Dimineața unui baiat cuminte

O cafenea cu terasă minusculă și o dimineață devreme cu soare. Atât de devreme încât e un pic înainte de deschidere și atât de înainte încât, cerând cafea, stric ordinea de început de zi și dau de lucru neașezat fetelor de acolo. Mă ofer să îmi duc singur cafeaua și apa pe terasă. Cea cu părul strâns și ochii de faianță, aceea care zâmbește reținut, îmi zice să mă așez undeva și că mi le va aduce ea. Și-așa face și îmi pune pe masă cafeaua fierbinte și apa rece și ințepătoare. Apoi se întoarce la ale ei. 

Stau cu picioarele înțepenite în podeaua de lemn a terasei, cu coatele sprijinite pe masa acoperită cu lac tern și nefericit și îmi las capul pierdut în aerul albastru  limpezit de toamnă. Cafeaua aburește reflexiv și lent în ceașca largă. Apa pocnește mic și nedeslușit în paharul înalt. Pe masă am rebusul vechi, același din copilăria mea, diferit față de trecut doar prin coperta care acum e lucioasă. Țin și creionul cu gumă așezat peste definiții, alături de careul unde începusem să completez cu majuscule înalte și ronde. Ca în vremuri trecute ce îmi par a fi fost bune.

Acum însă doar mă las străbătut de dimineața ce se scurge încet printre ceasurile cu cifre romane spânzurate rar pe clădirile înfipte în cer. Stau cuminte, pe jumătate întors cu spatele la aleea strecurată îngust de-a lungul meselor și băncuțelor tâmplărite din lemn masiv. De partea cealaltă a aleii, un lung spațiu verde își poartă magnolii și arțarii arși de diminețile lui octombrie și își etalează marginea încărcată cu iarbă autumnală strânsă în bordura de pietre albe. Trecători se scurg foșnit pe lânga mine, aproape fără să îi văd. Două-trei cupluri la cumpărături mărunte combinate cu o plimbare ad-hoc, o mână de doamne fanate ieșite la vedere, bărbați grăbiți, pășind îndesat a trebi serioase, de fapt doar cu intenția unei beri matinale și a unui bilet loto. Cățiva copii cu chef de joacă. Unul lovește pălăria mea de fetru verde, o știți, cea cu pene mici și albastre de gaiță, adunate strâns și înfipte la panglica de piele cusută. E repede apostrofat de insoțitoarea-i, într-atât de tânără că nu imi vine să o cred mamă-sa. Puștiul se reculege, pălăria se leagană periculos, dar și unul și altul își revin: copilul o ia dupa prea-tânăra-posibilă-mamă, pălăria sfârșeste prin a rămâne agățată pe colțul spătarului băncii. Trec însă, mai ales femei tinere. Le văd de la distanță, le pierd din vedere când se apropie, dar le simt pășind în felul acela în care pășesc ele adesea, cu viața țâșnind sprințară de sub tocuri, cu semi-țâfnă pocnind veselă la fiecare țăcănit pe caldarâm.

Apoi se prefiră pași mai lenți care se apropie și lângă mine aud slab, dar distinct: „E baiatul Licăi, îți zic!”. Întorc capul cât pot de discret și periferic văd un cuplu în vârstă. Au trecut de mine, îi văd din spate. Caut sa îmi dau seama cine e femeia care vorbise - o ființă micuță, cu ținuta dreaptă, dar plăpândă, cu un pas în care se ghicesc ani lungi și deloc ușori. Părul vopsit castaniu-cald, argintiu la rădăcina, stă paj pe frunte și pe umeri. Nu își dă seama că o urmăresc, a întors capul spre mine și o văd bine. O față plăcută, cu trecerea timpului gravată fin pe obraji, o față dominată de ochi albaștri în care stă aprinsă lumina descoperirii când repetă șoptit, convins și cu un fel de bucurie: „E baiatul Licăi”. Bărbatul de lângă ea, încovoiat, alb, mormăie ceva neincrezator, privește oblic și scurt spre mine și își continuă drumul. Femeia, păstrând aceeași privire plină de lumină, insistă către omul de lângă ea: „Dacă-ți spun, e baiatul ei...”. Și tonul ei îmi indică precis că Lica aceea a însemnat ceva pentru ea. Cei doi se apropie de capătul clădirii cafenelei, merg în așa fel încât e clar că o vor lua după colț și vor părăsi aleea potopită de aerul săgetat de soarele împuns printre copaci. Chiar înainte să cotească își întorc privirile încă o dată. Femeia cu aceeași lumină albastră - acum voalată de distanță. Bărbatul, rămas puțin în urmă, privindu-mă - tot nedumerit, tot neîncrezător. Apoi dispar amândoi pe după zidul de piatră inegală.

Întors pe jumatate, privisem tot timpul spre ei încercând să aud ce spun. Ochii femeii, deschiși și plini de lumină îmi dădusera un vag sentiment de „deja-vu”, dar nu îi putusem lega de nicio amintire limpede.  Mi-a trecut prin minte să o întreb de unde o știa pe Lica și cum de găsise baiatul de odinioară sub omul cu barba și părul argintate. Realizez însă de ce mă atinseseră încă de la început vorbele auzite și trăiesc mirat și adânc descoperirea făcuta de femeia cu lumini albastre. Îmi consum momentul în tăcere și nemișcare.

Mă întorc la cafeua mea. Oglinda neagră și fierbinte din ceașcă reflectă văzduhul. O las neatinsă să se răsfețe îmbrăcată cu cerul străbătut de vânturi. I-aș fi putut spune totuși ceva acelei femei? Nu, nimic, aproape nimic. Poate doar un singur lucru, venit pe cât de simplu, pe atât de neașteptat: „Da, e adevărat. Eu sunt băiatul ei. Băiatul Licăi”.

Câinele alb

Strada se lungea în urcuş domol şi se pierdea printre copaci frunzoşi şi printre casele de dincolo de ei. Spre dreapta, se desprindea şi cadea brusc o altă stradă, cursă și ea printre case roşii şi albe. Fata stătea în despicătura celor două străzi, subţiată de lumina roşie, venită în jeturi de pe stâlpii pierduţi în cerul apropiat. Avea părul lăsat liber, jeans şi bluză albă, căzută pe umeri. Pantofii eleganţi şi ascuţiţi îi licăreau violet în lumina aceea şi în sinea mea mi-am spus că, de fapt, pantofii sunt albaştri. Dar, cu voce tare, am zis: „Ai şi ajuns? Ziceai că îţi vei lua pantofii cei mai comozi”. Ea m-a privit cu un amestec de gravitate şi înţelegere şi mi-a spus: „Aşa am făcut, mă simt foarte bine cu ei”. Ne-am pupat. Convenţional, cred. I-am ţinut o clipă umărul în palmă, apoi am păşit amândoi pe trotuarul potopit de întunericul teilor înfloriţi. Prin curţile aflate sub nivelul străzii se auzeau mişcări şi muzică. Părea că toată lumea e în vacanţă şi mi-a fost greu să îmi amintesc că e o zi obişnuită din mijlocul săptămânii. Ţipete vesele de copii mici şi vorbe iuţi de femeie punctau aerul printre trandafiri şi tuia occidentale, se pierdeau  prin chioşcuri de grădină conturate cu lumini suspendate. O veselie suspectă se degaja din curţile acelea, se înălța dinspre peluzele bine îngrijite, dinspre aleile strecurate dincolo de garduri. „E prea puţin pentru o viaţă de om, să trăieşti aşa”, am gândit. Dar nu eram prea sigur de gândul meu şi l-am lăsat agăţat de o creangă joasă care mi-a trecut peste frunte, mi-a mângâiat apăsat părul şi s-a lăsat la locul ei după trecerea mea.

Drumul se arunca într-un ultim efort pe o coamă minusculă şi trotuarul se termina niciunde, pe un loc înierbat ce se întindea îngust şi dens, ţinând la un loc pădurea. De acolo, din aruncătura aceea, se lărgea o alee în urcuş  prefăcut şi leneş, ca apoi să se prăvale în întunecimea copacilor strânşi unii în alţii pe pante repezi. În capătul pe care păşeam, aleea încă albea sub stele anonime. Începusem să vorbim şi cred că fiecare dintre noi se străduia să facă scăpată poticneala unei întâlniri dorite, dar neştiute cu un ceas în urmă şi de aceea parcă ireală şi puțin artificială. Atunci l-am văzut mergând domol şi cuminte spre noi. Era un câine alb de tot, curat. Prea curat pentru un câine fără stăpân. Semăna cu un câine ciobănesc. Mare, cu blana cu fir lung şi ondulat. Nu avea talia greoaie şi capul masiv ca al ciobăneştilor, era înalt şi voinic într-un fel mai elansat, cu capul mare, dar bine proporţionat si îngust. Numai urechile lăsate te îndepărtau de imaginea unui cap lui de lup cu fălci solide şi alungite. A venit direct şi drept spre noi şi o secundă m-am gândit că ar putea ataca, dar mersul lui era aşa de potolit încât mi-am dat seama că greşesc. Nu l-am lăsat să ajungă la mine, am fluierat şi am strigat, alungându-l. S-a oprit un pic, dar şi-a continuat drumul şi s-a potrivit cumva lângă piciorul meu. Am strigat din nou şi m-am prefăcut că îl lovesc. S-a mişcat numai puţin, ferindu-se şi a revenit la locul pe care şi-l alesese. L-am ameninţat, dar nu s-a mai mişcat şi când ne-am reluat mersul şi-a potrivit numai pasul cât să rămână alături, tăcut şi egal cu sine în albeaţa aceea uniformă a lui. Fata se uita la mine cu ochi mari. Am ridicat din umeri, în mod sigur ne va părăsi după câţiva metri, când va vedea că nu îl hrăneşte nimeni. Mi-am scos şapca uzată artificial, copie nereuşită a uneia militare care se voia trecută prin focul luptelor şi am ţinut-o în jos, spânzurată în mâna dreaptă. Nu ştiam deloc ce să fac cu şapca aceea. Părea o idee bună să mi-o pun pe cap, când plecasem, dar, dintr-o dată, mi se părea fără niciun rost. Ea a luat şapca care se legăna tâmpită, agăţată de un deget şi şi-a potrivit-o pe cap. Ştiţi voi cum. Aşa ca fetele, nu pusă de tot, ci cumva pe creştet, cu părul căzut pe frunte şi pe obraji, neorânduit şi frumos. Acum, şapca părea la locul ei. Cu tot aspectul marţial.

Am luat-o prin pădurea răcoroasă, deasupra căreia se ghiceau straturi de aer cald şi am vorbit despre toate. Numai despre iubire n-am vorbit deloc. Aerul se umpluse de cuvinte şi sunetele fâşâiau peste tot şi nu mai ştiam dacă foşnetele sunt de la cuvintele ce umblau besmetice, roind ca fluturii în luminile pierdute printre copaci sau de la frunzele bătute de vântul neauzit, scurs pe poteci. Şi am mers aşa, umăr la umăr, şi am vorbit până ce potecile şi podurile peste pâraie s-au terminat şi am luat-o înapoi pe alte poteci şi pe alte podețe şi, numai într-un loc întunecat de tot, i-am mărturisit că sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui, niciodată. Şi ea numai m-a întrebat dacă nimănui-nimănui. Și i-am spus că aşa era şi ea ştia că spun adevărul. Şi i-am mai spus că aş spune acele lucruri, dar nu puteam. Căci nu era nimeni căruia să i le mai pot spune. Și ea a tăcut şi a privit drept înainte şi copacii s-au mai strâns un pic unii în alţii. Şi, în tot acest timp, câinele a mers strâns la picior, că o pată în întuneric, tăcut de tot și fantomatic în albul acela al lui.

Pe drumul de întoarcere şi departe sus, pe aleea cea largă, către ieşirea din pădure,  ne-am oprit lângă o bancă de lemn scorojit, înfiptă stingher în pământ. Am vrut să mă așez şi fata m-a întrebat dacă am obosit. Aburi şterşi se scurgeau pe văile înguste şi nu ştiu de ce, m-am clătinat. O ameţeală ciudată pusese stăpânire pe mine. M-am aşezat şi ea a rămas în picioare în faţa mea şi a stat acolo dreaptă. Era mai aproape decât lungimea braţului meu, depărtarea era însă prea mare pentru mine. Acolo, în acea noapte, în locul acela. Pietre mici şi rotunde ardeau rece în lumina lunii, sub picioarele noastre şi câinele se culcase pe ele, privindu-mă înţelegător şi tăcut. Am zăbovit câteva minute, dar statul meu jos, statul ei în picioare… totul grăbea lucrurile. M-am ridicat şi pietrele au scrâşnit, scoţând scântei reci şi irizate albastru în lumina albă, uscată. Câinele s-a ridicat şi el şi şi-a reluat mersul alături de piciorul meu. Apoi la fel de tăcut, în locul în care îl întâlnisem, s-a oprit, s-a întins în mijlocul drumului, păstrându-şi capul ridicat şi privindu-ne ţintă. Și nemişcat a rămas. Am mers tăcuţi şi în capul pantei am privit înapoi. Câinele era acolo, alb şi înţepenit în potopul acela argint căzut din cer în suliţe lungi şi drepte. Am mai făcut un pas şi aleea a dispărut şi în față aveam acum strada bordată cu tei negri şi case aruncate complice prin curţile unde arbuşti şi tufe necunoscute zămisleau întuneric. Mă gândisem să o conduc pe fată până acasă. Mi s-a părut însă că era mai bine să mă opresc înainte de locuinţa ei şi așa am făcut. „Te descurci de aici?”, da, se descurca, fireşte. Bluza îi cădea pe umeri şi pantofii îi licăreau violet. „Nu te mai lasa bântuit de gânduri”, mi-a zis în chip de rămas bun.

*

Am mai trecut din când în când prin partea aceea a orașului. N-am mai văzut însă niciodată câinele alb. Şi nu ştiu ce a vrut să-mi spună fata cu gândurile, atunci, la despărțire. N-am mai văzut-o nici pe ea.