Fata care căuta punctele cardinale
„Ia să vedem…” şi glasul uşor cântat al fetei întârzie în aer înainte să se aşeze peste planeta din jur. „Nord. Nord mi-a spus el că e cel mai important.” Şi caută nordul prin preajmă. „Aici trebuie să fie!” se bucură ea şi întinse mâna către dealurile îndepărtate, lungi şi înalte, pictate pe orizont cu albastru ceţos. „Aşa trebuie a arate nordul, nu?” îşi întări ea convingerea şi se răsuci pe un picior: „Pe unul l-am găsit!”. „Ia să vedem, ia să vedem... Cum zicea? Pe cer, deasupra capului trag o linie... aşa... de la nord, mai departe... mai departe.... merg, merg... Sud! Uite-l!” Şi sudul i se arată aşa cum îl ştia ea că trebuie să fie. Cald, plin de lumină, cu soare punctat în licăr auriu. Bătu din palme: „Ce bine!” I se aprinseră steluţe în ochi şi începu să murmure un cântec pe când căuta estul. Acesta i se înfățișă sub forma câmpului tuşat cu verde limpede. Iar vestul apăru după ce mai căută un strop. Nu mai încăpea îndoială, era în partea aceea topită în văile lungi printre ca...