Chemarea nestatornică
Aleea e pictată toată cu pete de soare și umbra azvârlite în tușe lungi prefirate printre ramurile aplecate ale brazilor aliniaţi unul după altul, înalţi şi negrii. Sunt cam singuratici și cam triști. Deşi e plină de oameni, aleea e și ea cam singuratică. Se închide într-un capăt cu porţi de fier forjat curbat dulce, terminat cu suliţe zvelte. Trece apoi prin faţa clădirii lungi şi demodate şi cuminte se varsă fără murmur în curtea pietruită potopită de soarele bonom al toamnei aurii ce cantă blând în văzduhuri. Oamenii de pe alee sunt grupaţi în dreptul clădirii alb-cafenii către intrarea cu cinci trepte în evantai deopotrivă deschis către alee şi către curte. Sunt adunaţi în pâlcuri mici şi vorbesc cu însufleţire. Sunt de toate felurile. Doamne venerabile cu coafuri argintii bătând în violet, cu inele de familie stând greu pe degete îmbătrânite, bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, serioşi, lipiţi de bordurile văruite, vorbind cu aer grav, femei mai tinere etalând decoltee largi pest...