POVESTI DE NECALUREA

O cafenea cu terasă minusculă și o dimineață devreme cu soare. Atât de devreme încât e un pic înainte de deschidere și atât de înainte încât, cerând cafea, stric ordinea de început de zi și dau de lucru neașezat fetelor de acolo. Mă ofer să îmi duc singur cafeaua și apa pe terasă. Cea cu părul strâns și ochii de faianță, aceea care zâmbește reținut, îmi zice să mă așez undeva și că mi le va aduce ea. Și-așa face și îmi pune pe masă cafeaua fierbinte și apa rece și ințepătoare. Apoi se întoarce la ale ei.  Stau cu picioarele înțepenite în podeaua de lemn a terasei, cu coatele sprijinite pe masa acoperită cu lac tern și nefericit și îmi las capul pierdut în aerul albastru  limpezit de toamnă. Cafeaua aburește reflexiv și lent în ceașca largă. Apa pocnește mic și nedeslușit în paharul înalt. Pe masă am rebusul vechi, același din copilăria mea, diferit față de trecut doar prin coperta care acum e lucioasă. Țin și creionul cu gumă așezat peste definiții, alături de careul und...

Strada se lungea în urcuş domol şi se pierdea printre copaci frunzoşi şi printre casele de dincolo de ei. Spre dreapta ,   se desprindea şi cadea brusc   o altă strad ă,   cursă și ea printre case roşii şi albe. Fata stătea în despicătura celor două străzi, subţiat ă   de lumina roşie ,   venită în jeturi de pe stâlpii pierduţi în cerul apropiat. Avea părul lăsat liber, jeans şi bluză albă ,   căzută pe umeri. Pantofii eleganţi şi ascuţiţi îi licăreau violet în lumina aceea şi în sinea mea mi-am spus că, de fapt, pantofii sunt albaştri. Dar ,   cu voce tare ,   am zis: „Ai şi ajuns? Ziceai că îţi vei lua pantofii cei mai comozi”. Ea m-a privit cu un amestec de gravitate şi înţelegere şi mi-a spus: „Aşa am făcut, mă simt foarte bine cu ei”. Ne-am pupat. Convenţional, cred. I-am ţinut o clipă umărul în palmă, apoi am păşit amândoi pe trotuarul potopit de întunericul teilor înfloriţi. Prin curţile aflate sub nivelul străzii se auzeau mişcări şi mu...