemişcat a rămas. Am mers tăcuţi şi în capul pantei am privit înapoi. Câinele
era acolo, alb şi înţepenit în potopul acela argint căzut din cer în suliţe
lungi şi drepte. Am mai făcut un pas şi aleea a dispărut şi în față aveam acum strada bordată cu tei negri şi
case aruncate complice prin curţile unde arbuşti şi tufe necunoscute zămisleau
întuneric. Mă gândisem să o conduc pe fată până acasă. Mi s-a părut însă
că era mai bine să mă opresc înainte de locuinţa ei şi așa am făcut. „Te descurci
de aici?”, da, se descurca, fireşte. Bluza îi cădea pe umeri şi pantofii îi
licăreau violet. „Nu te mai lasa bântuit de gânduri”, mi-a zis în chip de rămas
bun.
*
Am mai trecut din când în când prin partea aceea a orașului. N-am mai văzut
însă niciodată câinele alb. Şi nu ştiu ce a vrut să-mi spună fata cu gândurile, atunci, la
despărțire. N-am mai văzut-o nici pe ea.
